Riscuri si asigurari. Elemente tehnice si calcule statistico-matematice īn asigurari
3.1. Tipuri de risc si riscul īn asigurari
Societatea contemporana se confrunta permanent cu o diversitate extraordinara de riscuri a caror actiune este omniprezenta.
Riscul este o amenintare, o probabilitate de producere a unui eveniment cauzator de pagube, caracterizat prin gravitatea consecintelor sale si prin probabilitatea sa de producere. Amploarea riscului este greu de cunoscut, acelasi risc putānd produce efecte diferite īn functie de conditiile īn care se produce (de exemplu producerea riscului de incendiu are consecinte mult mai grave īntr-o constructie de lemn, decāt din caramida)
Exista metode de caracterizare a riscului, īnsa acestea sufera de prezenta unor puternice elemente de subiectivism. Acelasi risc poate fi descris, analizat, masurat īn viziuni si īn scopuri diferite, īn functie de observatorul care-l urmareste; atunci īnsa cānd are loc evenimentul potential cauzator de pagube, el poate fi descries īn functie de 3 parametrii:
-originea riscului
-unul sau mai multi ve 424e48e ctori
-tintele.
Originea este data de cauzele conjugate ale evenimentului provocator de pagube care se caracterizeaza printr-un lant de cauze care formeaza un arbore generator al producerii sale; acest arbore generic poate ajunge foarte departe īn ramificatii, ca spatiu si timp.
Extinderea analizei acestui lant este determinata de ratiuni practice, fiind necesara precizarea factorului generator initial si caracteristicile ce sunt importante din punct de vedere al revenirii riscului.
Vectorii reprezinta mijloacele de transfer ale riscului si sunt caracterizati atāt de natura pericolului cāt si de mediul care se transfera.
Tinta este reprezentata de victimele producerii riscului: indivizi, patrimonii.
Distinctia dintre origine, vectori, tinta este importanta mai ales īn faza prevenirii riscului. Prevenirea acestuia are īn vedere actiuni prin care sunt eliminate sau diminuate riscurile, sau efectele acestora.
Pt a preveni riscul, se poate actiona īn mai multe moduri:
-asupra elementelor cauzatoare īn sine
-asupra probabilitatii producerii sale
-asupra vectorilor prin care se propaga (procedura de ignifugare a lemnului)
-asupra tintei, oferindu-i mijloace de protectie necesare(aici intervine asigurarea).
Actiunea concomitenta a acestor pachete de masuri este posibila īn cazul multor riscuri dar nu īn toate situatiile, deoarece pot fi impedimente īn a actiona sau legate de costuri mari.
Atitudinea fata de risc este īn functie de perceptia sa sociala. Studiile efectuate de specialisti au demonstrat ca exista perceptii sociale diferite asupra riscului. Astfel se pot identifica 4 categorii de atitudini:
- categoria antreprenorilor: comportamentul acestora este caracterizat de cautarea riscului, īn vederea obtinerii unui eventual cāstig, acestia acceptānd si probabilitatea pierderii.
- categoria "umbrella birocratiei centrale" este caracterizata de functionarul care actioneaza īntr-o lume strict compartimentata printr-o grila de functiuni si de subordonare bine conturata, avānd o mobilitate foarte scazuta si o marja de libertate restrānsa. In aceasta lume, asumarea de riscuri este prohibita si se tinde spre controlul total al administratiei.
- categoria "catastrofismul sectar" este caracterizata de ecologisti, grupuri contestatare inclusiv de natura religioasa, care pe fondul unei condamnari globale, pun accentul pe risc (riscul catastrofelor care ameninta planeta, apocalipsa)
- categoria fatalismul celor exclusi de la luarea deciziilor - acestia sunt executantii care activeaza īntr-o ordine, la stabilirea carora nu au participat si care le este straina.
Riscurile prezente īn societatea contemporana au fost clasificate īn urmatoarele tipuri:
-riscuri generale
-riscul de tara
-riscul īn operatiunile cu devize
-riscuri economice
-riscul contractual
-riscul de faliment
-riscul de investitii
-riscul īn asigurari
1. Riscurile generale sunt reprezentate de calamitatile naturale, de accidente, de decese. Sunt generate de fortele naturii, de utilizarea tehnicii, de factorii sociali si economici.
2. Riscul de tara are un character complex fiind influentat de factori ca datoriile externe, deficitul bugetar, riscul politic de neplata, accesul pe pietele comerciale si financiare externe (BB+).
3. Riscul īn operatiunile cu devize apare atāt din punct de vedere al riscului de translare īn moneda nationala, cāt si ca risc de tranzactie (pierderile datorate modificarii cursului de schimb).
4. Riscurile economice sunt cele ce intervin īn activitatea agentului economic, legate de fluctuatia preturilor, de procurarea diferitelor categorii de resurse, cresterea fiscalitatii sau a numarului de concurenti.
5. Riscul contractual este datorat nerespectarii obligatiilor contractuale de catre una din parti, si poate aparea ca risc de pierdere a bunului vāndut pe perioada tranzactiei.
6. Riscul de faliment, o manifestare a riscurilor economice, vizānd agentii ec, creditorii si actiunile acestora.
7. Riscul īn investitii prezinta forme detaliate, cel mai īntālnit fiind riscul de proiect( presupune nerealizarea productiei sperate).
8. Riscul īn asigurari: pornind de la premisa ca asigurarea este o reactie sociala la risc sau individuala la pericolul cu care este confruntata fiecare persoana īn viata sociala si ec se pot distinge mai multe categ de riscuri.
3.2 Clasificarea riscurilor in asigurari
A.Riscuri obiective si exogene - a caror probabilitate de producere poate fi calculata cu un grad de precizie ridicat si care se situeaza īn afara individului, fiind independente de actiunile acestuia.
In afara unei anumite situatii de risc, atitudinile oamenilor difera, fiecare putānd fi mai mult sau mai putin, sau deloc amenintat de producerea riscului. Astfel societatile de asigurari realizeaza mutualizarea riscurilor, īn schimbul unor prime de asigurare corespunzatoare riscului mediu, pe aceasta baza acoperind pierderile acelor indivizi la care s-a produs riscul. Aceasta cu costuri minime din punct de vedere social īn comparatie cu alte forme de protectie. Din acest punct de vedere asigurarile pot fi considerate ca o realizare deosebita a inventivitatii omului.
Totusi exista o atitudine de rezerva fata de activitatea de asigurare:
- toti asiguratii platesc prime ex-ante, dar cea mai mare parte dintre ei, respectiv cei la care nu s-a produs riscul nu primesc nimic ex-post; atitudinea ex-post a asiguratului devine negativa fata de asigurator, el uitānd teama īn fata riscului pe care a manifestat-o ex-ante.
- imperfectiunile practice ale actiunii asiguratorilor fata situatia ideala, adica cea a asigurarii, care permite mutualizarea riscurilor cu costuri sociale minime, cu avantaje pt toti indivizii. Exista situatii ex-post īn care asiguratorul īncearca sau se sustrage de la plata indemnizatiilor cuvenite asiguratilor, bazāndu-se pe prevederi contractuale care nu sunt cunoscute īndeajuns sau sunt gresit interpretate de catre asigurati. Astfel asiguratul afla īn situatia manifestarii sinistrului ca se afla īntr-o situatie similara cu cea de neasigurat. Putem spune pe de-o parte ca este vina asiguratului care nu s-a informat sufficient, iar pe de alta parte ca asiguratorul este de rea credinta sau nu presteaza servicii de calitate, acestea neatragānd atentia clientului īn mod special asupra anumitor clauze.
- īn situatia īn care concurenta īntre societatile de asigurari nu este sufficient de intensa, este posibil ca primele de asigurare sa fie mult prea mari īn raport cu riscurile acoperite.
B. Riscurile obiective dar cu informatie privata
- probabilitatea īntāmplarii evenimentului constituie īn mare parte o informatie privata a individului. Asiguratorul nu poate cunoaste gradul de risc plecānd de la caracteristicile observabile din afara ale riscului, pt fiecare individ.
O mutualizare a acestor riscuri de catre societatea de asigurari dupa procedeele obisnuite implica determinarea primei platite de fiecare asigurat pe baza pierderii medii pt a putea acoperi pierderi de venituri individuale.
In realitate acesta rezolvare tipica pt riscurile obiective si exogene pune plobleme societatii de asigurari, care asigura riscuri cu informatie privata.
Ex 2 societati de asigurari dintre care A ofera o asigurare totala bazata pe o prima medie cealalta B promovānd o asigurare partiala cu o prima unica ce corespunde unui risc mult sub cel mediu si la care, pe baza informatiei private se asigura cei cu riscuri mici.
In consecinta indivizii care pe baza informatiilor private stiu ca au un grad īnalt de risc ( din punct de vedere al frecventei cu care se poate produce si al gravitatii dimensiunii pagubelor) se asigura la societatea A, preferānd asigurarea totala chiar īn conditiile unei prime de asigurare ridicate.
Astfel societatea A ajunge īn situatia īn care asigura numai riscuri mari, dar cu prime medii, ceea ce inerent va conduce la faliment. Asiguratii firmei A vor merge la B care va īnregistra si ea pierderi practicānd tarife mai mici decāt cele pt risc mediu.
Rezulta ca desi īn principiu stabilirea valorii primei de asigurare se face pe baza riscului mediu, contractele de asigurare ce au la baza astfel de prime nu sunt viabile īn conditiile de concurenta ale pietei. Astfel pt a se īnlatura consecintele negative ale acestui fenomen, societatile de asigurari ar trebui sa ofere fiecarui individ un contract personalizat, specific, cu o prima corespunzatoare riscului sau individual.
Acest lucru nu este posibil datorita caracterului privat al informatiilor, privind riscul, īn schimb asiguratorii pot lua masuri pt a atenua consecintele acestei lipse de informare printre care si aceea de a multiplica si intensifica analizele de risc, pt a realiza o distribuire a asiguratilor īn grupe omogene din punct de vedere al riscului dupa criterii ca: vārsta, sex, regiune geografica, grupa ocupationala.
C. Riscuri obiective endogene a caror manifestare este consecinta unor variabile controlabile de catre fiecare individ si cunoscute numai de el. Exista multe situatii īn care asiguratii pot influenta probabilitatea producerii unor riscuri agravānd riscul obiectiv mediu luat īn considerare la stabilirea grilei primelor de asigurare, situatie īn care apare notiunea de risc moral.
De exemplu, riscul de pierderi de venituri are o probabilitate de producere medie aceasi pt toti, si totodata a nivelului de preocupare si efort pt obtinerea de venituri. Aici asiguratorul ofera contacte cu prime corespunzatoare unui efort optimal cuantificat la un anumit nivel. Se presupune de asemeni ca asiguratul va depune toate eforturile pt a cāstiga un anumit venit pt a nu īnregistra pierderi la veniturile asigurate a se obtine. Fiecare individ īntelege foarte repede ca va putea īncheia o asigurare totala la un tarif favorabil, dar sa nu depuna efortul specificat profitānd de faptul ca el este singurul observator al propriului efort.
Absenta observabilitatii efortului de catre societatea de asigurari duce la un comportament characteristic riscului moral, respective se constata scaderea preocuparii asiguratului pt prevenirea sau evitarea riscului tocmai pt ca beneficiaza de confortul unui cotract de asigurare.
Din punct de vedere al asiguratorilor consecinta este ca la riscul obiectiv se adauga si riscul moral, astfel societatea de asigurari trebuind sa reactioneze prin masuri de atenuare a efectelor negative pe care le are riscul moral asupra gestiunii financiare.
D. Situatia de incertitudine īn care realitatea nu este cunoscuta, sau o anumita manifestare a riscului are un character unic, astfel īncāt uneori nici macar individual nu este capabil sa-si imagineze probabilitatile viitoare.
Situatiile de incertitudine sunt implicate īn analiza asigurabilitatii unor riscuri sau a riscului de dezvoltare.
In teorie si īn practica se face distinctie īntre diferitele riscuri si din alte puncte de vedere.
Astfel riscurile pot fi clasificate īn 2 categorii:
-riscuri speculative
-riscuri pure (accidentale).
1. Riscurile speculative sunt riscurile a caror realizare conduce fie la un cāstig, fie la o pierdere, ceea ce īn mod natural exclude probabilitatea asigurarii. De exemplu riscul detinerii unor actiuni cotate la bursa este un risc antreprenorial, īn ceea ce priveste riscul de a vinde productia fabricata, risc asumat de investitor datorita probabilitatii de a obtine un cāstig personal.
2. Riscurile pure sunt cele a caror producere poate determina sau nu pierderi asiguratului dar nu si cāstiguri, si care sunt asigurabile īn principiu. Acestea la rāndul lor se impart:
- riscuri statice - sunt acelea ce pot determina la un anumit moment pierderi totale sau partiale ale patrimoniului asiguratului
- riscuri dinamice- care se refera la schimbarile intervenite īn timp īn starea ec, associate cu schimbarile aparute īn legatura cu nevoile si aspiratiile umane, care pot aduce pierderi sau cāstiguri nefiind asigurabile.
Riscurile pot fi:
-morale
1. Riscul aleator are la baza hazardul, definit ca o cauza imprevizibila, care conduce la evenimente fortuite sau inexplicabile. Probabilitatea pura a producerii acestuia si frecventa de risc aleatoare sunt determinate prin metode statistice si prin calculul probabilitatilor.
Astfel prin aceste calcule se reliefeaza tendintele de crestere sau descrestere ale frecventei producerii riscurilor si ale gravitatii consecintelor lor.
Probabilitatea pura aferenta riscului aleator nu este suficienta pt stabilirea unei prime care sa garanteze echilibrul financiar al societatii de asigurari.
Nivelul primei tarifare īncasate de la asigurati pleaca de la prima pura dar este copletat de bonificatii si penalizari bazate pe existenta unor clase de risc.
Studiul riscului de tip aleator arata ca nu numai hazardul este raspunzator de producerea riscului, ci si eroarea umana apare foarte des ca o cauza de agravare a consecintelor producerii riscului aleator.
Circumstantele producerii accidentelor arata ca riscul a fost agravat sau favorizat de contributia omului iar asiguratorul trebuie sa stabileasca nivelul primelor tinānd cont si de acest fapt. Spre exemplu fenomenele mortalitatii si ale morbilitati nu sunt rezultatul hazardului numai, ci si a unor factori conjugati:
-ereditare
-istoric incrcat al bolilor
-calitatea actului medical
-educatia individului vis-a-vis de igiena.
Factorii individuali si de grup influenteaza puternic riscul de boala, invaliditate si deces. Frecventa producerii acestor riscuri este influentata si de actiunea perversa a faptelor frauduloase sau criminale ce determina realizarea riscului cu scopul de a dauna cuiva sau de a obtine o indemnizatie din beneficiile unui contract de asigurare. De aici rezulta si rolul probabilitatii pur obiective īn stabilirea primelor, dar care fiind attenuat trebuie combinat si cu cel al riscului moral.
2. Riscul moral este riscul suplimentar creat de īnsusi asigurat prin care se slabeste preocuparea asiguratului pt prevenirea riscului aleatoriu tocmai pt faptul ca este asigurat. Acesta este riscul care se adauga riscului aleatoriu, determinānd cresterea sinistrialitatii datorita imprudentei, criminalitatii sau fraudei īn asigurari.
Prezenta riscului moral este o circumstanta care mareste probabilitatea producerii unei pagube din cauza comportamentului individului sau moralitatii solicitantului unei asigurari (ex cazul unui individ cu un trecut īncarcat de accidente auto care solicita o asigurare auto).
Intre riscul moral manifestat ex-ante si cel manifestat ex-post, cel de-al doilea conduce la cresterea probabilitatii de producere a daunei, din cauza atitudinii indiferente fata de risc a celui asigurat.
Existenta riscului moral are efecte negative asupra activitatii de asigurare, generānd o anti selectie a riscurilor, cu consecinte asupra echilibrului financiar si profitabilitatii societatii de asigurari.
Asiguratorii nu pot elimina riscul moral, dar pot lua masuri ce pot diminua efectele sale. Societatile de asigurari pot determina asiguratul sa aiba o atitudine preventiva fata de risc, prin acordarea unei acoperiri partiale, si nu totale, prin intermediul fransizei (cota parte pe care o suporta asiguratul).
Asiguratul ramāne supus unei anumite incertitudini si este constient ca īn cazul producerii evenimentului asigurat va suporta si el o parte din paguba existānd astfel motivatia īmpiedicarii producerii riscului mai mult decāt īn cazul contractului cu acoperire deplina.
O alta probabilitate de diminuare a riscului moral este vis-a-vis de culegerea informatiilor referitoare la comportamentul asiguratului īn domeniul riscului si al prevenirii sale. Informarea implica cheltuieli suplimentare si ramāne imperfecta, ceea ce constituie un argument īn plus pt nevoia īncheierii contractelor de asigurare cu acoperire partiala.
Culegerea de informatii poate fi si ulterioara īncheierii contractului (ex post) fiind concretizata īntr-o ancheta riguroasa īntreprinsa īn legatura cu īmprejurarile producerii riscului.
3.3 Gestiunea riscului la nivel macro si microec.
3.3.1.Gestiunea riscului la nivel macroeconomic
La nivel macroec se poate afirma ca traim īntr-o societate a riscului, adica īntr-o societate extraordinar de sensibila la risc si care are un caracter accentuat riscofob.
Din punct de vedere al raporturilor sociale pe care trebuie sa le gestioneze si sa le stapāneasca, indivizii se grupeaza direct la sursa; astfel riscurile pot fi grupate īn 3 categ de la particular la general:
-riscuri gestionate de fiecare individ la nivelul fiecarei familii
-riscuri gestionate de managementul de risc la nivel microec
-riscuri gestionate de stat īn interesul comun al tuturor cetatenilor la nivel macroec.
Aceste categorii de risc sunt interconectate , gestiunea lor punānd īn miscare mecanisme socio economice complexe.
Societatea de risc poate fi definita ca o societate patrunsa de sentimental expunerii la risc, crescānde si insuportabile. Nu vorbim numai de preocuparea declansata de expunerea la riscuri a caror gravitate creste, ci si de teama permanenta ca oricānd pot interveni evenimente cauzatoare de pagube.
Evolutia aprecierii rolului riscului īn viata ec sociala a fost influentata de mai multi factori:
- a avut loc o amplificare fara precedent a dimensiuniii pagubelor provocate de anumite evenimente; astfel de riscuri majore sunt īn principal neasigurabile sau putin asigurabile.
Agentii ec responsabili de producerea acestor accidente grele nu au forta financiara necesara pt a īnlatura prejudiciile provocate, de dimensiuni uriase, acestea cazānd īn sarcina īntregii comunitati ca si īn cazul calamitatilor naturale (marile accidente industriale, riscul de poluare) Aceste riscuri sunt gestionate la nivel macroec prin interventia statului care se foloseste de buget, la rāndul lui format cu ajutorul sistemului fiscal, si care mutualizeaza riscurile, repartizāndu-le efectele tuturor membrilor comunitatii.
- progresul din domeniul metodelor si tehnicilor de analiza a diferitelor fenomene. Astfel societatea a luat cunostinta de riscuri care desi existau, nu li se acorda nici o atentie. Ne referim la riscuri ca folosirea azbestului (pāna acum 20 de ani nu se stia ca favorizeaza formarea cancerului, contaminarea industriala a apelor, perturbarile din stratul de ozon)
Dezvoltarea tehnicilor care permit masurarea si sesizarea unor astfel de riscuri a atras īnasprirea unor norme si standarde legate direct de prevenirea riscurilor. Incalcarea acestor prevederi atrage raspunderea vinovatilor pt pagubele produse.
- mediile de informare au un rol important īn sensibilizarea opiniei publice la risc, aceasta conducānd la tendinta generala de a se īmpiedica sentimentul de riscofobie. Stirile despre marile accidente rutiere, aviatice sau despre incendii au un impact mult mai mare decāt informatiile oficiale privitoare la dimensiunea unor riscuri: īmbunatatire securitatii īn circulatie, cresterea sperantei de viata a populatiei, descoperiri moderne si inventii privitoare la stingerea incendiilor.
Sensibilizarea generala a populatiei a crescut datorita producerii unor mari accidente (accidente aviatice, atac terorist). Acestea au condus pe linia gestionarii, a prevenirii riscurilor la nivel macroec la o adevarata abundenta de legi, proceduri de autorizare, reglementari, aparitia de norme de securitate, forme de control.
Astfel marile accidente din transportul feroviar, rutier, aerian au dus la aparitia unor acte normative ce reglementeaza securitatea infrastructurii si a mijloacelor de transport. Catastrofele naturale au determinat interventia publica prin elaborarea si punerea īn aplicare a unor proiecte de prevenire a acestora īn zonele periclitate.
Interventia publica s-a facut simtita si īn domeniul sanatatii (reactia īn cazul virusului HIV, in cazul TBC).
Se constata īn ultimele decenii ca statul a preluat sarcini care īn mod traditional reveneau gestiunii riscului la nivel microec. Aceste interventii sunt vazute īn general ca o manifestare a cresterii rolului "statului providenta" avānd efecte benefice cāt si negative.
Pe de-o parte o mare majoritate a indivizilor si a pers juridice a fost eliberata de o constrāngere de ordin material( de riscul traditional antreprenorial, de riscul de piata, acestea fiind actualmente mutualizate de stat).
In plus, preluarea si gestionarea unor riscuri la nivel macroec prin instituirea obligativitatii asigurarii unor riscuri au condus la umplerea unui gol existent īn protectia īmpotriva riscului; vorbim de riscuri majore, īn cazul lor anularea efectelor la nivel microec depasind posibilitatile autoprotectiei sau asigurarii, societatile de asigurari evitāndu-le sub pretextul ca nu sunt asigurabile.
Pe de alta parte interventiile statului au un efect negativ notabil asupra gestiunii riscului la nivel microec, efect generat de reglementarile privind securitatea si prevenirea riscului.
In primul rānd atunci cānd se produc accidente sau alte evenimente grave generatoare de pagube la ag ec se constata ca atunci cānd sunt responsabili de producerea lor prin neglijenta acestia se apara invocānd regulamente legale si sustināndu-si lipsa de raspundere prin faptul ca au respectat acele reglementari legale.
Existenta acestor prevederi legale deseori imperfecte si obiectiv incomplete, prevad masuri de securitate si prevenire a riscurilor facānd ca ag ec si īn speta managementul de risc sa nu caute noi masuri de ameliorare a riscurilor si sa nu investeasca īn domeniu peste ceea ce impune actele normative.
Faptul ca o serie de reglementari privind protectia īn fata riscului, apar ca urmare a studiului si analizei cauzalitatii si a mecanismelor unor riscuri deja produse, conduce la concluzia ca gestiunea riscului la nivel macroec nu se poate limita doar la evitarea accidentelor ci trebuie sa includa si gestiunea postaccidentala, avānd ca obiectiv principal ameliorarea masurilor si proiectelor din acest domeniu. Investitiile aferente gestiunii postaccidentale a riscului sunt appreciate ca fiind cel putin la fel de importante cu acelea ce vizeaza īmbunatasirea performantelor unitatii industriale.
Agentii economici sunt supusi unor diferite riscuri care impiedica realizarea normala a obiectivelor acestora. Protectia impotriva daunelor provocate de aceste riscuri constitue obiectul gestiunii riscului la nivel microeconomic, plecāndu-se de la prevenirea riscului si ajungāndu-se la limitarea consecintelor riscului deja produs.
Conceptul de gestiune a riscului a aparut pt prima data in deceniul 5 al secolului trecut, perioada imediat urmatoare celui de-al 2 lea Razboi Mondial, marcata de crestere ec si inovatie tehnica, in care au aparut noi mari riscuri, sau in care s-au agravat deja cele existente. Pāna la acel moment, asigurarea, la care se apela in mod empiric (nestiintific), era considerata singura posibilitate de a face fata riscurilor. Fiecare intreprinzator avea o intelegere cu asiguratorul, de la care cumpara un nr de contracte de asigurare, dintre cele puse la dispozitie de catre asigurator.
Acest raport obisnuit dintre intreprinderea de asigurari si asigurat si-a atins limitele in conditiile aparitiei de noi riscuri si/sau a cresterii gravitatii celor deja existente, asiguratorii incepānd sa abordeze problematica riscului in mod mai pragmatic. Acestia au inceput sa identifice riscurile la care era supus fiecare ag ec in parte, sa stabileasca frecventa cu care s-au produs anumite riscuri si sa evalueze gravitatea efectelor acestora, sa evalueze impactul acestor riscuri asupra rezultatelor fin si bineīnteles sa caute masuri de protectie. S-au conturat tehnici de identificare a riscurilor, au aparut masuri concrete de prevenire a riscurilor prin recomandari privind siguranta īn productie, īn depozite si īn comercializarea produselor, si īn final decizii privind riscurile pe care īntreprinderea doreste sau poate sa le asigure, respective īn privinta riscurilor pe care īntreprinderea si le asuma.
Dupa cum observa si profesorul Wayne Snider īn 1955, nevoia practica de cercetare si gestiunea riscului s-a raspāndit foarte rapid, īntreprinderile responsabile cu asigurarile, ocupāndu-se tot mai mult de aceste aspecte. Domeniul de aplicare al gestiunii riscului este a riscurilor pure, creāndu-se astfel o diferentiere īntre riscurile pure si cele speculative.
Apoi s-a conturat un concept fundamental pt domeniul asigurarilor, cel de cost global al riscului. Fiecarui risc asigurat īn cazul fiecarui ag ec, īi corespund 4 tipuri de costuri aflate īn interdependenta si care formeaza costul global:
- costul de prevenire
- costul primelor de asigurare
- costul pierderile neacoperite prin asigurare
- costul de gestiune al riscului.
Obiectivul principal al managementului riscului este optimizarea costului global al riscului, acesta constānd īn adoptarea deciziilor potrivite vis-ą-vis de investitii pt prevenire riscurilor, decizii potrivite privind transferul riscului īn conditiile īn care costul global sa devina cāt mai mic īn comparatie cu protectia primita de la asigurator.
Gestiunea riscului reprezinta de fapt gestiunea costului global al riscului asigurabil sau nu, īntr-o īntreprindere.
Managementul riscului reprezinta o abordare stiintifica a problematici riscurilor pure la care sunt supusi indivizii sau organizatiile si īn care asigurarea este privita numai ca fiind una dintre modalitatile de protectie īmpotriva acestor riscuri. Se pune accentul pe identificarea, evaluarea si controlul riscului, prin protejarea activelor, veniturilor si personalului unei firme, cu maxim de eficienta, la cost minim.
Procesul de management al riscului este constituit din 5 etape, cu caracter ciclic
1. identificarea si evaluarea expunerii la daune
2. stabilirea fezabilitatii diferitelor tehnici de management
3. alegerea celor mai adecvate tehnici de management
4. implementarea acestora
5. monitorizarea procesului de management al riscului.
1. Identificarea si evaluarea expunerii la daune presupune identificarea obiectelor din patrimoniu care sunt expuse la riscuri, identificarea riscurilor ce pot cauza pagube si comensurarea eventualelor consecinte, care pot fi de mai multe feluri:
- consecinte fizice (prin modificarea aspectului, al formei obiectelor din patrimoniu)
- consecinte functionale (pierderea partiala sau totala a capacitatii de productie)
- consecinte financiare (se refera la riscuri ce presupun fonduri banesti pt acoperirea pagubelor provocate).
Identificarea tipurilor de pagube se poate realiza pe mai multe cai:
- prin inspectia de risc se identifica si se evalueaza expunerile la daune īn mod direct la fata locului, confirmāndu-se sau nu prezenta riscului semnalata prin alte metode.
- interviurile si chestionarele pt personalul īntreprinderii, de la toate nivelurile, īn care se cunoaste specificul activitatii.
- analiza documentelor financiar-contabile, a bilantului, pe baza caroraa se poate determina pierderea potentiala īn cazul īntreruperii activitatii la producerea unor riscuri
- diagramele de fluxuri tehnologice, din informatiile financiare, din care putem identifica segmentele din īntreprindere īn care producerea unor riscuri poate provoca daune.
- analiza portofoliului de daune, care presupune studierea frecventei si a gravitatii riscurilor produse īn trecut cu scopul previzionarii probabilitatii de producere a riscurilor si a pagubelor viitoare.
Identificarea si evaluarea expunerii la daune conduce la o serie de concluzii privitoare la:
- īmprejurarile care favorizeaza sau īmpiedica producerea daunelor
- frecventa probabila de producere a diferitelor riscuri identificate
- valoarea probabila a respectivelor daune
- importanta comparativa a fiecarei expuneri la daune si ierarhizarea acestora din punctul de vedere care impune o tratare diferentiata pe linia controlului si a finantarii riscului. Pot fi identificate riscuri care au cea mai mare probabilitate de producere sau riscuri ce pot produce cale mai mari daune.
2. Tehnicile de management se grupeaza īn 2 modalitati
a) controlul riscului- care presupune tehnici ca: evitarea expunerii la risc, prevenirea producerii daunelor, limitarea daunelor, dispersia expunerii la risc
b) finantarea riscului- care presupune tehnici ca: retinerea riscului, transferul riscului, sau tehnici mixte, care le īmbina pe cele doua.
a) controlul riscului are īn vedere actiuni ce vizeaza scaderea frecventei si a gravitatii riscurilor, adica a daunelor propriu-zise, dar nu si a consecintellor financiare.
a.1. Evitarea expunerii la risc poate fi aplicata numai anumitor categorii de riscuri si implica renumtarea la anumite activitati sau procese tehnologice cu grad ridicat de risc, īn favoarea celor cu risc scazut. Aceasta masura are limite deoarece ag ec nu pot renunta la anumite procese tehnologice numai pt ca ele pot genera efecte negative, riscuri īn general.
a.2.Prevenirea daunelor urmareste reducerea la minim a probabilitatii producerii daunelor, prin analiza cauzelor ce pot determina aparitia lor. De exemplu pt a scadea probabilitatea producerii incendiilor se poate actiona prin eliminarea surselor de foc deschis, īmbunatatirea ventilatiei īn spatiile īn care exista emanatii de gaze inflamabile, prin introducerea materiilor prime neinflamabile.
a.3.Limitarea daunelor presupune diminuarea consecintelor riscurilor deja produse.
a.4.Dispersia expunerii la risc presupune reducerea dependentei ag ec de bunurile supuse riscului prin:
- distributia riscului īntre unitati diferite care se poate realiza prin separarea bunurilor si a proceselor tehnologice ale īntreprinderii īn subunitati diferite,
- duplicarea īn care se urmareste reproductia unor bunuri īn scopul crearii unor reserve materiale pt situatiile īn care bunul ar fi distrus.
b) finantarea riscului are ca scop gasirea posibilitatilor de a acoperi pagube deja produse, aceasta indifferent de actiunile de prevedere ce tin de controlul riscului. Desi aceasta metoda nu reduce nici frecventa riscului, nici volumul daunelor, tehnicile sale reduc costul global al riscului si contribuie la gasirea resurselor financiare pt acoperirea pagubelor. Aceste tehnici se concretizeaza īn:
- retinerea riscului (asumarea riscului)
- transferul riscului
- tehnici combinate.
b.1.Retinerea riscului poate fi de 2 feluri:
- planificata, este o decizie care are īn vedere utilizarea propriilor resurse financiare pt acoperirea pagubelor, īn conditiile īn care se apreciaza ca aceasta este modalitatea cea mai putin costisitoare.
- neplanificata, este un rezultat al necunoasterii riscului sau al inertiei īn fata acestuia si se bazeaza uneori pe resurse incerte, cum ar fi: participarea statului la acoperirea consecintelor catastrofelor naturale, sau a eventualelor terte personae vinovate de producerea pagubelor.
Retinerea riscului, ca tehnica de finantare a acestuia, se dovedeste eficienta doare daca se refera la expunerile la risc ce pot fi estimate cu o oarecare precizie si al caror volum de daune nu depaseste un anume nivel suportabil pt īntreprinderea respectiva.
Retinerea riscului este aplicabila īntreprinderilor mari cu resurse financiare ce permit acoperirea riscurilor asumate.
b.2. Transferul riscului se face de catre agentul economic, catre intreprinderile specializate in gestiunea riscului. Managerii de risc ai intreprinderilor prefera tranferul efectelor financiare ale producerii riscurilor ce afecteaza situatia financiara, catre asiguratori, in schimbul platii de prime de asigurare. Asiguratorii, pe langa serviciul efectiv de protectie, ofera si servicii de calitate in domeniul identificarii si preintampinarii manifestarii riscului.
b.3.Tehnicile combinate fac referire la deciziile mangerilor de a retine o parte a riscurilor ce pot fi finantate de intreprindere, in paralel cu transferul altor riscuri catre asiguratori.
3.Alegerea celor mai indicate tehnici de management al riscului depinde de posibilitatea ag ec de a retine riscul si de a acoperi pierderile, obiectivul fiind optimizarea costului global al riscului tinānd cont si de restrictiile exterioare īntreprinderii.
De exemplu pt a obtine un credit, un ag ec poate fi obligat de banca sa īncheie o asigurare care sa garanteze rambursarea sumei īmprumutate.
Selectarea diferitelor tehnici de management este influentata si de anvergura si capacitatea financiara a ag ec. Astfel, firmele mici si mijlocii nu pot retine riscuri decāt de mica īntindere, ele neavānd resurse financiare suficiente pt acoperirea unor pagube mari, ele fiind deci nevoite sa apeleze la asigurare.
Intreprinderile mari au posibilitati financiare corespunzatoare, putānd retine o serie de riscuri investind īn sisteme de protectie relative scumpe. Si aici īn selectia diferitelor tehnici de control si finantare a riscului criteriul urmarit este optimizarea costului global al riscului (CGR).
Cu toate acestea insa, strategiile aplicate īn managementul riscului de catre marile īntreprinderi desi, au fost ilustrate de un studiu efectuat de cercetatorii din Europa. Managerii de risc au tendinta de a repartiza riscurile si de a decide transferul lor catre societatile de asigurari, pentru suportarea consecintelor eventualelor pierderi, de care ar fi responsabili īn fata actionarilor.
Aceste decizii sunt luate īn functie de frecventa si gravitatea riscurilor; pot fi luate 3 categ de decizii:
1. īn cazul riscurilor foarte frecvente si cu gravitate mica se realizeaza asumarea de catre īntreprindere a acestor riscuri si se suporta din cheltuielile de exploatare curente.
2. īn cazul riscurilor mai putin frecvente, dar cu gravitate, respective cost mai mare sunt autoasigurate aceste riscuri īn general prin constituirea unor rezerve adecvate.
3. pt riscurile īnalte cu frecventa mica, dar grave, cu un cost unitar foarte ridicat, care pot sa anuleze profitul sau pot sa conduca la faliment se decide transferal riscului catre societatea de asigurari.
Cānd cheltuielile cu primele de asigurari depasesc un anumit nivel, managerul responsabil cu asigurarile poate decide īnfiintarea unei societati captive de asigurari. Societatii captive de asigurari i se transfera partial sau total riscurile destinate asigurarii, pe care le disperseaza prin reasigurare.
Chiar atunci cānd se īnfiinteaza societati captive de asigurare, riscurile de tip catastrophic sunt īn continuare transferate societatilor de asigurari, care la rāndul lor se reasigura. Cānd apare posibilitatea evidenta ca īntreprinderea sa retina un risc ridicat, compartimentul de asigurari va negocia cu asiguratul acceptarea unei fransize ceea ce va permite diminuarea primelor de asigurare.
4.Implementarea tehnicilor de management a riscurilor - īn momentul īn care sunt alese, acestea implica o serie de noi decizii. In situatia īn care s-a hotarāt retinerea riscului, īn īntreprindere trebuie sa se decida daca se apeleaza la autoasigurare sau daca riscul ramāne neacoperit, eventuale pagube urmānd sa fie trecute la cheltuieli de exploatare.
Daca s-a optat pt autoasigurare trebuie sa se decida marimea si modul de constituire a provizioanelor necesare. Pt situatia īn care s-a optat pt asigurare ca tehnica de acoperire a riscului, implementarea are loc prin decizii privitoare la alegerea asiguratorului cel mai potrivit pt acoperirea riscului, si pt negocierea conditiilor contractuale cele mai atractive.
5. Monitorizarea procesului de management al riscului
Are īn vedere urmarirea modalitatilor de aplicare a tehnicilor de management alese si verificarea eficientei acestora prin compararea rezultatelor obtinute cu cele previzionate.
Procesul de monitorizare trebuie proiectat prin analogie cu sistemele cibernetice constituindu-se o retea de tip feed-back care sa informeze permanent managerul asupra neconcordantelor dintre efectele obtinute si cele scontate ale tehnicilor de management adoptate.
Datorita noilor factori generatori de risc (endogeni sau exogeni) pot fi identificate īn permanenta noi expuneri la risc ceea ce confera managerului de risc obligativitatea de a relua īntr-un process ciclic pasii aplicarii tehnicilor de management, numai asa deciziile de corectare a tehnicilor initial alese putand fi adaptate si implementate īn timp util.
3.4. Aversiunea fata de risc. Transferul riscului si
valoarea adaugata in aigurari.
Aversiunea fata de risc a indivizilor sta la baza activitatii de asigurare, solicitarea unei protectii īmpotriva riscurilor fiind determinata de aceasta. Ideea comportamentului diferit al indivizilor fata de risc a fost lansata īn deceniul 5 al sec trecut de catre K. Arrow. El arata ca exista o atitudine naturala de teama fata de risc dar si o preferinta fata de acesta.
Existenta asigurarilor atesta aversiunea fata de risc deci validitatea ipotezei, īn timp ce jocurile de noroc si alte actiuni speculative ar putea fi considerate drept dovezi ale preferintei fata de risc īn anumite circumstante.
Atitudinile fata de risc sunt grupate īn functie de acceptarea jocului cu sanse egale, respectiv cu probabilitate de cāstig 50% si pierdere 50%. Atitudinea indivizilor fata de jocul cu sanse egale poate releva 3 situatii comportamentale:
-neutralitate īn fata riscului
-preferinta pt risc.
1. Aversiunea fata de risc: desi sansele de cāstig sau de pierdere sunt egale, individul cu aversiune fata de risc va refuza sa joace.
Aversiunea fata de risc este ipoteza de comportament fata de risc ce consta īn a respinge orce loterie īn care speranta de cāstig este nula. Aceasta nu īnseamna ca individual nu va juca niciodata. In conditiile īn care sansele sunt favorabile (60% cāstig, 40% pierdere) cāstigul probabil va precumpani īn fata aversiunii fata de risc.
Din punct de vedere practic, o persoana cu aversiune fata de risc accepta sa plateasca o prima de asigurare superioara riscului matematic mediu cu conditia de a fi eliberata de acel risc. De aceea individul cu aversiune fata de risc reprezinta piata tinta pt asiguratori. Acestia vor fi dispusi sa platesca prime de asigurare cu nivel profitabil pt asiguratori, īn schimbul preluarii unui risc de catre acestia.
2. Neutralitatea fata de risc se manifesta la indivizii care nu sunt interesati si nici nu tin cont de riscurile la care sunt supusi; acestia īi regasim printre clientii asigurarilor īntr-o foarte mica masura.
3. Preferinta pt risc este caracterizata de acceptarea riscului chiar īn conditiile īn care sansele de cāstig sunt nefavorabile. Cu cāt individual manifesta o riscofolie mai mare, cu atāt mai nefavorabile sunt sansele pe care le accepta.
Majoritatea indivizilor manifesta aversiune fata de risc īn diferite grade. De exemplu o persoana detine un bun evaluat la 1 mld lei care este amenintat de probabilitatea de producere a unui risc, īn urma caruia exista o sansa de 20% ca bunul sa fie total afectat, restul de 80% fiind posibilitatea ca bunul sa nu fie afectat de producerea riscului. Deci daca individual īsi asuma singur riscul el poate spera, matematic vorbind, la o valoare de 800 mil lei. O soc de asigurari se ofera sa asigure bunul respective cu o acoperire integrala, contra unei prime de asigurare de 40 mil. Individual īn aceasta situatie va trebui sa platescaprima iar īn caz de paguba totala soc īi va plati 1 mld lei. In acest caz averea ramasa individului va fi de 960 mil lei, indiferent daca riscul se produce sau nu dar va avea īn permanenta certitudinea ca detine un bun de 1 mld, daca riscul nu se produce sau echivalentul banesc īn cazul producerii daunei totale.
Asigurarea ofera individului sanse nefavorabile fata de retinerea riscului dar aduce īn schimb o scadere a acestuia. Daca nu se accepta asigurarea bunului, rezultatul mediu este o avere de 800 mil dar īn plan real poate fi oricare īn intervalul 0-1 mld. Acceptarea asigurarii garanteaza o avere de 960 mil indiferent de ceea ce se īntāmpla cu bunul asigurat.
Observatii:
1. Un individ cu aversiune fata de risc va accepta oferta asiguratorului, consimtānd la plata primei de asigurare, realizānd o valoare medie de 960 mil.
2. O pers cu prefeinta fata de risc nu va accepta asigurarea atāt pt motivul ca asigurarea ofera sanse nefavorabile cāt si pt ca prezinta dorinta de a īnfrunta riscul.
3. Pers care manifesta neutralitate īn fata riscului vor respinge si ele asigurarea. Acestia sunt indiferenti fata de risc si nu sunt interesati de transferal de risc ci de cāstigul potential (40 mil).
Gradul de aversiune pt risc poate fi exprimat cu ajutorul conceptului de echivalent cert care reprezinta suma pe care o persoana este gata sa o plateasca pt a se elibera de acel risc. Cu cāt suma este mai mare, cu atāt creste gradul de aversiune al respectivului individ.
Existenta gradelor de aversiune diferite pt riscuri exercita o influenta deosebita asupra activitatii de asigurare. Aversiunea fata de risc determina pe asigurat sa fie dispusi sa plateacsa o prima mai mare decāt valoarea medie a pagubelor produse de respectivul risc pe care vor sa-l transfere. Aceasta permite societatilor de asigurari sa functioneze ca ag ec profitabili deoarece primele pretinse si īncasate de la asigurati le permit acoperirea pierderilor preluate, acoperind cheltuielile proprii de functionare si pe lānga acestea si obtinerea de profit.
Persoanele cu aversiune fata de risc sunt dispuse sa cheltuiasca o parte din resursele lor īn scopul de a reduce consecintele posibilitatii producerii riscului, ceea ce constituie motivul contractului de asigurare si creeaza posibilitatea existentei si dezvoltarii activitatii de asigurare.
Din studiile īnteprinse pt aprecierea gradului de aversiune fata de risc se desprinde concluzia ca acesta depinde si de buna-starea individului, acesta scade pe masura ce individul este mai bogat. In schimb o persoana relative saraca are tendinta de a-si canalize disponibilitatile banesti spre cumpararea contractelor de asigurare, mai degraba decāt investirea īn alte active financiare cu grad de risc mai ridicat.
Atāt persoanele fizice cāt si cele juridice, au la dispozitie multiple posibilitati de transfer al riscului, una dintre cele mai importante fiind transferul riscului asupra societatilor de asigurari.
Transferul riscului se poate face prin intermediul instrumentelor financiare si sociale.
Instrumentele financiare sunt utilizate pe 4 piete:
- pe piata cu numerar
- pe piata la termen
- pe pietele optionale
- pe pietele futures.
Instrumentele sociale de transfer sunt reprezentate īn general de asigurare, alaturi īnsa de care tot ca astfel de instrumente sunt si societatile pe actiuni, cluburile de investitii, investitia statului si chiar contractele.
Societatile pe actiuni ca si īn cazul altor tipuri de īntreprinderi resimt riscurile care ameninta fondurile proprii. Riscurile sunt transferate asupra actionarilor care le suporta īn final, ei putānd chiar pierde sumele investite īn actiuni.
Cluburile de investitii sunt grupuri investitionale care iau decizii commune de investire. Cānd se adopta decizia de a investi fiecare membru al clubului īmparte cu ceilalti membrii consecintele financiare ale riscurilor legate de investitia preconizata. Vorbim mai curānd de o īmpartire a riscurilor, decātde un transfer, dar la nivel macroeconomic cluburile pot fi percepute ca instrumente de transfer ale riscului.
Statul īn planul mai larg al investitiei sale īn viata economico-sociala, coordoneaza o īntreaga panoplie (o colectie de masuri) de instrumente de partajare sau transfer al riscului cum ar fi: asigurarile de sanatate; asigurarile de somaj sau indemnizatiile, platile de la buget īn cazul catastrofelor naturale.
Contractele sunt instrumente de transfer de risc, deoarece atunci cānd doresc sa īncheie un contract, partile pot avea ca motivatii si dorinta de a transfera asupra altcuiva un risc, īn totalitate sau īn parte. De exemplu o īntreprindere de difuzare a presei prevede īn contractul īncheiat cu furnizorii returnarea gazetelor nevāndute, deoarece īntreprinderea nu ar acoperi singura acest risc si nici nu are instrumente alternative de transfer de risc, cum ar fi de exemplu o polita de asigurare.
Contractele de asigurare sunt instrumente caracteristice pt transferul de risc.
Pt agentii economici care au de ales īntre retinerea riscului, autofinantare, alte instrumente de transfer de risc si asigurare, si care beneficiaza si de instrumentele transferului de risc financiar, asigurarea prezinta o serie de avantaje:
1. este preferata de managerii īntreprinderilor īn virtutea aversiunii lor fata de risc. Ei doresc sa transfere riscul societatii de asigurtri, risc ce poate afecta indicatorii financiari de a caror evolutie raspund īn fata actionarilor.
2. evita riscul unei capitalizari insuficiente si al unei crize de lichiditati, adica retinerea sau autoasigurarea unor riscuri īn special a riscurilor catastrofice, pot determina cānd se produc, pagube grave cu efecte puternice si de durata asupra nivelului fondurilor proprii. Lipsa acoperirii unor astfel de riscuri diminueaza valoarea actuala a fluxurilor de trezorerie disponibila, deoarece costul mediu ponderat al capitalului propriu creste īn perspectiva eventualei insolvabilitati a firmei.
Din teoria financiara a firmei, autoasigurarea riscurilor majore mareste probabilitatea ca firma sa se finanteze īn conditii nefavorabile dupa producerea unei daune grave, scazānd astfel valoarea firmei din punct de vedere al actionarilor.
3. asigurarea ofera servicii īn domeniul evaluarii riscului, al prevenirii si al lichidarii daunelor. Datorita specificului de activitate societatile de asigurari au capacitatea de a oferi asemenea servicii la un cost competitiv. Identificarea si evaluarea riscurilor sunt realizate mai performant de societatile de asigurari, decāt de catre firme prin forte proprii, aici important fiind factorul experienta.
si īn domeniul riscurilor a caror producere antreneaza raspunderea civila a firmei vinovate de producerea pagubelor, societatile de asigurari ofera servicii competitive īn lichidarea pagubelor īn procesele civile.
Ex o firma de alpinism utilitar are un contract de spalare a geamurilor īntr-o cladire destinata birourilor; pagubele produse de catre alpinisti (spargerea geamurilor din neatentie, sau a placilor exterioare) sunt despagubite de catre societatea de asigurari cu care firma de alpinism are incheiata o asigurare de raspundere civila.
4. se poate antrena un efect de mediere fiscala daca firma apeleaza la autoasigurarea riscurilor, ea folosind rezervele constituite īn firma, care nu sunt deductibile ca si cheltuieli la impozitarea veniturilor, īn timp ce primele de asigurare sunt tratate ca si cheltuieli deductibile, diminuāndu-se astfel profitul impozabil.
Firma care cumpara o asigurare beneficiaza de un avantaj fiscal, ceea ce creeaza un efect de mediere fiscala.
Aceste avantaje influenteaza pozitiv cererea de asigurare din partea firmelor, dar exista si factori negativi care influenteaza procesul de transfer al riscului catre asigurator, afectānd astfel oferta de asigurare de pe piata. Astfel, concurenta de pe piata asigurarilor scade cu mult riscurile ce trebuie asigurate fiind ori foarte ridicate, ori foarte specializate. In aceste cazuri, marimea fondurilor proprii asiguratorului necesare creste, scazānd astfel nr de societati de asigurari ce se antreneaza īn asigurarea unor astfel de riscuri, si reducāndu-se astfel concurenta īn domeniu.
In lipsa concurentei, tarifele de asigurari pot creste, putānd determina un cost ridicat al asigurarii si o anumita retinere din partea ag ec. In acelasi timp, marimea riscurilor transferabile, mai ales īn cazul marilor firme, atinge limita capacitatii pietei asigurarilor. De exemplu, riscul de dezvoltare (raspunderea civila a firmei pt efectele negative ce decurg din utilizarea produselor sale) pt care sumele asigurate sunt foarte mari, este absolute imposibil a se obtine o acoperire mai mare de 1 miliard de dolari de la asigurator.
Asigurarea are un rol bine determinat printre elementele de transfer ale riscului. Pozitia sa īn ansamblul acestora nu este inflexibila, ea fiind supusa unor diverse influente. Evolutia asigurarilor va fi determinata de mutualitatile prezente si viitoare privitoare la:
- limitele garantiilor solicitate de asigurati (sunt īn crestere)
- conditiile de asigurare
- aparitia si dezvoltarea unor noi tehnici de asigurare.
Asigurarea constituie o activitate prestatoare de sarvicii, deoarece furnizeaza bunuri nemateriale, ce nu pot fi stocate. Serviciul traditional oferit de asigurator este protectia īn schimbul unei prime de asigurare, care protectie apare sub forma unor indemnizatii banesti la momentul producerii evenimentului asigurat cu consecinte nefavorabile.
Tranzactiile īn asigurari nu propun plata unei sume de bani contra livrarii unui bun de consum, ci o plata īn bani contra unei alte plati posibile de bani īn viitor.
Din acest punct de vedere contractul de asigurare difera de cel oferit de banci, unde se propune plata unei sume de bani īn viitor, contra unei sume de bani depusa īn present. Asigurarea īnsa propune un schimb īntre o suma platita īn present pt promisiunea unei sume platibile īn viitor, numai īn conditiile producerii unui anumit eveniment.
In spatele acestui schimb sta un transfer de risc cu consecinte benefice pt asigurat si asigurator, cu consecinte benefice pt īntreaga economie.
Valoarea adaugata din asigurari este tocmai īn efectele favorabile ce se manifesta asupra bunastarii individului si a īntregii ec. Efectele benefice ale transferului riscului īn asigurari se produc īn 3 directii asupra indivizilor si economiei
1. asigurarea permite transferul riscului catre persoanele juridice specializate care īl pot gestiona mai bine
2. mutualizarea si diseminarea riscurilor permite reducerea relativa a consecintelor lor asupra fiecarui individ
3. existenta asigurarilor permite indivizilor si ag ec sa adopte decizii mai riscante dar totodata īn medie mai rentabile (constructia spatiilor pt birouri sub forma giganticilor zgārie-nori)
Agregānd consecintele celor 3 directii obtinem un effect de impulsionare a cresterii ec, de ameliorare a bunastarii generale.
Valoarea adaugata īn asigurari este data de serviciile pe care le presteaza īn favoarea asiguratilor si care pot fi clasificate sub raportul efectelor lor īn 2 categorii:
1. servicii prin care asiguratii sunt ajutati īn definirea riscurilor si īn masurarea posibilitatilor de prevenire a lor, inducānd astfel un effect pozitiv asupra bunastarii asiguratilor
2. serviciile care prin plata indemnizatiilor la producerea evenimentului asigurat aduc un beneficiu asiguratului datorita faptului ca reduce variabilitatea bunastarii acestuia si deci si a consumului sau. Si īn cazul ag ec efectul benefic este acelasi pt ca aversiunea lor fata de risc este īn fapt tot o aversiune fata de variatia aleatorie a patrimoniului lor.
Adevarata valoare adaugata consta īn serviciile cu caracter tehnic privind lichidarea daunelor si gestiunea financiara. Aceasta este afectata atāt īn beneficial asiguratorului, caruia I se fructifica disponibilitatile banesti īn conditii optime, cāt si īn beneficial asiguratorului care realizeaza venituri financiate consistente din investitiile pe care le face.
Serviciile traditionale prin care se creeaza valoarea adaugata īn asigurari sunt acelea prin care se face plata unei indemnizatii banesti īn cazul producerii unui anumit eveniment. In present, pt a mari valoarea adaugata a ofertei lor, asiguratorii propun noi servicii care se adauga prestatiei clasice sau chiar o īnlocuiesc, astfel trecāndu-se de la o atitudine traditionalista axata pe tehnici specifice si pe produsul de asigurare, la o atitudine orientata spre oferirea de servicii specifice, īn care produsul de baza (garantia) este numai una din componentele oferite.
Oferta de noi servicii sau complementare asigurarii, ca tendinta pe plan mondial are loc īn conditiile īn care asiguratorii utilizeaza sisteme informationale din ce īn ce mai performante. Acestea permit īnmagazinarea si corelarea tuturor informatiilor de care dispune o societate de asigurari īn legatura cu clientii noi. Se trece astfel de la gestionarea riscurilor acoperite, la gestionarea pe individ asigurat, īn conditiile sale specifice de mediu ec si social.
Ca urmare, o mare parte a valorii adaugate la asigurator consta īn posibilitatea de a analiza situatia completa si nevoia de asigurare a clientilor sai. In plus, globalizarea raporturilor cu asiguratii conduce īn final, prin fidelizarea clientilor, la discriminarea riscurilor si la reducerea costurilor de gestiune a portofoliului de asigurari.
Societatile de asigurari din tarile cu economie avansata propun noi servicii, care completeaza sau īnlocuiesc indemnizatiile banesti traditionale si a caror valoare adaugata suplimentara conduce la cresterea interesului pt asigurari. Astfel de servicii sunt spre exemplu oferite asiguratilor ale caror locuinte au suferit pagube īn urma producerii unor riscuri de inundatii. Aici asiguratorul ofera 2 optiuni:
a) plateste indemnizatia pt repararea locuintei conform contractului
b) ia asupra sa efectuarea reparatiilor necesare prin angajarea unui constructor agreatde societatea de asigurari, bine-īnteles la un pret negociat mai mic decāt valoarea de la punctual a)
Alte servicii noi sunt oferite prin contracte separate cum sunt de exemplu cele de protectie civila juridica prin care asiguratii beneficiaza de asistenta juridica īn cazul litigiilor pe care asiguratul le-ar avea de solutionat īn perioada de valabilitate a asigurarii.
Serviciile distincte de cele clasice de asigurare au īn vedere si societatile de asistenta care s-au dezvoltat īn ultimele 2 decenii. Acestea ofera spre exemplu: supravegherea bolnavilor, supravegherea permanenta prin sisteme tehnice a copiilor persoanelor īnvārsta ramase singure la domiciliul asiguratului, aceste societati intervin rapid īn cazul īn care sesizeaza probleme īn cazul celor supravegheati.
Aprecierea valorii adaugate a acestor servicii variaza de la asigurat la asigurat. In exemplul de mai sus (riscul de inundatii) asiguratul poate prefera sa īncredinteze personal reparatia imobilului unei firme cunoscute de el sau poate prefera sa-si efectueze singur reparatia la un cost mai mic decāt indemnizatia primita de la asigurator.
Valoarea adaugata a noilor servicii poate fi privita si din punctul de vedere al asiguratorului, ca un beneficiu sau o crestere a bunastarii sale īn virtutea acceptarii primirii riscului. Valoarea adaugata īn acest caz poate aparea ca o crestere a cifrei de afaceri sau ca o descrestere a cheltuielilor lui legate de achizitia si administrarea portofoliului de asigurari, precum si a sumelor platite pt lichidarea daunelor.
Nu exista īnsa metode precise de evaluare a valorii adaugate la asigurat si asigurator, dar o anumita apreciere poate fi facuta prin comparatia cu alte costuri. De exemplu: daca o polita de avarii auto (CASCO) prevede si punerea la dispozitia asiguratului a unui alt autovehicul pe perioada efectuarii reparatiilor la autovehiculul asigurat, valoarea adaugata a acestui serviciu este evidenta pt asigurat. Evaluarea ei se poate face prin comparatie cu sumele pe care asiguratul ar trebui sa le plateasca pt īnchirierea automobilului respective pt aceeasi persoana.
Pt asigurator practicarea acestui serviciu īnseamna īncasari, o valoare adaugata suplimentara īn conditiile unui cost redus. Costul aditional poate fi limitat atāt datorita mutualizarii riscurilor (daca un nr mare de clienti achizitioneaza respective polita) cāt si datorita posibilitatii negocierii unui pret redus cu firmele ce īnchiriaza automobile.
si repararea īn natura a prejudiciilor poate genera valoare adaugata pt societatile de asigurari. Astfel, īn plan ec se percepe o scadere a cheltuielilor asiguratorului, el putānd obtine un pret mai mic de la firma specializata cu care socitatea de asigurari colaboreaza.
In planul relatiilor cu clientii se urmareste atragerea unor noi categorii concomitent cu permanentizarea celor deja existenti, consolidāndu-se astfel si imaginea pe piata a societatii.
Existenta unei valori adaugate, a unor noi servicii pt asigurat alaturi de efectele benefice asupra acestuia sunt demonstrate si de cresterea cererii pt astfel de servicii.
Limitele asigurabilitatii riscurilor
Unele riscuri sunt acceptate de societatile de asigurari si pot fi cuprinse īn contacte, pe cānd altele sunt considerate neasigurabile. Pt acestea din urma, asiguratorul nu īncheie contract, sau daca vorbim de asigurarile tip multirisc, se face mentiunea expresa a excluderii lor din asigurare.
Limitele asigurabilitatii riscurilor sunt definite drept "frontierele economice, psihologice si fizice ale asigurarilor".
Principalele motive pt care unele riscuri nu sunt asigurate, iar altele sunt acoperite prin intermediul unor mecanisme publice (asigurarile sociale, indemnizatiile pt catastrofe) sunt:
-antiselectia
-riscul moral
-marimea daunelor
-probabilitatea prea mica sau prea mare de producere a riscului.
In literatura de specialitate, se apreciaza ca asigurabilitatea unui risc depinde de un nr mare de caracteristici obiective. Pt ca un risc sa fie asigurabil, el trebuie:
1. sa aiba un caracter aleator, motiv pt care un eveniment sigur sau unul deja produs nu se asigura
2. sa fie supus observarii statistice - asigurabilitatea riscului depinde de marimea daunelor posibile la producerea lui. Exista un indicator statistic numit dauna potentiala maxima care, daca depaseste capacitatea de acoperire a pietei, respectivul risc devine neasigurabil, cel putin īn conditiile obisnuite ale transferului riscului, adica prin asigurarea directa si reasigurare.
3. riscul sa nu aiba probabilitatea de realizare prea ridicata - pt decizia de a prelua sau nu īn asigurare un risc este importanta si marimea daunei medii per sinistru. Din punct de vedere al asiguratorului, trebuie evitate riscurile ce produc pagube medii ridicate, care pun si ele problema capacitatii de acoperire. De asemenea, se exclud din asigurare riscurile neimportante cu prime foarte mici, deoarece preluarea lor genereaza costuri ce nu pot fi acoperite din primele īncasate.
4. nu sunt considerate asigurabile nici riscurile cu frecventa foarte mica de producere, pt care legea numerelor mari nu functioneaza, astfel neputāndu-se calcula indicatorii ce stau la baza stabilirii cuantumului primei si a sumei asigurate.
Prima tarifara se stabileste pe baza primei pure care rezulta din calcule actuariale (legea nr mari), dar care trebuie totodata sa fie si adaptata la capacitatea contributiva a asiguratilor. Daca prima tarifara este mult peste cea pura, datorita unor adaosuri foarte mari, nu se va realiza raportul optim īntre cererea si oferta de asigurare si astfel riscul va deveni neasigurabil.
Totusi exista si rare exceptii īn care sunt preluate īn asigurare riscuri cu frecventa foarte mica de producere. De exemplu, se practica asigurari spatiale (pt nave, sateliti) chiar daca nu exista un istoric īndelungat al experientei si al riscului īn acest domeniu.
5. Natura exogena a riscului determina asigurabilitatea acestuia, adica īn cazul īn care riscul este exogen (pers supusa riscului nu poate influenta nici frecventa de producere, nici valoarea daunelor) riscul respectiv este mai usor de acceptat īn asigurare decāt un risc endogen a carui manifestare depinde de comportamentul asiguratului.
6. Existenta si stabilitatea unui cadru de reglementari legale, fiscale sau de jurisprudenta este necesara pt a consimti un risc asigurabil sau nu īn orice societate. Unele riscuri nu sunt asigurate sau sunt asigurate īn limite foarte restrānse deoarece mediul reglementarilor ste ambigu, ceea ce face interpretabile clauzele contractuale īn functie de interesele asiguratului sau ale asiguratorului.
Asigurabilitatea nu are limite absolute, granita dintre riscurile asigurabile si cele neasigurabile nedepinzānd numai de considerente de ordin tehnic si financiar, ci si de considerente de ordin social sau moral. Numeroase riscuri, alte dati excluse din asigurare sunt īn prezent asigurate, unele chiar sub forma obligatorie, pe cānd altele care sunt asigurabile d p d v tehnic sunt excluse din contractele de asigurari. In primul caz vorbim de riscuri care nu sunt asigurate īn mod spontan, dar a caror asigurare a fost inclusa de puterea publica īn virtutea unor interese generale. A aparut astfel asigurarea obligatorie de raspundere civila auto, de raspundere civila profesionala a medicilor, a farmacistilor.
In cel de-al doilea caz, se urmareste ca asigurarea sa nu fie utilizata īn scopuri contrare exigentelor morale si sociale. Este interzisa deci asigurarea consecintelor penale, ale efectuarii unei actiuni defectuoase, chiar si a acelora ce rezulta din simple contraventii provocate de neglijenta.
Pe de alta parte, este unanim acceptat ca un risc este asigurabil cānd este supus Legii numerelor mari si observarii statistice, īnsa īn practica exista numeroase exemple care contravin acestor conditii.
Un risc este deci asigurabil cānd o suma de asigurati accepta sa semneze un anumit tip de contract. Acceptarea sau nu a unui risc depinde īn final de nivelul primei pe care asiguratorul o pretinde, iar potentialul asigurat accepta sa o plateasca.
Faptul ca unele riscuri nu sunt asigurabile sau sunt asigurabile, dar īn conditii tarifare speciale, are la baza o serie de cauze majore:
- exista riscul moral care determina o crestere substantiala a primei si face asigurarea neatractiva. De ex., nu se īncheie asigurari pt riscul de performante slabe ale unui manager.
- imposibilitatea de a comensura pierderea suferita. Astfel nu se asigura fericirea conjugala sau satisfactia profesionala.
- asigurabilitatea este influentata de existenta fenomenului de antiselectie, unii asigurati dispunānd de o informatie privata asupra riscului. Va rezulta o crestere a sinistralitatii. De ex a nr de decese care va conduce la o crestere a primelor, astfel īncāt asiguratii sanatosi nu se vor mai asigura, ceea ce conduce din nou la cresterea primelor platite de catre cei ramasi īn asigurare. In final, soc ramāne cu putini clienti majoritatea bolnavi pt care aceasta va plati mai mult ca sigur sumele asigurate īntr-un timp scurt, ajungānd la faliment sau retragerea de pe piata.
- evolutia dinamica a riscului, pragurile de asigurabilitate pe care asiguratorul trebuie sa le evalueze permanent, au īn vedere riscuri existente dar īn curs de amplificare, mai ales riscuri nou aparute.
|
