Istoria Constructiei Europene
Antichitatea
Încercarile de a descoperi sau de a oferi o explicatie etimologica, istorica sau geografica a cuvântului Europa au facut, de-a lungul timpului, obiectul activitatii mai multor specialisti. În ceea ce priveste interpretarile etimologice, ar putea fi amintite câteva dintre acestea care pot fi considerate mai relevante. Prima dintre acestea apartine unui medic din sec. al XVI-lea, Johannes Goropius, care considera ca termenul provine din limba ebraica, continentul ar fi apartinut, conform mesajului biblic, lui Iafet, fiul lui Noe, iar europenii erau urmasii descendentilor acestuia. Se încerca astfel sa 717i85h se dea o explicatie biblica unui termen care pâna atunci facea referire doar la iubirea nepermisa dintre Zeus si Europa, fiica regelui Feniciei. Cea de-a doua interpretare considera termenul ca având o etimologie celtica si a aparut în Atlasul geografiei antice si moderne publicat în 1829 de Lapie tatal si fiul. În aceasta limba termenul wreb însemna Occident. O a treia interpretare considera cuvântul de origine semitica ereb, însemnând seara, amurg, ceea ce i-a facut pe istorici afirme ca pentru popoarele antice Occidentul era locul în care soarele apunea, locul obscuritatii, al tenebrelor, al penumbrei, al cetii opace, dar si al stângii, al demonului utilitarismului si al puterii oarbe, al uitarii sufletului, al corpului si al materiei, al activitatii dezordonate, al pasiunii si degradarii, al cunoasterii tulburi si întunecate, al exilului. Orientul era însa tinutul aurorei, al diminetii, al luminii, al Revelatiei, al extremului rafinament, al sufletului, al initierii si al întelepciunii, al cunoasterii prin revelatie, patria primordiala. Acest prestigiu al Orientului era unul biblic si poate fi considerat unul dintre motivele pentru care Occidentul nu a fost mult timp decât un reper geografic si nu unul cultural, cultura occidentala fiind una bazata mai mult pe elementul laic decât pe cel religios.
În acest context, în mitologia greaca Erebos era fiul Haosului si fratele noptii. Alte doua interpretari considera etimologia acestui cuvânt ca fiind de origine greaca, într-o prima varianta, cea elaborata de istoricul G. de Reynold, cuvântul fiind un adjectiv, europé, euruopč, unde eurus însemna larg, amplu, spatios, iar ops ochi. Europča însemna deci o femeie cu ochi mari, cu un chip luminos. În cea de-a doua varianta de etimologie greceasca, prezentata de istoricul Robert Graves, o diferenta de accent în citirea cuvântului face ca acesta sa însemne bun pentru salcii bine udat , salciile fiind în toata Europa un simbol al fertilitatii. Rapirea Europei de catre Zeus, reprezentata pe zidurile unei cetati din Midea, Europa aparând aici purtând o ghirlanda si însotita de o procesiune, pare si ea a face parte dintr-un ritual al fertilitatii.
Din punct de vedere geografic însa cuvântul pare ca ar fi fost folosit pentru prima data de catre Hesiod, în sec. VIII î.H., pentru a desemna o parte a Greciei continentale, în opozitie cu Peloponezul si insulele din Marea Egee, desi se pare ca Europa fusese descoperita de fapt de catre fenicieni, în timpul expeditiilor lor comerciale sau de piraterie de pe tarmurile Mediteranei. Grecii sunt însa cei care i-au dat numele, dupa cel al printesei rapite de Zeus si ascunse în insula Creta.
Doua secole mai târziu însa, Europa devenise deja numele generic al întregului continent sau a acelei parti a acestuia care era cunoscuta în acel moment: pâna la nord de Dunare, catre Don si Marea Azov, în partea de est si nord-est si întreaga frontiera sudica, în vest limitele ramânând în continuare destul de nesigure. Euripide si Platon însa nu vorbesc deloc despre Europa, ci doar despre greci si barbari, adica toti cei care nu erau greci, fie din Europa, fie din Asia. Aristotel face referiri mai ample la Europa si ofera chiar o descriere a locuitorilor acesteia, care erau foarte curajosi, dar mai putin inteligenti si abili, spre deosebire de cei din Asia, mai abili si mai inteligenti, dar adesea lipsiti de curaj, si de aceea totdeauna sclavi. În opinia lui Aristotel, între aceste doua rase se aflau grecii: aflati pe linia mediana dintre cele doua continente, acestia erau si curajosi, si inteligenti, virtuti datorita carora se bucurau de libertate si aveau institutii politice capabile de guvernare. Dupa patru secole centrul de greutate european s-a mutat din cetatea Eladei la Roma iar cunostintele geografice s-au mai perfectionat. Strabon face o descriere mult mai detaliata a Europei, pornind de la o prezentare de ansamblu si sfârsind cu una a fiecarei tari.
Pliniu cel Batrân, la un secol dupa Strabon, scrie si el despre Europa si, pastrând aceleasi limite la est, vorbeste despre oceanul Atlantic ca limita vestica. La rândul lor poetii si filosofii (Virgiliu, Horatiu, Sallutius, Tacitus sau chiar omul politic Cicero) vorbesc despre Europa, în timp ce împaratul roman Cezar nu o mentioneaza deloc. Teologul latin Sfântul Augustin (354-430) împarte lumea în doua parti: Europa si Africa pe de o parte iar pe de alta Asia, iar începând din acest moment începe o alta etapa din istoria continentului, a acestui apendice al Asiei, cum îl numea poetul Paul Valéry.
Nici una dintre mentiunile de pâna acum nu dovedeste însa ca preocuparile pentru acesta ar fi fost de natura politica, ci cu precadere geografice si eventual sentimentale. În perioada Imperiului roman ideea unei Europe politice era dominata de cea a unitatii imperiale a Occidentului si a Orientului, doua jumatati de imperiu distincte atât din punct de vedere geografic, cât si administrativ.
De la Respublica Romana (V-XI) la Respublica Christiana (XI-XV)
Perioada care urmeaza se distinge în principal prin doua evenimente, si anume prin ruptura culturala si spirituala care a intervenit între estul si vestul Europei, dar si prin aceea dintre nordul si sudul acesteia. Cea dintâi a început odata cu decaderea Imperiului Roman si invaziile barbare din sec. al V-lea. Între anii 533-553 împaratii Belizarius si Narses au reusit, pentru scurt timp, sa refaca unitatea imperiului, pentru ca numai douazeci de ani mai târziu acesta sa se destrame din nou. La rândul sau Iustinian a reusit cu ceva mai mult succes sa refaca imperiul, stapânirea sa întinzându-se pâna în posesiunile mai vechi Africa. Înca de la început opozitia dintre estul si vestul continentului a fost una culturala, si nu se poate spune ca aceasta nu s-a mentinut. Barbarii s-au farâmitat intr-o serie de regate în vestul Europei ostrogotii în Italia si în Iliria, vizigotii în Spania, vandalii în Africa (pâna la Iustinian) iar francii în Galia si Germania, constituind statele primitive, slab administrate, bazate pe puterea militara si pe violenta si distrugând cultura si civilizatia romana. Acest fapt a facut ca Bizantul acelei perioade (pentru ca dupa caderea sa sub stapânire otomana situatia se va schimba radical), noua Roma, sa constituie civilizatia cea mai înfloritoare a continentului, de o parte a acestuia nascându-se invidia pentru luxul si fastul bizantin, iar de cealalta dispretul pentru rudimentaritatea europeana. Faptul ca în Europa se vorbea latina sau greaca a facut ca influenta bizantina asupra acesteia sa fie aproape nula pâna în sec. al XI-lea, aceasta ruptura culturala initiala si doar partiala constituind totusi o baza a rupturii religioase de mai târziu, a rupturii totale, cum au numit-o unii autori.
Sciziunea dintre nordul si sudul Europei are la baza aproape aceleasi coordonate, dar într-o ordine inversa daca decaderea Bizantului ca urmare a cuceririi otomane are loc în 1054, sudul european si Africa vor ajunge sub stapânirea acestora înca de la începutul sec. al VII-lea, când Egiptul (639-642), Cartagina (698) si dupa câtiva ani si Mauritania cad prada cuceririi arabe. Au urmat la scurt timp Spania si Sicilia, chiar daca trupele arabe au fost oprite la Pirinei (732) de trupele franceze, iar în Asia cele chineze le-au încetat înaintarea în Turkestan (751). Cucerirea araba a reusit sa distruga pentru totdeauna ceea ce romanii numisera Mare nostrum, tarmurile mediteraneene ale Africii si Asiei fiind supuse unei religii, limbi si culturi total diferite de cele precedente, cea a comunitatii islamice.
Pierzând teren în est si în sud, Europa catolica s-a extins catre nord, dar relatiile politice, sub forma de aliante sau de razboaie deopotriva, nu au încetat niciodata sa existe între partea nordica a Occidentului si Bizant, Italia sau Spania. Cel mai important eveniment al acestei îndelungate perioade s-a petrecut în secolele VIII-IX si l-a avut ca principal actor pe Charlemagne, parintele Europei regele francilor între 768-814, împarat al Occidentului între 800-814. Acesta i-a învins pe lombarzi (774), devenind stapânitorul nordului Italiei, a creat regatul Aquitaniei, si-a vasalizat landul german Bavičre iar landul Saxa l-a alipit statului franc (799), a ajuns cu armatele sale pâna în Panonia si, desi a esuat în cucerirea Spaniei, a creat o zona de protectie împotriva musulmanilor în regiunea Pirineilor. În anul 800 este încoronat de catre Papa, la Roma, si devine animatorul unei adevarate renasteri culturale crestine europene si reia relatiile comerciale cu Orientul. Daca Respublica Romana a încetat de mult sa mai existe, Respublica Christiana este acum abia la începuturile sale.
Europa este în continuare un cuvânt destul de rar folosit, în special cu sens geografic, nu politic, chiar daca, în anul 769, Isidor le Jeune vorbeste despre armata de europeni care i-a învins pe musulmani la Poitiers. O constiinta a alteritatii, a diferentei apare însa, la începutul stapânirii lui Charlemagne punându-se problema denumirii noului imperiu în raport cu Orientul Respublica Christiana, Respublica Christi, Sacrum Imperium sau chiar Europa Europa nu însemna însa decât acea parte a continentului care se afla sub conducerea noului împarat si nu avea decât un sens pur geografic si religios (Europa era crestinatatea, stapânirea lui Charlemagne fiind una imperiala si sacerdotala în acelasi timp), chiar daca ceea ce realizase acesta prin cuceririle sale este astazi considerat, ca si Imperiul Roman si alte asemenea evenimente ce vor fi discutate ulterior, proto Europa.
Aceasta perioada va influenta însa istoria ulterioara a continentului, o prima încercare, reusita, de reconstituire a Imperiului carolingian apartinând lui Otto cel Mare (936-976), regele Germaniei si primul împarat al Sfântului Imperiu roman de neam germanic instituit între 962-973. Urmasul acestuia, Otto III (983-1002) nu va mai avea acelasi succes în încercarile sale de acelasi gen, dar stabilizarea situatiei în Occident prin instituirea unui guvern comun sau a unui sistem de arbitraj obligatoriu a constituit o preocupare pentru multi oameni de spirit ai acelor timpuri. A fost imaginata o Europa crestina unita în care puterile erau împartite puterea politica ar fi apartinut Germaniei, cea religioasa Romei, iar de problemele stiintifice, independente de cele politice si religioase, s-ar fi preocupat Franta. La baza crearii acestei Europe stateau trei ratiuni: mentinerea pacii, organizarea cruciadelor, dar si obtinerea hegemoniei în interiorul continentului. Europa unita era un obstacol în fata expansiunilor pagâne, dar si o cale de a mentine pacea în interiorul continentului, între diversele comunitati membre ale noului imperiu, vorbindu-se chiar despre un popor european , dar în sensul crearii lui prin intermediul fortei si al omogenizarii fortate, fara respectarea diferentelor.
Dupa secole întregi în care termenul de Europa s-a regasit destul de rar printre preocuparile literatilor, adica în perioada cuprinsa între sec. al XI-lea si Renastere, dar si în perioada moderna, încep sa apara o serie de lucrari care înca din titlu se refereau la nasterea, avântul, ascensiunea sau formarea Europei si situau toate aceste etape în Evul Mediu.
Printre primele planuri de uniune federala a Europei îl întâlnim pe cel al lui Dante Alighieri (1265-1321), care scria în De Monarchia despre o pace universala care nu s-ar fi putut realiza decât in cadrul unui imperiu care ar fi cuprins întreaga crestinatate, supus unui singur monarh, crestin, scopul fiind acela de a pune capat nationalismului. Scrierile lui Dante fac trecerea de la Europa geografica la cea culturala . Contemporan cu Dante, Pierre Dubois (1250-1320) a îmbratisat cariera juridica. Într-o lucrare adresata unui principe englez al timpului, sub pretextul prezentarii celor mai bune metode de a cuceri Pamântul Sfânt, Dubois expune un plan de reforma prin care ar fi fost înlaturata puterea papala, clericii ar fi fost deposedati de bunuri iar crestinatatea ar fi fost încredintata regelui Frantei. Ca si Dante, Dubois considera pacea între crestini cel mai important lucru pentru câstigarea cruciadelor, dar aceasta nu era însa posibila fara reformarea Bisericii, posibila prin organizarea societatii crestine, chiar si prin instituirea unor sanctiuni ecleziastice penale daca era cazul. Societatea crestina a lui Dubois urma sa ia forma unei confederatii aflata sub conducerea unui Consiliu convocat de catre Papa (judecatorul suprem în litigiile dintre printi), monarhia universala nefiind agreata de catre autor. În cadrul Consiliului natiunile membre ramâneau independente si suverane, ceea ce ar fi putut provoca anarhie, de unde si necesitatea arbitrajului obligatoriu, toate acestea fiind idei enuntate pentru prima data de catre Dubois. Regele Frantei nu a tinut însa cont de planurile acestuia.
George Podiebrad, regele Boemiei, (1420-1471), la sugestia unui întreprinzator în domeniul mineritului, Antoine Marini, transforma, în 1464, ideile sale de alianta politica într-un plan de federatie europeana care îi asocia pe principii crestini în vederea asigurarii pacii, însa acesta fost respins de catre papalitate. Confederatia continentala a lui Podiebrad cuprindea o Adunare federala în cadrul careia se vota prin majoritate simpla, o Curte de justitie, procedura arbitrajului international, o armata comuna si un buget federal ce urma a fi alimentat pe cale ecleziastica (ceea ce a si provocat esecul proiectului). Membrii confederatiei nu trebuiau sa recurga la arme unul împotriva celuilalt, sa nu sprijine conspiratiile împotriva unuia dintre ei si sa-si ofere ajutor reciproc în reprimarea delictelor comise pe teritoriile lor de catre supusii uneia dintre tarile membre.
În aceeasi perioada a caderii Bizantului, Aeneas Silvius Piccolomini (1405-1464), un papa (Pius II) si un umanist recunoscut înca din timpul vietii, considera Europa casa, patria noastra , aceasta fiind descrisa ca un ansamblu uman si istoric, nu doar geografic. Descriind tarile Europei, Piccolomini include si Balcanii si Bizantul, oferind relatari ale conditiilor politice, ecleziastice, economice si sociale existente. Pentru acest umanist resursele crestinatatii erau si resursele Europei, în viziunea sa neexistând adevarati crestini în afara continentului, mai ales daca acestia se aflau sub stapânire otomana. Încercând o noua cruciada împotriva otomanilor în 1464 (anul în care si Podiebrad propusese planul de adunare federala), Pius II se loveste de indiferenta principilor vremii. Pentru a se putea vorbi din nou de uniune, Europa trebuia sa parcurga înca o etapa istorica, si anume aparitia statelor, entitati politice si administrative diferite de regatele barbare si puterile feudale ale secolelor IX-XI, dar si de comunitatea crestina a perioadei imediat urmatoare.
Renasterea si crestinatatea europeana (XV-XVII)
Secolul al XV-lea a cunoscut o serie de evenimente care au influentat modul de gândire si conceptia asupra lumii a secolelor urmatoare: caderea Bizantului sub stapânire otomana (1453), cucerirea Granadei de catre musulmani (1492) si Reconquista spaniola, noile descoperiri geografice ale lui Columb, Americo Vespuci si Vasco da Gama, colonizarea Americii, Reforma religioasa, toate însotite de transformari si bulversari economice politice si religioase profunde si contribuind la o noua formulare a conceptelor de crestinatate si Europa, a constientizarii singularitatii acestora în lume.
Cucerirea otomana nu s-a oprit la Constantinopol, fapt care a facut ca Occidentul sa ia atitudine atât prin oamenii sai de litere, Camoens, Battista de Mantoue, Erasmus din Rotterdam, Pius II sau altii, cât si cu ajutorul fortelor armate. Principii Carol Quintul, succesorii sai Ferdinand al Austriei si Filip al Spaniei au fost considerati speranta crestinatatii, dar Europa, cu interesele sale divergente, nu a avut capacitatea de a se uni si de a lupta cu adevarat împotriva pericolului otoman.
O componenta importanta a sec. al XVI-lea a constituit-o Reforma religioasa, considerata a fi pornit de la cele 95 de teze publicate în 1517 de catre Martin Luther împotriva obiceiului vânzarii indulgentelor, a iertarii pacatelor contra unei sume de bani, fiind continuata de alte scrieri reformatoare ale acestuia, dar si de adepti ai ideilor sale precum Calvin, Zwingli sau Ignatiu de Loyola. Aceasta miscare care cultiva disciplina severa, suveranitatea divinitatii în iertarea pacatelor, predestinarea omului de a primi iertarea divina, considera ca faptele bune nu sunt mijloace de a cumpara mântuirea, ci de a scapa de teama de a nu fi mântuit. Scopul Reformei era ca oamenii sa reuseasca sa-si creeze o viata lucida, rationala, ordonata, constienta si luminoasa, anihilarea naivitatii pe care o dadeau bucuriile instinctuale, toate acestea fara a se impune alegerea unei vieti monahale, ci prin ramânerea omului în mijlocul societatii. Spiritul reformei s-a extins atât în spatiile francofone, cât si în Polonia, Ungaria, Boemia sau în insulele britanice, materializarea reformei constituind-o nasterea protestantismului ca religie distincta, dar si o modificare a geografiei religioase a continentului în timp ce sud-estul a ramas catolic, nordul a devenit în marea lui majoritate protestant, luteran, calvinist sau zwinglian, iar Europa Centrala de o complexitate religioasa rar întâlnita. Pentru ca religia juca un rol politic important, fiecare principe utilizând-o ca pe un instrument în exercitarea puterii, au fost destul de frecvente cazurile în care nesupunerea fata de religia acestuia atragea dupa sine exilul supusilor, asa cum a fost cazul hughenotilor francezi în 1685, în urma revocarii Edictului de la Nantes (1598) care oferise acestora o serie de drepturi pâna în acel moment. Diferentele religioase dintre diferitele parti ale Europei nu puteau ramâne fara urmari în timp ce calvinistii si zwinglienii separau Biserica de Stat, luteranii, dimpotriva, vedeau aceste institutii doar împreuna si, suprimând orice libertate individuala, ofereau monarhului dreptul de a hotarî religia statului. În urma Conciliului de la Trento (1545) Biserica Catolica initiaza Contra-Reforma, miscare prin intermediul careia biserica romana opunea protestantilor propriile reforme materializate în revizuirea completa a regulilor si afirmarea solemna a dogmelor sale.
Sistemul Bisericii de Stat a avut, în unele state, precum Geneva sau Anglia, o perioada de glorie pâna în a doua parte a sec. al XVII-lea. În urma tratatelor din Westfalia din 1648 a fost gasit un modus vivendi între catolici si protestanti, fiecare stat stabilindu-si religia practicata. Desi toleranta nu era aplicata indivizilor simpli, ea era practicata între state, ceea ce a pus capat razboaielor religioase. La sfârsitul acestui secol, principala caracteristica a crestinatatii, unitatea în fata ereticilor, a schismaticilor, disparuse în plan politic, unitatea europeana ramânând doar fantezia unor intelectuali precum calugarul Emeric Crucé, ducele de Sully, filosoful Comenius, nobilul englez William Penn, teologul Tommaso Campanella sau abatele Saint Pierre.
Cel dintâi mentionat, Emeric Crucé ( - 1648), un calugar pedagog la un colegiu oarecare din Paris, este autorul primului plan de uniune nu doar al Europei, ci al întregii lumi cunoscute, plan prin care sa se mentina un statu quo al pacii, deoarece razboiul nu aduce profit nici macar celui care îl porneste. Crucé este adeptul tolerantei religioase si imagineaza o Adunare sau un Senat permanent al statelor al carui sediu sa fie la Venetia si în care rolul principal sa fie detinut de catre Papa în semn de respect fata de vechea Roma, dar sa fie urmat imediat de catre Sultanul turcilor, datorita puterii pe care o are în imperiul oriental, iar apoi de catre împaratul Imperiului romano-german, de catre regele Frantei iar apoi de cel al Spaniei si al Chinei. Pentru ca popoarele nu mai erau nevoite sa lupte, Crucé propune un plan de educare a cetatenilor, unul de dezvoltare a mestesugurilor si unul de amenajare a teritoriului, imaginându-si chiar oamenii alergând pentru a-si îndeplini fiecare obligatiile, circulatia oamenilor si a bunurilor fiind libera.
Ducele de Sully (1559-1641), secretarul (hughenot) al regelui englez Henric IV, în Le Grand dessein (Maretul ideal) porneste de la un proiect de alianta protestanta care urma sa cuprinda si printii catolici si chiar pe Papa. Europa imaginata de Sully cuprindea statele cu forma de guvernare ce urma sa le fie impusa (cinci monarhii elective si sase ereditare si patru republici), aflate sub arbitrajul unei autoritati europene centrale, un Consiliu al Europei care la rândul lui ar fi fost compus din sase consilii provinciale si unul general, si ale carui decizii ar fi fost executorii si definitive si ai carui membri ar fi fost alesi din trei în trei ani. Echilibrul între statele membre urma a fi pastrat printr-o împartire a statelor europene între o serie de mari puteri, printr-o distribuire egala a bogatiilor si suprafetelor acestora, ca si prin importanta egala care urma sa li se acorde, între acestea comertul fiind liber iar vamile inexistente. Aceasta comunitate crestina cuprindea toate tarile Europei, religiile catolica, protestanta si calvinista ar fi fost în mod egal si compact reprezentate, în est se termina cu regatul ungar, Rusia nefiind admisa pentru ca nu aderase la nici una dintre cele trei religii, iar Turcia deposedata de posesiunile sale în Europa, ar fi fost izolata în Asia.
La rândul sau, filosoful si teologul Amos Comenius (1592-1670), originar din Moravia, a trasat planurile unui sistem scolar perfectionat, aflat sub coordonarea unei academii internationale, a imaginat existenta unor institutii internationale de coordonare a politicii, a considerat necesara reconcilierea bisericilor (ceea ce face sa fie considerat unul dintre primii gânditori ecumenici), initiind proiectul unei federatii mondiale culturale, politice si religioase gigante. Ceea ce trebuie mentionat însa este faptul ca international la Comenius însemna de fapt teritoriul european. În acelasi context, nobilul englez devenit quaker W. Penn (1644-1681), primul guvernator statului american Pennsylvania, s-a preocupat si el de pacea prezenta si viitoare a Europei. Solutia oferita de Penn consta într-un proiect de federatie care sa-i cuprinda într-o Dieta generala sau Parlament, pe toti monarhii europeni, sufragiul fiind acordat în functie de importanta fiecaruia. În timp ce filosoful italian Tomasso Campanella îsi exprima în lucrarea Cetatea soarelui (1602) dorinta restabilirii crestinatatii unite si a instituirii monarhiei universale cel care încheie seria europenistilor acestei perioade este abatele Saint Pierre (1658-1743), al carui Proiect de pace perpetua propune si prezice cu aproape doua sute de ani mai devreme un proiect de creare a unei societati a natiunilor al carui sediu ar fi bine sa fie la Haga. Crearea în 1948 a Societatii Natiunilor a confirmat realizarea proiectelor sale politice, si chiar daca inaugurarea a avut loc la Geneva, urmatorul congres a avut loc la Haga cu scopul de a începe construirea uniunii europene.
Toate framântarile din interiorul crestinatatii secolelor XVI-XVII au dus însa, în plan pragmatic, la aparitia unei noi notiuni, cea de echilibru european, impus de evenimente ca o practica, ca o cutuma ce fixa diferitelor puteri anumite limite care nu puteau fi încalcate, acest fapt fiind posibil fie prin existenta unei comunitati organice superioare, fie printr-un sistem de forte si contraforte. În situatia în care monarhul, puterea interna si suveranitatea erau unul si acelasi lucru, neexistând nici un fel de separatie a puterilor în interiorul statului, si evenimentele externe puteau depinde într-o masura suficienta de acest principiu, fapt care a facut ca notiunea de echilibru european sa se impuna ca un dat al oricarui sistem politic. Conform acestui principiu un stat oarecare nu trebuia sa ajunga la un nivel de superioritate dat care sa fie fatal tuturor celorlalte, natiunile europene trebuind sa fie asemenea unei mari familii, dar din sec. al XVI-lea si pâna la tratatul de la Versailles a cunoscut destul de multe încalcari. Principiul s-a impus totusi, intrând în limbajul diplomatic, fiind urmat însa de aparitia unui alt principiu, cel al drepturilor indivizilor natiunilor europene, dreptul popoarelor, a carui formulare a pornit de la dreptul natural, ale carui reguli se considera ca impuneau anumite limite exceselor razboaielor. Au început sa existe preocupari privind violenta împotriva indigenilor americani, iar primul cod al drepturilor omului a fost propus de Hugo Grotius, chiar daca asemenea preocupari mai existasera atât printre catolici, cât si printre protestanti. Grotius nu se refera în mod special la Europa, ci la crestinatate, baza lucrarilor sale constituind-o scrierile sacre si cele antice. El face distinctie între dreptul natiunilor si dreptul international, primul fiind elaborat de catre fiecare natiune si putând fi supus oricând transformarilor, cel de-al doilea putând exista doar în cadrul unei asociatii de natiuni, deci al unei organizatii internationale, dar nu sub forma unui model ideal impus, al unei utopii.
Totusi, pe lânga cele câteva proiecte de uniune crestina si europeana prezentate mai sus, au existat si numeroase utopii mistico-politice privind o eventuala federatie a statelor Europei, unele dintre ele anonime, altele ai caror autori sunt complet necunoscuti astazi Valentin Andreae, Trajano Boccalini, Ange Goudar. S-ar putea spune ca este o situatie normala într-o situatie de criza, cum a fost cazul celei cu care s-a confruntat sec. al XVII-lea, situatie în care de regula principala grija este aceea de a cauta solutii, chiar daca acestea nu se dovedesc întotdeauna cele viabile. Pe lânga cartezianismul lui Descartes, care considera rationalismul în gândire modalitatea depasirii crizei, Hobbes, care credea ca doar un stat puternic ar putea fi solutia, au putut aparea si diferite elucubratii care sa-i îndemne pe europeni sa se uneasca pentru a-si împarti Imperiul Otoman.
|
