SISTEMUL POLITIC ACTUAL DIN ROMÂNIA
Urmare a schimbãrii radica1e survenite în decembrie '89, actualul sistem politic din România
poate fi edificator pentru evidentierea ele-mentelor de fond, care intrã în definirea unui sistem
politic.
Asa cum am vãzut, democratia apare ca un concept si un fenomen integrator, în care sunt
sistematizate si interactivizate va1orile morale, politice si juridice ale societãtii, într- un context
social- istoric deter-minat.
Exercitiul elementelor democrati ei presupune, în mod necesar si prioritar, existenta si fu
nctionarea statului de drept s implicit, a separatiei puterilor în stat ca mecanism intem alcãtuit
din con-traponderi si frâne chemate sã înlãture pericolul alunecãrii spre adoptarea unor mãsuri
tiranice.
O ana1izã de ansamblu a sistemului juridic intem oferã numeroase repere- garantii pentru
democratia româneascã. În enumerare vom prezenta principalele astfel de repere cuprinse în chiar
legea funda- mentalã a statului:
a. suveranitatea nationalã apartine poporului român;
b. poporul, ca titular exclusiv al suveranitãtii, îsi exercitã aceastã atributie fie direct, fie prin
referendum, fte indirect prin organele sale reprezentative. Parlamentul, potrivit Constitutiei, este
organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autorjtate legiuitoare a tãrii. E1 este ales
prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Presedintele României este, de asemenea,
ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, iar demiterea lui din functie poate fi
fãcutã numai prin referendum. Dar Constitutia reglementeazã si una din modalitãtile cele trtai
democratice de expri-
mare a suveranitãtii poporului cu privire la politica legislativã a statu- lui, si anume referendumul.
Acesta este organizat la initiativa Presedintelui si vizeazã exprimarea vointei poporului cu privire la
problemele de interes nationa1. Totodatã, poporul este si subiect nemijlocit în procesul legiferãrii,
beneficiind de dreptul de a avea, cu respectarea anumitor conditii procedurale, initiativã legislativã;
c. autoritãtile publice centra1e (parlamentul, guvemul si autori-tatea judecãtoreascã) sunt
organizate si functioneazã ca "pãrti" rela-tiv independente si interdependente ale unuia si aceluiasi
sis tem, organic articulat si ierarhizat, având ca finalitãti majore atlrmarea si ocrotirea demnitãtii
omului, a drepturilor si libertã tilor cetãtenilor, Iibera dezvol 343f51d tare a personalitãtii umane, instaurarea
dreptãtii tsi pro-movarea pluralismului politic.
Autoritãtile administratiei publice - consiliile locale tsi primarii -sunt alese prin vot universal,
egal, direct, secret si lib er exprimat, iar principiile de bazã ale administratiei publice îrt unitãtile
administra-tiv-teritoriale sunt principiul autonomiei loca1e si principiul descen-tralizãrii;
d. tot sub aspectul valorilor democratice ale societãtii, legiuitorul român a reglementat principiul
pluralismului, asigurat prin pluripar-tidism si libertatea de constituire si de acti une a partidelor
politice. Ca o garantie a democratiei, prin lege se stabileste cã pot fi declarate neconstitutionale
numai acele partide politice care, prin scopul declarat ori activitatea lor, sunt potrivnice
suveranitãtii, integritãtii sau independentei României, pluralismului politic sau principiilor statului
de drept;
e. principiul majoritãtii este consacrat prin reglementarea cvoru- mului legal necesar pentru
adoptarea legilor tsi a hotãrârilor de cãtre Camerele Parlamentului, precum si a initiativelor de
revizuire a Constitutiei;
f. drepturile si libertãtile fundamentale sunt nu numai consacrate exhaustiv, dar acestora li se
asigurã realizarea, îrt fapt, printr-un ade-vãrat sistem de garantii constitutionale;
g. constitutia detine suprematia în piramida juridicã a societãtii; sanctiunea acestei suprematii
este controlul constitutionalit ãtii legilor, regulamentelor Camerelor si ordonantelor, prin Curtea
Constitutionalã c are este un organ special si specializat.
Mentinând practica deja consacratã în diferitele sisteme juridice a1e statelor lumii, Adunarea
Constituantã Românã nu a mai mentionat expres în textul legii fundamentale principiul separatiei si
echilibrului puterilor în stat, el fiind însã retinut în substanta textelor constitutionale.
Esenta gândirii lui Montesquieu este prezentã astfel în fiecare articol al actului normativ
fundamenta1. Cele trei "puteri" clasice se regãsesc exprimate, în Constitutie, în titlul referitor la
,,Autoritãtile publice" în care: sunt cuprinse normele-cadru referitoare la "Parlament", precizânduse
cã acesta este "organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a
tãrii" (detlnindu-se asrfel subiectul cãruia poporul îi delegã exercitarea pu-terii legislative); sunt
reglementate cele trei institutii care formeazã puterea executivã - "Presedintele României",
"Guvernul", "Administratia publicã"; si, în sfârsit, în ultimul capitol al acestui titlu se face vorbire
despre "Autoritatea judecãtoreascã" (sau puterea judecãtoreascã).
Prin prevederile sale, textul normativ asigurã premisele unei con- lucrãri a structurilor
(autoritãtilor) statale în realizarea vointei poporului. Aceastã conlucrare este favorizatã de: incidenta
normelor juridice asupra delimitãrii clare a componentelor organelor cãrora le a fost delegat
exercitiul puterii, a autonomiei organizatorice tsi functionale, a controlului reciproc fã rã imixtiune,
consacrarea constitutionalã a unor garantii ale îndeplinirii corecte a mandatului si ale respectãrii
drepturilor cetãtenilor (controlul constitutionalitãtii legilor, Avoc atul Poporului, independenta tsi
inamovibilitatea judecã-torilor).
Trebuie subliniat faptul cã Adunarea Constituantã a României nu numai cã nu a încredintat cele
trei puteri unei singure persoane sau unei singure autOritãti statale, - Iîecare dintre acestea Iîind
exercitatã de autoritãti publice distincte, separate, beneficiind de o organizare de sine stãtãtoare, de
functii si asbutii proprii - dar, aplicând normele dreptului constitutional conte mporan, a operat
delimitãri clare chiar înlãuntrul fiecãrei puteri.
Iatã coordonatele majore ale acestei delimitãri:
- structura bicameralã a Parlamentului confirmã cã puterea legislativã nu este încredintatã unui
singur corp legislativ, fiind confe-
ritã Camerei Deputatilor si Senatului, care nu o pot exercita decât impreunã;
- puterea executivã este tricefalã, ea fijnd încredintatã Presedintelui României,
Guvernului si autoritãtilor adm inistratiei publice;
- puterea judecãtoreascã apartine instantelor judecãtoresti -Curtea Supremã de Justitie si
celela1te instante reglementate de lege
- care îsi exercitã atributii1e specifice cu sprijinul Ministerului Public si al Consi liului Superior al
Magistraturii.
Dar constructia constitutionalã a sistemului autoritãtil or publice nu prefigureazã, asa cum de
altfel am mai arãtat, o separare rigidã a puterilor în stat, ci, dimpotrivã, ea este astfel gânditã încât sã
permitã colaborarea acestora în cadrul unui echilibru care este asigurat de controlul reciproc al
acestora.
. Relatiile Parlament-Executiv pot fi surprinse, pe de o parte, prin implicarea legislativului în
activitatea sefu lui de stat tsi a guver- nului tsi, pe de altã parte, prin implicarea executivului în
activitatea legislativului.
Astfel, Parlamentul primeste jurãmântul Presedintelui, poate pre-lungi mandatul acestuia în caz
de rãzboi sau catastrofã., poate hotãrî punerea sub acuzare a sefu1ui statului pentru înaltã trãdare;
ascultã mesajele acestuia; ratificã tratatele intemationale încheiate de Presedinte; aprobã declararea
mobilizãrii partiale sau genera1e a fortelor armate, de cãtre seful statului; încuviinteazã instituirea
stãrii de asediu sau stãrii de urgentã; poate suspenda din functie Presedinte1e României, în cazul
sãvârsirii unor fapte grave prin care acesta a încãlcat prevederile Constitutiei; stabileste inde
mnizatia si celelalte drepturi ale acestuia.
A.naliza relatiilor stabilite între cele douã entitãti în cadrul activitãtii desfãtsurate nu este simplã,
participarea lor la actul guvemãrii fiind complexã si nuantatã, astfel încât, uneori, este dificil de
identiIîcat cât reprezintã în guvemare interventia legislativului tsi cât cea a executivului.
Pentru a contura mecanismul interactivitãtii existente în raportul legislativ-executiv trebuje
evidentiate câteva modalitãti prin care cele douã puteri se inf1uenteazã reciproc.
Astfel, interventia legislativului în activitatea executivului se rea- lizeazã pe mai multe planuri:
- puterea legislativã este cea care stabileste normele juridice pe care puterea executivã trebuie
sã le aducã la îndeplinire, concretizân-du-se, astfel, caracterul supraordonat aI activitãtii legislative;
- parlamentul aprobã programul executivului, aceastã aprobare Iîind, în acelasi timp, un vot de
încredere pentru guvem, neaprobarea programului având ca urmare demisia acestuia;
- parlamentul aprobã delegarea legislativã, abilitând guvemul sã emitã norme juridice si
stabilind, concomitent, domeniul, durata, pre-cum si modalitãtile de control al exercitãrii delegatiei
de cãtre guvem;
- una din cele mai importante functii ale parlamentului este con-trolul activitãtii guvemului.
Totodatã, interventiile executivului în activitatea legislativului se concretizeazã îndeosebi cu
prilejul initiativei le gislative, al promul- gãrii legilor si al referendumului. Concret, Presedintele
României:
promulgã legile, putând cere o singurã datã reexaminarea legii; poate dizolva parlamentul. Guvemul
are initiativã legislativã; poate solici-ta adoptarea, cu procedurã de urgentã, a proiectelor sau
propunerilor legislative; îtsi poate angaja rãspunderea în fata parlamentului asupra unui program,
declaratii de politicã generalã sau proiect de lege; poate fi abilitat sã emitã ordonante în domenii
care nu constituie obiect de reglementare a legilor organice.
. Raporturile dintre legislativ tsi puterea judecãtoreascã trebuie analizate si apreciate cu luarea în
considerare a principiului independentei judecãtorilor si a supunerii lor exclusiv legii. Acest
principiu are în vedere, în primul rând, raporturile judecãtorilor cu celelalte autoritãti publice.
Judecãtorii nu se af1ã în raporturi de sub-ordonare fatã de alte autoritãti publice, indiferent care ar fi
acestea si indiferent de pozitia lor în stat. Independenta judecãtorilor este garantatã atât în raport cu
acestea, cât tsi în raport cu alte influente sau presiuni.
Asa stând lucrurile, interventia în sfera justitiei a a1tor puteri contravine principiului
constitutional amintit. Totusi, organizarea si functionarea instantelor judecãtoresti se realizeazã
potrivit legii, par-
lamentul fiind acela care stabileste com petentele tsi procedurile în conformitate cu care acestea îsi
desfãsoarã activitatea.
Pe de altã parte, Justitia intervine, practic, în activitatea de control a constitutionalitã tii legilor
realizat de Curtea Constitutionalã, care, desi nu este componentã a sistemului judiciar, interfereazã
cu Justitia.
. Principiul echilibrului puterilor se materializeazã si în cadrul raporturilor dintre executiv tsi
judecãtoresc, prin numirea judecãto-rilor tsi procurorilor de cãtre Presedintele României si prin
contencio-sul administrativ.
Alegerea prin vot universal, egal, direct, secret tsi liber exprimat atât a deputatilor, senatorilor,
cât si a Presedintelui României, permite electoratului sã rea1izeze un echilibru al optiunilor politice,
care apoi se pre1ungeste în echilibrul raporturilor celor douã autoritãti politice. Desigur, aceasta
este o sansã constitutionalã, valorificarea ei depinzând de inf1uenta partidelor politice în electorat si
de puterea si nivelul cle percepere din partea electoratului a unei asemenea sanse.
În încheierea acestor câteva consideratii cu privire la modul in care este reglementat principiul
separatiei puterilor statului în legea fundamentalã românã, trebuie subliniat faptul cã, asa cum se
întâm-plã în orice sistem politic, functionarea efectivã a structurilor create va depinde în mare
mãsurã de jocul fortelor politice si sociale care le materializeazã. Aparitia partidelor politice, rolul
lor deosebit în con-figurarea institutiilor juridice si po1itice conditioneazã etlcienta prin-cipiului
amintit de existenta efectivã a unui raport elastic tsi complex între majoritate - formatã dintr- un
partid sau din partide învingã-toare în alegeri si care dispun, în acelasi ti mp, de parlament si guvem
- si opozitie (sau opozitii).
Dificultatea majorã pe care o întâmpinã intentia de a supune ana-lizei sistemul politic actual dirt
România constã în faptul cã acesta prezintã în multe privinte caracteristici atipice în raport cu
standar-dele de la care se revendicã, în bunã mãsurã explicabile prin dificultãtile implicate de
trecerea extrem de rapidã de la un sistem politic la altul.
O cercetare atentã a formatiunilor politice, de pildã., descoperã numeroase discontinuitãti tsi
Iîecvente contradictii pe relatia par-
tid-doctrinã-program-interese-bazã socialã. Asa încât, a devenit aproape curentã observatia
cã spatiul politic românesc este populat mai curând de grupuri de interese, care-si disputã voturile
elec-toratului, decât de partide autentice care promoveazã optiuni sociale.
O încadrare a spectrului politic în curente politice (liberal, crestin-democrat, social-democrat,
socia1ist de stânga, nationa1ist) n-ar viza decât aparentele tsi ar acoperi doar o parte din identitatea
realã a tlecãrei formatiuni, af1atã într-o relativã inadecvare cu identitatea asumatã. De asemenea, o
clasificare a lor pe dihotomia clasicã stân-ga-dreapta s-ar dovedi neoperantã, rezultatul fiind o
conIîguratie foarte aglomeratã la centru, amintind de curba Gauss, incapabilã sã descrie o distributie
a optiunilor politice, în genere, cu atât mai putin într-o societate supusã transformãrii, ca a noastrã.
Aceastã aglomeratie centristã este, se poate atlrma, o expresie a confuziei dominante din viata
politicã intemã, urmare a contradictiilor si discontinuitãtilor amintite: între doctrina (prezu- matã) tsi
strategia (anuntatã); între scopurile declarate si interesele (de grup) urmãrite; între programul
economic si aliantele politice etc..
O altã sursã a acestei stãri relativ nebuloase este labilitatea foarte ridicatã a configuratiei,
migrarea frecventã a fractiunilor, a liderilor politici (îndeosebi a parlamentarilor), a filialelor din
teritoriu dintr-o zonã în a1ta a spectrului.
Existã douã explicatii notabile ale acestei situatii. Prima se referã la inadecvarea mentionatã
dintre rolul si statutul ideologic al formati unii politice. Mai toate partidele îtsi etaleazã diferenta
speci- ficã în mod ostentativ, proc1amându- si o identitate doctrinarã tsi pro- gramaticã fãrã suficientã
acoperire. În realitate, ele se definesc fun-damental prin atitudinea fatâ de reformã si, eventual,
fatã de chestiunea nationalâ, date prin care mai curând se confundã decât se disting, mai ales cã si
în aceste privinte nuantele sunt foarte putine. Si este foarte probabil ca, pânã ce va fi depãsit punctul
critic al tranzitiei, nici sã nu aparã optiuni programatice sau doctrinare bine conturate.
Dar, asa stând lucrurile, identitatea proclamatã a unui partid rãmâne un motiv de actiune politicã
destul de îndoielnic, el putând fi lesne substituit prin motive de ordin secund (conjuncturã, interese
personale etc.). De asemenea, migratia politic ienilor si a grupurilor se poate produce cu lejeritate.
A doua exp1icatie tine, evident, tot de imprejurãrile în care s-a nãscut sistemul politic actual,
însã vizeazã nu problemele care pre-ocupã. societatea (în spetã: reforma si chestiunea nationalã), ci
fragili- tatea premiselor de la care s-a pomit, chiar lipsa unor asemenea premise: o viatã publicã
autenticã, o clasã politicã instruitã în spintul valorilor democratice, repere în traditia mai recentã
etc..
În loc de toate acestea, a existat o stare socialâ originarâ, din care s-a selectat în mod "natural" o
elitâ de circumstantã' ceea ce a favorizat o veritabilã invazie a oportunistilor. Multi dintre ei au
suplinit 1ipsa unei clase politice, a unei clase manageriale, a unei clase de întreprinzãtori mijlocii, a
unei clase de functionari publici ts. a.m.d., foarte adesea îndeplinind simultan mai multe astfel de
roluri; acestui cumul de roluri, care s-a încetãtenit si s-a extins, i s-a spus mai târziu coruptie.
F.S.N., formatiunea politicã primordialã, a absorbit nu numai valul noilor- veniti, ci tsi aproape
întreg aparatul administrativ exis-tent. Aceastã. din urmã împrejurare avea sã genereze, postfactum,
câteva consecinte importante:
a. s-a vãdit, dupã configurarea spectrului politic, cã existã un dezechilibru major în distributia
potentialului de guvemare între par-tide (cu efecte si a.zi vizibi le în privinta sanse1or unei
altemative de guvemare);
b. s-a creat o polarizare a acestui spectru, care a motivat acuze de hegemonism tsi a generat
tensiunile cunoscute;
c. asaltul oportunisti1or, pe de o parte, tsi concentrarea functionarilor publici într- un singur
partid i-a subminat acestuia li-bertatea de miscare sau cel putin i-a îngrãdit-o (actualul partid de
guvernãmânt mostenind În mare mâsurâ aceastâ situatie si tre-buind sâ facâ fatâ
complicitâtilor apârute între cele douã cate-gorii).
Suita de împrejurãri descrise este de naturã sã lãmureascã o serie de caracteristici vizibile ale
actualului spatiu politic: f1uiditatea si confuzia, o anumitã îndepãrtare a clasei politice de
interesele elec-toratului, stilul politicianist (oportunismul, predilectia pentru mizele mãrunte si
personale, derogarea de responsabilitãti, narcisismul
politic, mentalitatea potrivit cãreia "câstigãtorul ia totul" etc.), pierderea credibilitãtii bãnuiala
curentã ss generalizatã de coruptie, o anumitã lipsã de respect pentru parteneri, pentru adversari, ca
tsipen-tru propria conditie, usurinta de a încheia si desface aliante fatã de dificultatea de a le face sã
functioneze.
Se poate spune cã sistemul nostru politic s-a af1at, în toti acesti ani, într-o continuã cãutare tsi
într-o neîntreruptã crizâ de crestere. Si datoritâ faptului cã mecanismele sale nu sunt sutlcient
exersate, dar si în virtutea unor "pãcate originare" care apasã încã. asupra lui, randamentul util este
încã scãzut Fortele politice nu se conjugã, întotdeauna, de multe ori nici nu se confruntã, ci se
ircsesc în eforturi dispuse pe directii paralele.
Asa-zisa desuetudine a paradigmei stânga-dreapta se datoreazã, asadar, atât amorfismului social,
politic, ideologic initial cât si unei anumite incapacitâti a clasei politice în formare de a produce
dez- voltãri de doctrinã tsi strategii globale, coerente care sã rãspundã problemelor de fond ale
tranzitiei societãtii românesti.
Politica institutiilor Pute rii, îndeosebi a componentelor executive, a evoluat punctual prin solutii
de anve rgurã redusã. sau medie, care uneori s-au izbjt de inertia aparatului administrativ, precum si
de rezistenta majoritã.tii sociale fatã de transformã.rile rapide tsi ample.
Desincronizãrile dintre partidul de guvernãmânt (respectiv, baza sa socialã) si guvem au
suprasolicitat institutia prezidentialã, obligatã sã. arbitreze tensiunile si chiar conf1ictele apãrute pe
aceastã relatie.
Binomul Putere/Opozitie s-a dezvoltat în societatea româneascã nu pe directia unui joc de
altematjve, ci a unei rivalitãti escaladate într-o ambiantã de continuã campanie electoralã, în care
cãile de mijloc sunt dintru început excluse.
Lipsa de consistentã doctrinarã si programaticã a acestei înfrun-tãri si prelungirea ei pânã la
limita anulãrii posibilitãtii unui dialog, într-o stare de beligerantã fãrã iesire, au irosit si irosesc încã
resursele sistemului politic, slãbindu-1 si reducându-i considerabil capacitatea de rãspuns la
solicitãrile etapei pe care o traverseazã societatea.
Raportul Putere!Opozitie a degenerat într-un cerc vicios si, în fond, distructiv, care face din
lupta politicã un scop în sine, detasând-o de problemele importante ale sistemului socia1, împrejurare
de naturã sã genereze o serie de efecte negative:
- amânarea formulãrii unor strategii globale pentru reconstructia societãtii, înd eosebi în plan
economic;
- întârzieri în maturizarea institutiilor sistemului politic, ca si a societãtii civile (care, atât cât sa
constituit, este angajatã în aceastã rivalitate, ajunsã la faza unui veritabil "fundamentalism
politic");
- discreditarea reciprocã a celor douã pãrti, una învinuitã cã se cramponeazã de putere cu orice
pret, cealaltã cã urmãreste dobândi-rea puterii cu orice pret;
- lipsa oricãrei cooperãri între forte le politice care se confruntã în lupta pentru putere a generat
sau a favorizat crize de autoritate a institutiilor statului, obligate în asemenea împrejurãri sã apeleze
la mijloace coercitive, cu pretul unor mari prejudicii aduse constructiei democratice si imaginii
exteme a tãrii;
- afectarea credibilitãtii sistemului democratic în perceptia opiniei pub1ice autohtone si
inducerea unor îndoieli în legãturã. cu vointa ori capacitatea României de a accede la un asemenea
sistem;
- blocarea fortelor politice în propriile lor formule si compro- misuri de etapã, ceea ce
adânceste clivajele si slãbeste structura intemã a formatiunilor politice, mai ales a celor mai
importante si active.
Faptul cã procesul cunoscut de disolutie-coagulare (sau, cu un cuvânt, de regrupare) atinge
simultan, într-o mai mare sau mai micã mãsurã, toate partidele importante, adãugat unei retrageri
semnitlca-tive a suportului civic, dã o dimensiune mai complexã "crizei de crestere" a spatiului
politic. Ea dovedeste cã sistemul democratic se apropie de un moment al adevãrului si cã e obligat
sã depãtseascã un anumit prag de maturitate, impunând totodatã o inventariere com-pletã a ceea ce
presupune, în continut, actualul moment critic: o crizâ de identitate, o crizã de încredere, o crizâ
de lideri politici, o crizã de alternativâ politicã, o crizã de randament, o crizâ de solutii si, nu în
ultimul rând, o crizã de timp, care constituie o circumstantã agravantâ.
Crizei cle identitate de care suferã majoritatea partidelor impor-tante este posibil sã i se caute
solutie printr-o definire mai precisã a segmentului social propriu si a obiecti velor specifice.
Deocamdatã însã, tonul general rãmâne aceeasi lipsã de rigoare programaticã, dis-cursurile
populiste si demagogice, cultivarea adversitãtii în locul dia-
logului, a aliantelor co mpromitãtoare în locul compromisurilor benetlce; regrupãrile se fac nu pe
directii doct rinare, ci pe relatii aleatorii; toate partidele vizeazã puterea tsi în tlecare zi încep o campanie
electoralã; se pregã.tesc a1iante între Iîactiuni tsi partide minus-cule, dar aproape niciodatã
fuziuni notabile; mai toate partidele sunt "de masã", dar aproape nici unul nu-si adapteazã politica
în functie de transformãrile din structura socialã, de noile categorii socio-pro-fesionale. De aici, tsi
neîncrederea electoratului, care se regãseste tot mai greu în evolutiile din sistemul politic.
Sistemul politic românesc continuã sã. sufere de o deficientã care poate genera impasuri grave
în momente de crizã. politicã: Iipsa unei alternative de guvernare, sprijinitâ solid, programatic
si mana-gerial.
Fãrã îndoialã, identificarea unui nou echilibru al balantei politice poate fi un pas decisiv si
pentru gãsirea cãilor de depãsire a actualei "crize de crestere", care prezintã riscul de a se
transforma într-o crizâ politicã autenticã.
Constituirea unui tandem de centri de putere credibili, reprezentati de partide programatice, cu
legitimitate socialã., doctri- narã tsi programaticã, atractive pentru câteva din cele mai cuprinzã-toare
categorii socio-profesionale (între care, neapãrat, o clasã mijlocie, ce trebuie creatã pentru a scoate
politicul de sub ipoteca populismului) - aceasta ar fi o deschidere posibilã pentru sistemul politic
românesc.
În ultimã instantã, problema dinamicii spatiului politic pe termen scurt, ca ti pe termen lung nu
poate gãsi rezolvãri de depãsire a actu-alului impas în mod spontan, prin supralicitarea surselor de
risc, ci mult mai curând în mod controlat, urmãrind deschiderea cãtre o nouã structurã.
Disputa acerbã în jurul chestiunii puterii s-a datorat, în toti acesti ani, tsi faptului cã miza
reformei sistemului politic a primit douã definitii considerate ireductibile: una viza stabilitatea si
eficienta, cealaltã gradul de democratizare. Evolutia realã a societãtii românesti a arãtat cã cele douã
criterii sunt compatibile tsi complementare, iar analistii occidentali considerã cã un sistem
democratic constituit în elementele lui esentia1e trebuie sã-si concentreze eforturile în directia
dobândirii eficientei. Aceastã nevoie de identificare a echilibrului
optim între constructia democraticã si etlcienta ei poate fi termenul de regãsire a unei relatii
normale între fortele politice, între Putere si Opozitie.
Importante prin profunzimea si mutatiile pe care le implicã, rezul- tatele scrutinului din
noiembrie 1996 se subordoneazã procesualitã.tii fenomenului po1itic românesc de dupã 1 989,
fenomen marcat de dramatismul tsi costurile tranzitiei sociale. Esenta mesajului exprimat la 3
noiembrie este, fãrã îndoialã, ideea de schimbare. Daci. actuala orientare a electoratului era
previzibilã, o analizã atentã va trebui sã.
contureze semnificatiile de profunzime si implicatiile acestei
schimbãri.
La un prim nivel a1 analizei, suntem tentati sã considerãm cã optiunea consacratã la recentele
alegeri parlamentare este expresia unei maturizãri (tle tsi "târzii") a electoratului românesc,
prizonier pânã de curând al unei accentuate stãri de apatie. Dintr-o asemenea perspectivã, aceeasi sc
himbare pare a fi, înainte de toate, o sanctionare asprã a guvemãrii din ultimii patru ani.
Semnitlcatiile votului din 3 noiembrie sunt însã mult mai adânci.
Intârzierea deciziei cãtre schimbare nu este rezultatul indiferentei electoratului, ci se datoreazã
absentei prelungite a unei alternative de guvernare, sprijinitâ solid, pragmatic si ma nagerial.
Pe de altã parte, electoratul a sanctionat nu doar guvemarea la care am fãcut referire, ci
perpetuarea "crizei de crestere" manifes-tatã la nive lul majoritãtii formatiunilor politice,
imaturitatea lor iden-titarã, care favorizeazã aparitia unei autentice crize politice.
Pãstrându-si conditia originarã de grupuri de interese menite doar sã-si distribuie voturile
electoratului, marcate de confuzii ideo- logice tsi de incertitudini doctrinare, partidele politice nu au
reusit sã impunã societãtii schimbãri care sã poatã ft asumate de segmente largi ale populatiei.
Dinamica relativ redusã a structurii sociale în raport cu schimbãrile produse la nivelul sistemului
politic a dus la aparitia partidelor politice suspendate, lipsite de un suport real, care fiinteazã
într-o manierã supraordonatã si nu subordonatã unui corp social determinat. Toate
articulatiile politice, construite cu mari eforturi de cãtre politicieni, s-au prãbusit cu repeziciune,
deoarece nu si-au gãsit un corespondent real, receptiv si int eresat,
în aria structurii sociale românesti. Absenta unei clase de mijloc
a favorizat o anumitã desprindere si chiar o autonomizare a sis-temului partidist, în raport cu
ansamblul social. Fenomenul a con-dus cãtre accentuarea unor rupturi - semnalate în anii 92-'94
- între terenul social si cel politico- institutional.
Din aceste motive, relatiile dintre partide au fost dominate, cel putin în primii ani de dupã 1990,
de un anumit "mercantilism politic", sanct într-o oarecare mãsurã, la alegerile din 1992. Construit
într-o asemenea manierã, noul sistem politic si-a dovedit Iîagilitatea atunci când tranzitia, depãsind
limitele politicului, s-a mutat în spatiul economic, unde s-a izbit de inertia structurilor de adâncime
ale ansamblului social.
Dezvoltarea binomului Putere-Opozitie s-a produs nu atât pe structura unui joc de interese la
nivelul corpului social si al unuia de altemative la nivelul corpuluj politic, cât mai cu seamã într-o
atmo-sferã de rivalitate si conf1ict mediatic.
O asemenea manierã de derulare a raporturilor dintre Putere si
Opozitie a generat situatii în care presiunea rezultatã a condus la o
îngustare a Iibertãtii de actiune a statului, Ia o reducere a
eficientei proceselor reformatoare.
Este important sã. precizãm, în acest context, faptul cã aparitia partidelor istorice (imedjat dupã
Revolutie), care s-au autoproclamat singurele reprezentante legitime ale Opozitiei, a blocat în mare
mãsurã dezvoltarea unei opozitii contemporane cu Puterea.
Legitimându-se prin apelul la trecut, la represiunea comunistã etc., aceste partide au reusit foarte
târziu sã-si contem poraneizeze dis-cursul si sã fa cã o opozitie realã. Dificultatea cu care s-a
articulat o ofertã politicã autenticã din partea acestora tine, în mare mãsurã, de situatia descrisã mai
sus.
Pe de altã parte, fostul partid de guvemãmânt a fost lipsit de un program politic coerent, adaptat
stadiului pe care-1 strãbate societatea noastrã. "Pragmatismul progresist" ce tine loc de doctrinã
politicã s-a dovedit a fi ineficient, deoarece nu a fost dezvoltat în directia instituirii unor prioritãti
în de rularea procesului reformei. S-a ajuns, nu de putine ori, în situatii in care fiecare grup
de interese din diverse institutii de putere sã elaboreze acel sistem de legi care sã- i furnizeze
propriul spatiu de actiune.
Pe de altã parte, dintr-o preocupare excesivã ca tranzitia sã se pro-ducã în conditii de stabilitate,
s-a ajuns sã se confunde echilibrul si pacea socialã cu stagnarea. De pildi., guvemul a reusit sã
controleze si sa stopeze declinul economic, fãrã a determina o relansare sem-nificativâ. S-a
produs astfel o crestere a decalajului dintre oportunitãtile politice tsi sfidãrile pe care criza
economicã le impune. Consecinta unor asemenea situatii a reprezentat-o tsi continuã sã o reprezinte
accentuarea riscului delegitimârii procesului democra -tic. Dacã rezultatul alegerilor a întârziat
acest risc, eficienta noii guvemãri 1-ar putea înlãtura, în mâsura în care va dovedi o capa-citate
realã în gestionarea schimbãrii.
Tocmai de aceea, pomind de la aceste câteva interpretãri, votul exprimat 1a 3 noiembrie poate fi
considerat ca o refondare a premiselor necesare unui real echilibru politic. Rezultatele scrutinului
semnitlcã nu doar consacrarea altemantei la guvemare, ci se constituie într-un semnal
important al necesitãtii mentinerii unui echilibru între constructia democraticâ si eficienta
acesteia. Ce sanse oferã., în acest sens, noua structurã politicã a Parlamentului României?
Problema posibi1itãtii realizãrii unei coalitii viabile necesarã guvemãrii este aparent solutionatã,
cel putin din punct de vedere arit-metic. Conventia Democraticã (C.D.) si Uniunea Social-
Democratã (U.S.D.) au posibilitate sã alcãtuiascã majoritatea necesarã consti-tuirii noului guvern.
Cât cle stabilã poate rãmâne însã aceastã majori-tate? Nu trebuie sã uitãm cã atât C.D., cât ti U.S.D.
reprezintã douã aliante politice relativ sudate, lipsite însã de acea coerentã care sã evite posibile
desincronizãri în plart intem. Dacã la nivelul U.S.D. se poate vorbi de un proiect social-democrat în
formare, dominat de Partidul Democrat, la nivelul C.D. diversitatea orientãrilor politice -atât cât
sunt ele cristalizate - semnaleazã, mai degrabi., o posibilã dis- locare a aliantei.
Larga diversitate politicã a majoritãtii parlamentare, la care se adaugã. în mod inevitabil sutrta
orgoliilor, a resentimentelor si a intereselor personale (prezente întotdeauna în ecuatia politici.),
con-duce cãtre o anumitã îndoialã în ceea ce priveste viabilitatea de duratã a coalitiei. Asocierea la
guvemare a U.D.M.R., mai degrabã, va com-
plica lucrurile, dacã avem în vedere obiectivele strategice si mesajul electoral expriniate de aceastã
fortã politicã În concluzie, putem apre-cia cã, desi rezultatele recentelor a1egeri au produs o
"limpezire" a spatiului politic românesc, procesul de coagulare pe marile directii doc-trinare (socialdemocratie,
socialistã, social-crestinã, liberalã), necesar a se desfãsura Ia nivelul tlecãmi partid, este
departe de a fi încheiat.
În spatiul viitoarei opozitii, în abs enta unor parteneri politici sem-nificativi, P.D.S.R. are nu
cloar sansa articulãrii propriei sale restruc -turãri (ideologice, doctrinare tsi organizationale), dar sii
obligatia exercitã.rii unei contraponderi eficiente îrt raport cu noua putere.
Este interesant de observat cã. tsi actualul spectru politic parla- mentar tinde cãtre o concentrare
spre centru-stânga, în conditiile în care atât cele douã. partide socialiste (P.S. si P.S.M.), cât tsi aripa
durã a dreptei politice (P.L.-'93, P.A.C.) s-au plasat sub pragul electoral.
În temeiul aprecierilor de mai sus, considerãm ca probabil riscul
declansãrii unei instabilitâti guvernamentale pe termen mediu,
capabilâ sâ iradieze în sistemul social global. Aceasta ar implica o accentuatã predispozitie la
frecvente crize politice, o conservare tsi o amplificare a sistemului clientelar ocult, o redusã
eficienti. functionalã a ansamblului politic.
Orientatea cãtre schimbare, exprimatã la 3 noiembrie, s-a produs în absenta cristalizãrii unor
vectori politici alternativi cu ade -vãrat reprezentativi, capabili sã continue reforma. Desi a avut
loc o restrângere a spectrului poiitic, se mentine o accentua tã frag-mentare a electoratului. În
sfârsit, alegerile generale din noiembrie 1996 au semnalat si o importantã fragmentare geograficã
a spatiului national. 1- larta repartitiei voturilor indicã o diferentiere între zona intracarpaticã,
dominatã de Conventia Democraticã, si restul regiunilor tãrii. Situatia exprimã un decalaj
important, o defazare a dezvoltãrii regiunilor istorice, a cãror acumulare poate încuraja
declansarea unor crize majore în structura si functionalitatea statului român.
|
