SISTEMUL POLITIC ACTUAL DIN ROMÂNIA
Urmare a schimbării radica1e survenite în decembrie '89, actualul sistem politic din România
poate fi edificator pentru evidentierea ele-mentelor de fond, care intră în definirea unui sistem
politic.
Asa cum am văzut, democratia apare ca un concept si un fenomen integrator, în care sunt
sistematizate si interactivizate va1orile morale, politice si juridice ale societătii, într- un context
social- istoric deter-minat.
Exercitiul elementelor democrati ei presupune, în mod necesar si prioritar, existenta si fu
nctionarea statului de drept s implicit, a separatiei puterilor în stat ca mecanism intem alcătuit
din con-traponderi si frâne chemate să înlăture pericolul alunecării spre adoptarea unor măsuri
tiranice.
O ana1iză de ansamblu a sistemului juridic intem oferă numeroase repere- garantii pentru
democratia românească. În enumerare vom prezenta principalele astfel de repere cuprinse în chiar
legea funda- mentală a statului:
a. suveranitatea natională apartine poporului român;
b. poporul, ca titular exclusiv al suveranitătii, îsi exercită această atributie fie direct, fie prin
referendum, fte indirect prin organele sale reprezentative. Parlamentul, potrivit Constitutiei, este
organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autorjtate legiuitoare a tării. E1 este ales
prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Presedintele României este, de asemenea,
ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, iar demiterea lui din functie poate fi
făcută numai prin referendum. Dar Constitutia reglementează si una din modalitătile cele trtai
democratice de expri-
mare a suveranitătii poporului cu privire la politica legislativă a statu- lui, si anume referendumul.
Acesta este organizat la initiativa Presedintelui si vizează exprimarea vointei poporului cu privire la
problemele de interes nationa1. Totodată, poporul este si subiect nemijlocit în procesul legiferării,
beneficiind de dreptul de a avea, cu respectarea anumitor conditii procedurale, initiativă legislativă;
c. autoritătile publice centra1e (parlamentul, guvemul si autori-tatea judecătorească) sunt
organizate si functionează ca "părti" rela-tiv independente si interdependente ale unuia si aceluiasi
sis tem, organic articulat si ierarhizat, având ca finalităti majore atlrmarea si ocrotirea demnitătii
omului, a drepturilor si libertă tilor cetătenilor, Iibera dezvol 343f51d tare a personalitătii umane, instaurarea
dreptătii tsi pro-movarea pluralismului politic.
Autoritătile administratiei publice - consiliile locale tsi primarii -sunt alese prin vot universal,
egal, direct, secret si lib er exprimat, iar principiile de bază ale administratiei publice îrt unitătile
administra-tiv-teritoriale sunt principiul autonomiei loca1e si principiul descen-tralizării;
d. tot sub aspectul valorilor democratice ale societătii, legiuitorul român a reglementat principiul
pluralismului, asigurat prin pluripar-tidism si libertatea de constituire si de acti une a partidelor
politice. Ca o garantie a democratiei, prin lege se stabileste că pot fi declarate neconstitutionale
numai acele partide politice care, prin scopul declarat ori activitatea lor, sunt potrivnice
suveranitătii, integritătii sau independentei României, pluralismului politic sau principiilor statului
de drept;
e. principiul majoritătii este consacrat prin reglementarea cvoru- mului legal necesar pentru
adoptarea legilor tsi a hotărârilor de către Camerele Parlamentului, precum si a initiativelor de
revizuire a Constitutiei;
f. drepturile si libertătile fundamentale sunt nu numai consacrate exhaustiv, dar acestora li se
asigură realizarea, îrt fapt, printr-un ade-vărat sistem de garantii constitutionale;
g. constitutia detine suprematia în piramida juridică a societătii; sanctiunea acestei suprematii
este controlul constitutionalit ătii legilor, regulamentelor Camerelor si ordonantelor, prin Curtea
Constitutională c are este un organ special si specializat.
Mentinând practica deja consacrată în diferitele sisteme juridice a1e statelor lumii, Adunarea
Constituantă Română nu a mai mentionat expres în textul legii fundamentale principiul separatiei si
echilibrului puterilor în stat, el fiind însă retinut în substanta textelor constitutionale.
Esenta gândirii lui Montesquieu este prezentă astfel în fiecare articol al actului normativ
fundamenta1. Cele trei "puteri" clasice se regăsesc exprimate, în Constitutie, în titlul referitor la
,,Autoritătile publice" în care: sunt cuprinse normele-cadru referitoare la "Parlament", precizânduse
că acesta este "organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a
tării" (detlnindu-se asrfel subiectul căruia poporul îi delegă exercitarea pu-terii legislative); sunt
reglementate cele trei institutii care formează puterea executivă - "Presedintele României",
"Guvernul", "Administratia publică"; si, în sfârsit, în ultimul capitol al acestui titlu se face vorbire
despre "Autoritatea judecătorească" (sau puterea judecătorească).
Prin prevederile sale, textul normativ asigură premisele unei con- lucrări a structurilor
(autoritătilor) statale în realizarea vointei poporului. Această conlucrare este favorizată de: incidenta
normelor juridice asupra delimitării clare a componentelor organelor cărora le a fost delegat
exercitiul puterii, a autonomiei organizatorice tsi functionale, a controlului reciproc fă ră imixtiune,
consacrarea constitutională a unor garantii ale îndeplinirii corecte a mandatului si ale respectării
drepturilor cetătenilor (controlul constitutionalitătii legilor, Avoc atul Poporului, independenta tsi
inamovibilitatea judecă-torilor).
Trebuie subliniat faptul că Adunarea Constituantă a României nu numai că nu a încredintat cele
trei puteri unei singure persoane sau unei singure autOrităti statale, - Iîecare dintre acestea Iîind
exercitată de autorităti publice distincte, separate, beneficiind de o organizare de sine stătătoare, de
functii si asbutii proprii - dar, aplicând normele dreptului constitutional conte mporan, a operat
delimitări clare chiar înlăuntrul fiecărei puteri.
Iată coordonatele majore ale acestei delimitări:
- structura bicamerală a Parlamentului confirmă că puterea legislativă nu este încredintată unui
singur corp legislativ, fiind confe-
rită Camerei Deputatilor si Senatului, care nu o pot exercita decât impreună;
- puterea executivă este tricefală, ea fijnd încredintată Presedintelui României,
Guvernului si autoritătilor adm inistratiei publice;
- puterea judecătorească apartine instantelor judecătoresti -Curtea Supremă de Justitie si
celela1te instante reglementate de lege
- care îsi exercită atributii1e specifice cu sprijinul Ministerului Public si al Consi liului Superior al
Magistraturii.
Dar constructia constitutională a sistemului autoritătil or publice nu prefigurează, asa cum de
altfel am mai arătat, o separare rigidă a puterilor în stat, ci, dimpotrivă, ea este astfel gândită încât să
permită colaborarea acestora în cadrul unui echilibru care este asigurat de controlul reciproc al
acestora.
. Relatiile Parlament-Executiv pot fi surprinse, pe de o parte, prin implicarea legislativului în
activitatea sefu lui de stat tsi a guver- nului tsi, pe de altă parte, prin implicarea executivului în
activitatea legislativului.
Astfel, Parlamentul primeste jurământul Presedintelui, poate pre-lungi mandatul acestuia în caz
de război sau catastrofă., poate hotărî punerea sub acuzare a sefu1ui statului pentru înaltă trădare;
ascultă mesajele acestuia; ratifică tratatele intemationale încheiate de Presedinte; aprobă declararea
mobilizării partiale sau genera1e a fortelor armate, de către seful statului; încuviintează instituirea
stării de asediu sau stării de urgentă; poate suspenda din functie Presedinte1e României, în cazul
săvârsirii unor fapte grave prin care acesta a încălcat prevederile Constitutiei; stabileste inde
mnizatia si celelalte drepturi ale acestuia.
A.naliza relatiilor stabilite între cele două entităti în cadrul activitătii desfătsurate nu este simplă,
participarea lor la actul guvemării fiind complexă si nuantată, astfel încât, uneori, este dificil de
identiIîcat cât reprezintă în guvemare interventia legislativului tsi cât cea a executivului.
Pentru a contura mecanismul interactivitătii existente în raportul legislativ-executiv trebuje
evidentiate câteva modalităti prin care cele două puteri se inf1uentează reciproc.
Astfel, interventia legislativului în activitatea executivului se rea- lizează pe mai multe planuri:
- puterea legislativă este cea care stabileste normele juridice pe care puterea executivă trebuie
să le aducă la îndeplinire, concretizân-du-se, astfel, caracterul supraordonat aI activitătii legislative;
- parlamentul aprobă programul executivului, această aprobare Iîind, în acelasi timp, un vot de
încredere pentru guvem, neaprobarea programului având ca urmare demisia acestuia;
- parlamentul aprobă delegarea legislativă, abilitând guvemul să emită norme juridice si
stabilind, concomitent, domeniul, durata, pre-cum si modalitătile de control al exercitării delegatiei
de către guvem;
- una din cele mai importante functii ale parlamentului este con-trolul activitătii guvemului.
Totodată, interventiile executivului în activitatea legislativului se concretizează îndeosebi cu
prilejul initiativei le gislative, al promul- gării legilor si al referendumului. Concret, Presedintele
României:
promulgă legile, putând cere o singură dată reexaminarea legii; poate dizolva parlamentul. Guvemul
are initiativă legislativă; poate solici-ta adoptarea, cu procedură de urgentă, a proiectelor sau
propunerilor legislative; îtsi poate angaja răspunderea în fata parlamentului asupra unui program,
declaratii de politică generală sau proiect de lege; poate fi abilitat să emită ordonante în domenii
care nu constituie obiect de reglementare a legilor organice.
. Raporturile dintre legislativ tsi puterea judecătorească trebuie analizate si apreciate cu luarea în
considerare a principiului independentei judecătorilor si a supunerii lor exclusiv legii. Acest
principiu are în vedere, în primul rând, raporturile judecătorilor cu celelalte autorităti publice.
Judecătorii nu se af1ă în raporturi de sub-ordonare fată de alte autorităti publice, indiferent care ar fi
acestea si indiferent de pozitia lor în stat. Independenta judecătorilor este garantată atât în raport cu
acestea, cât tsi în raport cu alte influente sau presiuni.
Asa stând lucrurile, interventia în sfera justitiei a a1tor puteri contravine principiului
constitutional amintit. Totusi, organizarea si functionarea instantelor judecătoresti se realizează
potrivit legii, par-
lamentul fiind acela care stabileste com petentele tsi procedurile în conformitate cu care acestea îsi
desfăsoară activitatea.
Pe de altă parte, Justitia intervine, practic, în activitatea de control a constitutionalită tii legilor
realizat de Curtea Constitutională, care, desi nu este componentă a sistemului judiciar, interferează
cu Justitia.
. Principiul echilibrului puterilor se materializează si în cadrul raporturilor dintre executiv tsi
judecătoresc, prin numirea judecăto-rilor tsi procurorilor de către Presedintele României si prin
contencio-sul administrativ.
Alegerea prin vot universal, egal, direct, secret tsi liber exprimat atât a deputatilor, senatorilor,
cât si a Presedintelui României, permite electoratului să rea1izeze un echilibru al optiunilor politice,
care apoi se pre1ungeste în echilibrul raporturilor celor două autorităti politice. Desigur, aceasta
este o sansă constitutională, valorificarea ei depinzând de inf1uenta partidelor politice în electorat si
de puterea si nivelul cle percepere din partea electoratului a unei asemenea sanse.
În încheierea acestor câteva consideratii cu privire la modul in care este reglementat principiul
separatiei puterilor statului în legea fundamentală română, trebuie subliniat faptul că, asa cum se
întâm-plă în orice sistem politic, functionarea efectivă a structurilor create va depinde în mare
măsură de jocul fortelor politice si sociale care le materializează. Aparitia partidelor politice, rolul
lor deosebit în con-figurarea institutiilor juridice si po1itice conditionează etlcienta prin-cipiului
amintit de existenta efectivă a unui raport elastic tsi complex între majoritate - formată dintr- un
partid sau din partide învingă-toare în alegeri si care dispun, în acelasi ti mp, de parlament si guvem
- si opozitie (sau opozitii).
Dificultatea majoră pe care o întâmpină intentia de a supune ana-lizei sistemul politic actual dirt
România constă în faptul că acesta prezintă în multe privinte caracteristici atipice în raport cu
standar-dele de la care se revendică, în bună măsură explicabile prin dificultătile implicate de
trecerea extrem de rapidă de la un sistem politic la altul.
O cercetare atentă a formatiunilor politice, de pildă., descoperă numeroase discontinuităti tsi
Iîecvente contradictii pe relatia par-
tid-doctrină-program-interese-bază socială. Asa încât, a devenit aproape curentă observatia
că spatiul politic românesc este populat mai curând de grupuri de interese, care-si dispută voturile
elec-toratului, decât de partide autentice care promovează optiuni sociale.
O încadrare a spectrului politic în curente politice (liberal, crestin-democrat, social-democrat,
socia1ist de stânga, nationa1ist) n-ar viza decât aparentele tsi ar acoperi doar o parte din identitatea
reală a tlecărei formatiuni, af1ată într-o relativă inadecvare cu identitatea asumată. De asemenea, o
clasificare a lor pe dihotomia clasică stân-ga-dreapta s-ar dovedi neoperantă, rezultatul fiind o
conIîguratie foarte aglomerată la centru, amintind de curba Gauss, incapabilă să descrie o distributie
a optiunilor politice, în genere, cu atât mai putin într-o societate supusă transformării, ca a noastră.
Această aglomeratie centristă este, se poate atlrma, o expresie a confuziei dominante din viata
politică intemă, urmare a contradictiilor si discontinuitătilor amintite: între doctrina (prezu- mată) tsi
strategia (anuntată); între scopurile declarate si interesele (de grup) urmărite; între programul
economic si aliantele politice etc..
O altă sursă a acestei stări relativ nebuloase este labilitatea foarte ridicată a configuratiei,
migrarea frecventă a fractiunilor, a liderilor politici (îndeosebi a parlamentarilor), a filialelor din
teritoriu dintr-o zonă în a1ta a spectrului.
Există două explicatii notabile ale acestei situatii. Prima se referă la inadecvarea mentionată
dintre rolul si statutul ideologic al formati unii politice. Mai toate partidele îtsi etalează diferenta
speci- fică în mod ostentativ, proc1amându- si o identitate doctrinară tsi pro- gramatică fără suficientă
acoperire. În realitate, ele se definesc fun-damental prin atitudinea fatâ de reformă si, eventual,
fată de chestiunea nationalâ, date prin care mai curând se confundă decât se disting, mai ales că si
în aceste privinte nuantele sunt foarte putine. Si este foarte probabil ca, până ce va fi depăsit punctul
critic al tranzitiei, nici să nu apară optiuni programatice sau doctrinare bine conturate.
Dar, asa stând lucrurile, identitatea proclamată a unui partid rămâne un motiv de actiune politică
destul de îndoielnic, el putând fi lesne substituit prin motive de ordin secund (conjunctură, interese
personale etc.). De asemenea, migratia politic ienilor si a grupurilor se poate produce cu lejeritate.
A doua exp1icatie tine, evident, tot de imprejurările în care s-a născut sistemul politic actual,
însă vizează nu problemele care pre-ocupă. societatea (în spetă: reforma si chestiunea natională), ci
fragili- tatea premiselor de la care s-a pomit, chiar lipsa unor asemenea premise: o viată publică
autentică, o clasă politică instruită în spintul valorilor democratice, repere în traditia mai recentă
etc..
În loc de toate acestea, a existat o stare socialâ originarâ, din care s-a selectat în mod "natural" o
elitâ de circumstantă' ceea ce a favorizat o veritabilă invazie a oportunistilor. Multi dintre ei au
suplinit 1ipsa unei clase politice, a unei clase manageriale, a unei clase de întreprinzători mijlocii, a
unei clase de functionari publici ts. a.m.d., foarte adesea îndeplinind simultan mai multe astfel de
roluri; acestui cumul de roluri, care s-a încetătenit si s-a extins, i s-a spus mai târziu coruptie.
F.S.N., formatiunea politică primordială, a absorbit nu numai valul noilor- veniti, ci tsi aproape
întreg aparatul administrativ exis-tent. Această. din urmă împrejurare avea să genereze, postfactum,
câteva consecinte importante:
a. s-a vădit, după configurarea spectrului politic, că există un dezechilibru major în distributia
potentialului de guvemare între par-tide (cu efecte si a.zi vizibi le în privinta sanse1or unei
altemative de guvemare);
b. s-a creat o polarizare a acestui spectru, care a motivat acuze de hegemonism tsi a generat
tensiunile cunoscute;
c. asaltul oportunisti1or, pe de o parte, tsi concentrarea functionarilor publici într- un singur
partid i-a subminat acestuia li-bertatea de miscare sau cel putin i-a îngrădit-o (actualul partid de
guvernământ mostenind În mare mâsurâ aceastâ situatie si tre-buind sâ facâ fatâ
complicitâtilor apârute între cele două cate-gorii).
Suita de împrejurări descrise este de natură să lămurească o serie de caracteristici vizibile ale
actualului spatiu politic: f1uiditatea si confuzia, o anumită îndepărtare a clasei politice de
interesele elec-toratului, stilul politicianist (oportunismul, predilectia pentru mizele mărunte si
personale, derogarea de responsabilităti, narcisismul
politic, mentalitatea potrivit căreia "câstigătorul ia totul" etc.), pierderea credibilitătii bănuiala
curentă ss generalizată de coruptie, o anumită lipsă de respect pentru parteneri, pentru adversari, ca
tsipen-tru propria conditie, usurinta de a încheia si desface aliante fată de dificultatea de a le face să
functioneze.
Se poate spune că sistemul nostru politic s-a af1at, în toti acesti ani, într-o continuă căutare tsi
într-o neîntreruptă crizâ de crestere. Si datoritâ faptului că mecanismele sale nu sunt sutlcient
exersate, dar si în virtutea unor "păcate originare" care apasă încă. asupra lui, randamentul util este
încă scăzut Fortele politice nu se conjugă, întotdeauna, de multe ori nici nu se confruntă, ci se
ircsesc în eforturi dispuse pe directii paralele.
Asa-zisa desuetudine a paradigmei stânga-dreapta se datorează, asadar, atât amorfismului social,
politic, ideologic initial cât si unei anumite incapacitâti a clasei politice în formare de a produce
dez- voltări de doctrină tsi strategii globale, coerente care să răspundă problemelor de fond ale
tranzitiei societătii românesti.
Politica institutiilor Pute rii, îndeosebi a componentelor executive, a evoluat punctual prin solutii
de anve rgură redusă. sau medie, care uneori s-au izbjt de inertia aparatului administrativ, precum si
de rezistenta majorită.tii sociale fată de transformă.rile rapide tsi ample.
Desincronizările dintre partidul de guvernământ (respectiv, baza sa socială) si guvem au
suprasolicitat institutia prezidentială, obligată să. arbitreze tensiunile si chiar conf1ictele apărute pe
această relatie.
Binomul Putere/Opozitie s-a dezvoltat în societatea românească nu pe directia unui joc de
altematjve, ci a unei rivalităti escaladate într-o ambiantă de continuă campanie electorală, în care
căile de mijloc sunt dintru început excluse.
Lipsa de consistentă doctrinară si programatică a acestei înfrun-tări si prelungirea ei până la
limita anulării posibilitătii unui dialog, într-o stare de beligerantă fără iesire, au irosit si irosesc încă
resursele sistemului politic, slăbindu-1 si reducându-i considerabil capacitatea de răspuns la
solicitările etapei pe care o traversează societatea.
Raportul Putere!Opozitie a degenerat într-un cerc vicios si, în fond, distructiv, care face din
lupta politică un scop în sine, detasând-o de problemele importante ale sistemului socia1, împrejurare
de natură să genereze o serie de efecte negative:
- amânarea formulării unor strategii globale pentru reconstructia societătii, înd eosebi în plan
economic;
- întârzieri în maturizarea institutiilor sistemului politic, ca si a societătii civile (care, atât cât sa
constituit, este angajată în această rivalitate, ajunsă la faza unui veritabil "fundamentalism
politic");
- discreditarea reciprocă a celor două părti, una învinuită că se cramponează de putere cu orice
pret, cealaltă că urmăreste dobândi-rea puterii cu orice pret;
- lipsa oricărei cooperări între forte le politice care se confruntă în lupta pentru putere a generat
sau a favorizat crize de autoritate a institutiilor statului, obligate în asemenea împrejurări să apeleze
la mijloace coercitive, cu pretul unor mari prejudicii aduse constructiei democratice si imaginii
exteme a tării;
- afectarea credibilitătii sistemului democratic în perceptia opiniei pub1ice autohtone si
inducerea unor îndoieli în legătură. cu vointa ori capacitatea României de a accede la un asemenea
sistem;
- blocarea fortelor politice în propriile lor formule si compro- misuri de etapă, ceea ce
adânceste clivajele si slăbeste structura intemă a formatiunilor politice, mai ales a celor mai
importante si active.
Faptul că procesul cunoscut de disolutie-coagulare (sau, cu un cuvânt, de regrupare) atinge
simultan, într-o mai mare sau mai mică măsură, toate partidele importante, adăugat unei retrageri
semnitlca-tive a suportului civic, dă o dimensiune mai complexă "crizei de crestere" a spatiului
politic. Ea dovedeste că sistemul democratic se apropie de un moment al adevărului si că e obligat
să depătsească un anumit prag de maturitate, impunând totodată o inventariere com-pletă a ceea ce
presupune, în continut, actualul moment critic: o crizâ de identitate, o criză de încredere, o crizâ
de lideri politici, o criză de alternativâ politică, o criză de randament, o crizâ de solutii si, nu în
ultimul rând, o criză de timp, care constituie o circumstantă agravantâ.
Crizei cle identitate de care suferă majoritatea partidelor impor-tante este posibil să i se caute
solutie printr-o definire mai precisă a segmentului social propriu si a obiecti velor specifice.
Deocamdată însă, tonul general rămâne aceeasi lipsă de rigoare programatică, dis-cursurile
populiste si demagogice, cultivarea adversitătii în locul dia-
logului, a aliantelor co mpromitătoare în locul compromisurilor benetlce; regrupările se fac nu pe
directii doct rinare, ci pe relatii aleatorii; toate partidele vizează puterea tsi în tlecare zi încep o campanie
electorală; se pregă.tesc a1iante între Iîactiuni tsi partide minus-cule, dar aproape niciodată
fuziuni notabile; mai toate partidele sunt "de masă", dar aproape nici unul nu-si adaptează politica
în functie de transformările din structura socială, de noile categorii socio-pro-fesionale. De aici, tsi
neîncrederea electoratului, care se regăseste tot mai greu în evolutiile din sistemul politic.
Sistemul politic românesc continuă să. sufere de o deficientă care poate genera impasuri grave
în momente de criză. politică: Iipsa unei alternative de guvernare, sprijinitâ solid, programatic
si mana-gerial.
Fără îndoială, identificarea unui nou echilibru al balantei politice poate fi un pas decisiv si
pentru găsirea căilor de depăsire a actualei "crize de crestere", care prezintă riscul de a se
transforma într-o crizâ politică autentică.
Constituirea unui tandem de centri de putere credibili, reprezentati de partide programatice, cu
legitimitate socială., doctri- nară tsi programatică, atractive pentru câteva din cele mai cuprinză-toare
categorii socio-profesionale (între care, neapărat, o clasă mijlocie, ce trebuie creată pentru a scoate
politicul de sub ipoteca populismului) - aceasta ar fi o deschidere posibilă pentru sistemul politic
românesc.
În ultimă instantă, problema dinamicii spatiului politic pe termen scurt, ca ti pe termen lung nu
poate găsi rezolvări de depăsire a actu-alului impas în mod spontan, prin supralicitarea surselor de
risc, ci mult mai curând în mod controlat, urmărind deschiderea către o nouă structură.
Disputa acerbă în jurul chestiunii puterii s-a datorat, în toti acesti ani, tsi faptului că miza
reformei sistemului politic a primit două definitii considerate ireductibile: una viza stabilitatea si
eficienta, cealaltă gradul de democratizare. Evolutia reală a societătii românesti a arătat că cele două
criterii sunt compatibile tsi complementare, iar analistii occidentali consideră că un sistem
democratic constituit în elementele lui esentia1e trebuie să-si concentreze eforturile în directia
dobândirii eficientei. Această nevoie de identificare a echilibrului
optim între constructia democratică si etlcienta ei poate fi termenul de regăsire a unei relatii
normale între fortele politice, între Putere si Opozitie.
Importante prin profunzimea si mutatiile pe care le implică, rezul- tatele scrutinului din
noiembrie 1996 se subordonează procesualită.tii fenomenului po1itic românesc de după 1 989,
fenomen marcat de dramatismul tsi costurile tranzitiei sociale. Esenta mesajului exprimat la 3
noiembrie este, fără îndoială, ideea de schimbare. Daci. actuala orientare a electoratului era
previzibilă, o analiză atentă va trebui să.
contureze semnificatiile de profunzime si implicatiile acestei
schimbări.
La un prim nivel a1 analizei, suntem tentati să considerăm că optiunea consacrată la recentele
alegeri parlamentare este expresia unei maturizări (tle tsi "târzii") a electoratului românesc,
prizonier până de curând al unei accentuate stări de apatie. Dintr-o asemenea perspectivă, aceeasi sc
himbare pare a fi, înainte de toate, o sanctionare aspră a guvemării din ultimii patru ani.
Semnitlcatiile votului din 3 noiembrie sunt însă mult mai adânci.
Intârzierea deciziei către schimbare nu este rezultatul indiferentei electoratului, ci se datorează
absentei prelungite a unei alternative de guvernare, sprijinitâ solid, pragmatic si ma nagerial.
Pe de altă parte, electoratul a sanctionat nu doar guvemarea la care am făcut referire, ci
perpetuarea "crizei de crestere" manifes-tată la nive lul majoritătii formatiunilor politice,
imaturitatea lor iden-titară, care favorizează aparitia unei autentice crize politice.
Păstrându-si conditia originară de grupuri de interese menite doar să-si distribuie voturile
electoratului, marcate de confuzii ideo- logice tsi de incertitudini doctrinare, partidele politice nu au
reusit să impună societătii schimbări care să poată ft asumate de segmente largi ale populatiei.
Dinamica relativ redusă a structurii sociale în raport cu schimbările produse la nivelul sistemului
politic a dus la aparitia partidelor politice suspendate, lipsite de un suport real, care fiintează
într-o manieră supraordonată si nu subordonată unui corp social determinat. Toate
articulatiile politice, construite cu mari eforturi de către politicieni, s-au prăbusit cu repeziciune,
deoarece nu si-au găsit un corespondent real, receptiv si int eresat,
în aria structurii sociale românesti. Absenta unei clase de mijloc
a favorizat o anumită desprindere si chiar o autonomizare a sis-temului partidist, în raport cu
ansamblul social. Fenomenul a con-dus către accentuarea unor rupturi - semnalate în anii 92-'94
- între terenul social si cel politico- institutional.
Din aceste motive, relatiile dintre partide au fost dominate, cel putin în primii ani de după 1990,
de un anumit "mercantilism politic", sanct într-o oarecare măsură, la alegerile din 1992. Construit
într-o asemenea manieră, noul sistem politic si-a dovedit Iîagilitatea atunci când tranzitia, depăsind
limitele politicului, s-a mutat în spatiul economic, unde s-a izbit de inertia structurilor de adâncime
ale ansamblului social.
Dezvoltarea binomului Putere-Opozitie s-a produs nu atât pe structura unui joc de interese la
nivelul corpului social si al unuia de altemative la nivelul corpuluj politic, cât mai cu seamă într-o
atmo-sferă de rivalitate si conf1ict mediatic.
O asemenea manieră de derulare a raporturilor dintre Putere si
Opozitie a generat situatii în care presiunea rezultată a condus la o
îngustare a Iibertătii de actiune a statului, Ia o reducere a
eficientei proceselor reformatoare.
Este important să. precizăm, în acest context, faptul că aparitia partidelor istorice (imedjat după
Revolutie), care s-au autoproclamat singurele reprezentante legitime ale Opozitiei, a blocat în mare
măsură dezvoltarea unei opozitii contemporane cu Puterea.
Legitimându-se prin apelul la trecut, la represiunea comunistă etc., aceste partide au reusit foarte
târziu să-si contem poraneizeze dis-cursul si să fa că o opozitie reală. Dificultatea cu care s-a
articulat o ofertă politică autentică din partea acestora tine, în mare măsură, de situatia descrisă mai
sus.
Pe de altă parte, fostul partid de guvemământ a fost lipsit de un program politic coerent, adaptat
stadiului pe care-1 străbate societatea noastră. "Pragmatismul progresist" ce tine loc de doctrină
politică s-a dovedit a fi ineficient, deoarece nu a fost dezvoltat în directia instituirii unor priorităti
în de rularea procesului reformei. S-a ajuns, nu de putine ori, în situatii in care fiecare grup
de interese din diverse institutii de putere să elaboreze acel sistem de legi care să- i furnizeze
propriul spatiu de actiune.
Pe de altă parte, dintr-o preocupare excesivă ca tranzitia să se pro-ducă în conditii de stabilitate,
s-a ajuns să se confunde echilibrul si pacea socială cu stagnarea. De pildi., guvemul a reusit să
controleze si sa stopeze declinul economic, fără a determina o relansare sem-nificativâ. S-a
produs astfel o crestere a decalajului dintre oportunitătile politice tsi sfidările pe care criza
economică le impune. Consecinta unor asemenea situatii a reprezentat-o tsi continuă să o reprezinte
accentuarea riscului delegitimârii procesului democra -tic. Dacă rezultatul alegerilor a întârziat
acest risc, eficienta noii guvemări 1-ar putea înlătura, în mâsura în care va dovedi o capa-citate
reală în gestionarea schimbării.
Tocmai de aceea, pomind de la aceste câteva interpretări, votul exprimat 1a 3 noiembrie poate fi
considerat ca o refondare a premiselor necesare unui real echilibru politic. Rezultatele scrutinului
semnitlcă nu doar consacrarea altemantei la guvemare, ci se constituie într-un semnal
important al necesitătii mentinerii unui echilibru între constructia democraticâ si eficienta
acesteia. Ce sanse oferă., în acest sens, noua structură politică a Parlamentului României?
Problema posibi1itătii realizării unei coalitii viabile necesară guvemării este aparent solutionată,
cel putin din punct de vedere arit-metic. Conventia Democratică (C.D.) si Uniunea Social-
Democrată (U.S.D.) au posibilitate să alcătuiască majoritatea necesară consti-tuirii noului guvern.
Cât cle stabilă poate rămâne însă această majori-tate? Nu trebuie să uităm că atât C.D., cât ti U.S.D.
reprezintă două aliante politice relativ sudate, lipsite însă de acea coerentă care să evite posibile
desincronizări în plart intem. Dacă la nivelul U.S.D. se poate vorbi de un proiect social-democrat în
formare, dominat de Partidul Democrat, la nivelul C.D. diversitatea orientărilor politice -atât cât
sunt ele cristalizate - semnalează, mai degrabi., o posibilă dis- locare a aliantei.
Larga diversitate politică a majoritătii parlamentare, la care se adaugă. în mod inevitabil sutrta
orgoliilor, a resentimentelor si a intereselor personale (prezente întotdeauna în ecuatia politici.),
con-duce către o anumită îndoială în ceea ce priveste viabilitatea de durată a coalitiei. Asocierea la
guvemare a U.D.M.R., mai degrabă, va com-
plica lucrurile, dacă avem în vedere obiectivele strategice si mesajul electoral expriniate de această
fortă politică În concluzie, putem apre-cia că, desi rezultatele recentelor a1egeri au produs o
"limpezire" a spatiului politic românesc, procesul de coagulare pe marile directii doc-trinare (socialdemocratie,
socialistă, social-crestină, liberală), necesar a se desfăsura Ia nivelul tlecămi partid, este
departe de a fi încheiat.
În spatiul viitoarei opozitii, în abs enta unor parteneri politici sem-nificativi, P.D.S.R. are nu
cloar sansa articulării propriei sale restruc -turări (ideologice, doctrinare tsi organizationale), dar sii
obligatia exercită.rii unei contraponderi eficiente îrt raport cu noua putere.
Este interesant de observat că. tsi actualul spectru politic parla- mentar tinde către o concentrare
spre centru-stânga, în conditiile în care atât cele două. partide socialiste (P.S. si P.S.M.), cât tsi aripa
dură a dreptei politice (P.L.-'93, P.A.C.) s-au plasat sub pragul electoral.
În temeiul aprecierilor de mai sus, considerăm ca probabil riscul
declansării unei instabilitâti guvernamentale pe termen mediu,
capabilâ sâ iradieze în sistemul social global. Aceasta ar implica o accentuată predispozitie la
frecvente crize politice, o conservare tsi o amplificare a sistemului clientelar ocult, o redusă
eficienti. functională a ansamblului politic.
Orientatea către schimbare, exprimată la 3 noiembrie, s-a produs în absenta cristalizării unor
vectori politici alternativi cu ade -vărat reprezentativi, capabili să continue reforma. Desi a avut
loc o restrângere a spectrului poiitic, se mentine o accentua tă frag-mentare a electoratului. În
sfârsit, alegerile generale din noiembrie 1996 au semnalat si o importantă fragmentare geografică
a spatiului national. 1- larta repartitiei voturilor indică o diferentiere între zona intracarpatică,
dominată de Conventia Democratică, si restul regiunilor tării. Situatia exprimă un decalaj
important, o defazare a dezvoltării regiunilor istorice, a căror acumulare poate încuraja
declansarea unor crize majore în structura si functionalitatea statului român.
|
