SPECIFICUL sI STRUCTURA PUTERII POLITICE

2.1. SPECIFICUL PUTERII POLITICE

Puterea politica reprezinta o componenta esentiala, un subsistem central al sistemului politic, de care depinde în mare masura functionarea întregului angrenaj social. Tocmai de aceea, elucidarea raporturilor de putere si a mecanismelor acesteia au o importanta deosebita.

Ca subsistem al puterii sociale, cu rol determinant în reglarea si functionarea vietii sociale, puterea politica reprezinta capacitatea unor grupuri umane de a-si impune vointa în organizarea si conducerea de ansamblu a societatii

Puterea politica se regaseste în procese, fenomene, forme de constiinta sau cultura, relatii sociale, ideologii cu impact social deosebit si, mai ales, în institutii, prin intermediul carora se manifesta în 717b17h mod esential. Puterea organizata institutional, respectiv manifestata sub forma institutiilor, are capacitatea de a asigura ordinea, coerenta, rigoarea, precizia relatiilor sociale, progresul social, bunastarea cetatenilor, cu conditia exercitarii ei democratice. În acest sens, mecanismele ei trebuie mai profund cunoscute pentru a o determina sa actioneze cât mai bine în interesul societatii.

Gândirea moderna a fost captivata de puterea politica, considerata, pe buna dreptate, forma cea mai spectaculoasa, dar si omniprezenta a puterii. Sociologia politica, dar si politologia actuala confera o acceptie foarte larga termenului de "politic", în sensul ca toate fenomenele care implica relatii de putere, autoritate, conducere etc. apartin universului politic.

Politicul este o zona a activitatii sociale, cu un profil si cu o anume calitate a valorilor si finalitatilor sociale care îl disting de alte forme ale umanului. Spre deosebire de puterea sociala, puterea politica si deciziile care îi sunt specifice se manifesta si îsi întinde efectele asupra globalitatii societatii, ansamblului acesteia. Puterea politica actioneaza prin modelarea regimului politic, care devine astfel regimul puterii politice, respectiv al puterii institutiilor politice fundamentale.

Puterea politica devine, prin urmare, moderator si modelator social, având un caracter precis si concret. Concluzia care se impune este ca în societate se manifesta doua tipuri de putere: politica si ne-politica . Primul se refera la autoritatea institutionala, cu trimitere la puterea regimului politic, respectiv, a statului. Cea de-a doua abordeaza atributele puterii existente în afara statului, a regimului politic, a sistemului politic.

Ca element de organizare si reglare a vietii sociale, puterea politica fixeaza scopurile generale ale activitatii umane, mijloacele si metodele pentru îndeplinirea acestora, strategia dupa care urmeaza sa se actioneze în acest sens. Ea are rolul de a pune în valoare energiile umane prin actiuni sociale organizate, cu scopul impunerii ordinii sociale.

2.2. RAPORTURILE PUTERII POLITICE CU PUTEREA ECONOMICĂ

sI PUTEREA MILITARĂ

Aprofundarea fundamentelor, resurselor si rolului precumpanitor al puterii politice în societate trebuie abordata prin evidentierea interdependentelor acesteia cu alte doua forme importante ale puterii sociale: economica si militara.

Raporturile cu puterea economica. Puterea economica (baza materiala care propulseaza nivelul de civilizatie) depinde de resursele umane utilizate (nivelul de calificare, gradul de coeziune, disciplina si spirit organizatoric ale fortei de munca), resursele financiare (avere, rezerve financiare, pachete de actiuni etc.), bogatiile naturale (un potential de mare pret al acestei forme de putere) si, mai ales, de orientarea pe care puterea politica o imprima strategiilor de dezvoltare economica dintr-o societate.

Este esential sa remarcam ca, atât în viata interna a natiunilor, cât si pe plan international, puterea economica se afla într-o strânsa interdependenta cu puterea politica: astfel, nu poate exista putere politica echilibrata si compatibila cu normele vietii democratice, care sa nu se fundamenteze pe o putere economica sanatoasa, dupa cum orice sistem economic are nevoie de interventia si sprijinul factorului politic pentru o dezvoltare normala .

Influentarea reciproca dintre cele doua forme ale puterii a fost relevata, între alti cercetatori de prestigiu, si de Jean-William Lapierre, care, în lucrarea sa intitulata "Eseu asupra fundamentului puterii politice" (Aix-en-Provence, 1968), arata ca "În prezent, în natiunile al caror sistem economic este capitalist, statul intervine în mare masura în deciziile economice: puterea economica este împartita între detinatorii puterii politice si conducatorii marilor banci, marilor societati industriale. Acestia din urma dispun de o putere sociala care le permite sa faca presiune asupra puterii politice, întelegând prin asta esuarea unora dintre hotarârile acesteia" .

Raporturile cu puterea militara. Raporturile dintre puterea politica si cea militara (prin care se întelege capacitatea de actiune militara a unui stat, asigurata de: a) fortele armate ale sistemului militar potential; b) potentialitatea militara - resursele, capacitatea de a mari sau perfectiona forte militare; c) prestigiul/statusul militar, ce vizeaza capacitatea de descurajare determinata de predispozitia unui stat de a recurge, în anumite împrejurari, la amenintari militare)[5] au fost si vor continua sa ramâna o preocupare importanta a sociologiei politice.

Pentru o întelegere adecvata a aspectelor de mai sus, consideram necesar sa precizam ca forta militara, adica puterea militara în actiune, este utilizata mai ales în situatiile conflictuale, sub urmatoarele forme: a) ca mijloc principal în desfasurarea razboiului, când este depasita faza negocierilor; b) ca forta de descurajare în cadrul interventiilor militare pentru realizarea unor obiective politice limitate, fara a se apela efectiv la arme .

Analiza pertinenta facuta de cercetatori reprezentativi în domeniu releva interferente semnificative între puterea politica si puterea militara. Astfel, puterea militara poate fi considerata ca o resursa a puterii politice sau ca un instrument de care cea din urma uzeaza în împrejurari extreme (nu putine au fost situatiile, în istoria natiunilor, când instaurarea si continuarea existentei puterii politice s-a întemeiat pe interventia factorului militar). Este de mentionat însa si faptul ca puterea politica a devenit, uneori, apanajul puterii militare, ajungând sa fie subordonata total unor strategii militariste.

Desi practica relatiilor nationale si internationale ne ofera suficiente argumente pentru a nu absolutiza rolul puterii militare de resursa a celei politice, consideram nimerit sa relevam faptul ca aceasta este traiectoria normala a raporturilor dintre cele doua forme ale puterii sociale, cu accent pe contributia puterii militare la apararea caracteristicilor democratice ale puterii politice.

2.3. STRUCTURA (SISTEMUL) PUTERII POLITICE

În sfera puterii politice intra[7]:

I. pe plan intern:

- PUTEREA SUVERANĂ A STATULUI. Puterea statului[8] este puterea de a exprima si realiza vointa guvernatilor, ca vointa general-obligatorie (într-un stat democratic, guvernantii sunt reprezentantii poporului - ai guvernatilor - de care au fost mandatati, prin lege, iar programele lor, expuse în campaniile electorale, vizeaza interesele generale pe care trebuie sa le satisfaca si mijloacele necesar a fi folosite în scopul exprimarii vointei guvernatilor). Ea se manifesta sub forma unui aparat, mecanism sau autoritati investite cu "puteri" exprimate în competente organizate într-o ierarhie speciala si este suverana (trasatura ce îi evidentiaza suprematia si independenta în realizarea vointei guvernatilor, ca vointa de stat).

Puterea statala are capacitatea de a organiza si conduce societatea (întrucât dispune de pârghiile de constrângere necesare pentru ca vointa, legile si normele stabilite sa fie respectate[9]) în interesul comunitatii umane respective si de a o reprezenta în raporturile cu alte comunitati. Prin intermediul principalelor sale structuri (legislativa, executiva, judecatoreasca), statul reprezinta pivotul puterii politice.

Ca si componenta esentiala a puterii, puterea de stat se poate manifesta numai în plan politic, unde îsi amplifica necontenit tendinta sa autoritara. Ea este asigurata prin "forta dreptului", în societatile democratice, sau prin "dreptul fortei", în societatile întemeiate pe ratiuni totalitare. Statul este principala componenta a puterii politice, dar nu si singura;

PARTIDELE sI ALTE ORGANIZAŢII POLITICE. Obiectivul partidelor este cucerirea, detinerea si exercitarea puterii politice.

Împreuna cu statul, partidele politice sunt principalele expresii institutionalizate ale puterii politice. Prin natura relatiilor de putere, prin locul ocupat în sistemul puterii si prin modul de consacrare a sistemului partidist, partidele prezinta anumite elemente institutionale specifice. Coalitiile lor, aliantele, diversele conventii se înscriu în categoria institutiilor politice de tip partidist. Institutionalizarea puterii în forma partidelor implica doua aspecte esentiale: a) constituirea lor ca institutii apte de a participa permanent la viata politica în calitate de structuri de sine statatoare; b) consacrarea de catre puterea de stat a statutului partidelor în structurile puterii politice[10].

Ca institutie politica, partidul se individualizeaza prin intermediul doctrinei, programului, idealurilor si scopurilor urmarite. Pe baza unor norme politice si juridice, el devine o componenta principala a mecanismului puterii, un element esential al configurarii regimului politic. Institutionalizarea partidelor este uneori consacrata prin prevederi constitutionale;

MASS-MEDIA PUTERII. Mijloacele si modalitatile tehnice, moderne, de informare si influentare în masa (presa, radio, televiziune, cinematograf, discuri, benzi magnetice audio si video, faxuri, sistemele videotext, teletext, internet etc.) dispun, în prezent, de capacitatea de influentare a opiniei publice si au, în consecinta, un rol important în adoptarea unor atitudini si impunerea unor pozitii în conducerea societatii. Aceasta situatie a determinat o anumita estompare a formelor traditionale de comunicare politica.

Controlul politic al mass-media de catre putere. În nici o tara din lume mijloacele de informare în masa nu au o libertate totala. Puterea politica este în mod special preocupata sa le subordoneze si sa le utilizeze în scopuri propagandistice. În statele democratice, aceasta tendinta este, în ultima perioada, temperata.

a) Subordonarea mass-media de catre puterea politica. Statul si-a rezervat întotdeauna monopolul comunicatiilor: posta, telegraf, radioteleviziune etc.. Interventia puterii asupra mass-media, în sensul subordonarii acestora, propriilor interese politice, poate lua mai multe forme: interdictia de publicare a ziarelor, cenzura informatiei, numirea conducatorilor canalelor publice, "monitorizarea", în anumite epoci, a ziaristilor. Radio-ul si, mai ales, televiziunea sunt, nu de putine ori, considerate de cercurile guvernante ca fiind piese esentiale ale dispozitivelor lor institutionale. Astazi, mai mult ca oricând, "telecratia" sau arta de a guverna prin televiziune a devenit o trasatura constitutiva a puterii politice[11].

b) Încercari de liberalizare a raporturilor dintre puterea politica si mass-media. În statele democratice, presiunea puterii politice asupra mass-media se micsoreaza lent. Dar daca interventiile cercurilor guvernamentale în cadrul mass-media sunt din ce în ce mai rare sau mai discrete, privatizarea principalelor canale de televiziune, concentrarea presei si importanta publicitatii contribuie din plin la subordonarea mediilor de informare fata de grupurile de interese financiare a caror influenta asupra puterii politice nu este deloc de neglijat.

Utilizarea mass-media de catre puterea politica. Oamenii politici au fost întotdeauna convinsi de puterea de influenta ale mass-media si au încercat, în consecinta, sa le foloseasca în interese partizane.

a) Propaganda. În statele totalitare, propaganda se defineste ca fiind difuzia autoritara a unei informatii unilaterale susceptibile de a transforma radical si rapid reprezentarile politice ale indivizilor. În aceasta situatie, mass-media joaca un triplu rol: legitimarea ordinii stabilite; construirea de inamici în rândul opozantilor politici; crearea aparentei unei opinii unanime[12].

b) Comunicarea politica. Adesea numita marketing politic, comunicarea politica regrupeaza tehnici si strategii provenite din lumea comerciala, a caror obiectiv este de a atrage cetateanul. Ea consta, de exemplu, în dotarea candidatului în alegeri cu o identitate pozitiva care îl pozitioneaza favorabil în mintea alegatorilor. Mass-media este deci utilizata pentru a distribui imagini, pentru a provoca emotii care vor determina alegerea pe care o va face cetateanul. Dezvoltarea comunicarii politice si utilizarea mijloacelor presei si audiovizualului poate accentua predominanta aparentelor în detrimentul ideilor[13].

Presa si audiovizualul îndeplinesc, din ce în ce mai mult, un rol activ în modelarea personalitatii oamenilor, în modificarea mentalitatilor, în determinarea atitudinilor. Din acest punct de vedere, mass-media nu sunt doar un instrument de circulatie libera a informatiei, ci si un mijloc de blocare si deformare a informatiei, întrucât pot elabora o falsa realitate, diferita de cea adevarata. Indiferent de formele lor si de mijloacele utilizate (cuvânt tiparit, sunet, imagine etc.), mass-media îndeplinesc, dupa caz, ori dupa dorinta celui care le controleaza, unele si aceleasi functii: mijloc de mobilizare politica, factor de manipulare si, uneori, instrument de "neutralizare" sau de dezactivare sociala[14].

Mediatizarea vietii politice are efecte ambivalente: pe de o parte multiplica posibilitatile de informare a cetatenilor, iar pe de alta parte amplifica puterea fortelor politice de a manipula masele[15].

II. pe plan international:

PUTEREA INTERNAŢIONALĂ. Puterea internationala este o varianta a conceptului de putere politica, adaptata sferei relatiilor internationale[16]. Conceptul de putere internationala si diferitele modele de sistem international au aparut din necesitatea depasirii situatiei de vacuum de putere în reglementarea relatiilor internationale, în conditiile inexistentei unei autoritati centrale pe plan mondial. În acest context, exercitarea puterii de catre unul sau mai multe state, inclusiv de catre aliante cu caracter politico-militar, tinde, în esenta, sa îndeplineasca un rol analog celui al statului în viata interna a societatii.

Modelele clasice ale puterii internationale sunt: modelul unipolar (hegemonic), bazat pe o singura putere dominanta ("pax romana", "pax britanica", "pax americana" - mai ales astazi, când S.U.A. au rolul de singura superputere mondiala); modelul bipolar (valabil mai ales în perioada postbelica, care a avut ca rezultat împartirea lumii în doua blocuri militare si politice - N.A.T.O./Tratatul de la Varsovia); echilibrul de forte sau modelul multipolar (în care mai multe centre de putere se echilibreaza pe arena internationala, ca dominatie si influenta, împiedicând pe vreuna din ele sa devina hegemonica - ex. modelul pentagonal/S.U.A., Federatia Rusa, China, Japonia, Uniunea Europeana, reflectând cresterea rolului pe care îl are potentialul economic si tehnologic în influentarea evenimentelor din lumea contemporana).

Puterea internationala este supusa unui dublu proces: de difuzare (cresterea numarului de centre de putere si a unitatilor politice autonome) si de eroziune (ineficacitatea crescânda atât în influentarea cursului evenimentelor, cât si în rezolvarea noilor probleme internationale - populatie, poluare, subdezvoltare etc.).

Componentele mai sus-mentionate alcatuiesc împreuna sistemul puterii politice.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998.

CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1997.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2003.

HASTINGS, Michel, Abordarea stiintei politice, Institutul European, Iasi, 2000.

JUDE, Ioan, Paradigmele si mecanismele puterii. Kratologia - o posibila stiinta despre putere, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 2003.

LEPĂDATU, Dumitru, Procese si fenomene politice - prima parte, Editura "Actami", Bucuresti, 2000.

MĂGUREANU, Virgil, Puterea politica, Editura Politica, Bucuresti, 1979.

Idem, Studii de sociologie politica, Editura "Albatros", Bucuresti, 1997.

MITRAN, Ion, Politologia în fata secolului XXI, Editura Fundatiei "România de mâine", Bucuresti, 1997.

NEDELCU, Mioara, Pluralismul reprezentarii. Partide politice si grupuri de presiune, Editura "Edict", Iasi, 2003.

TĂMAs, Sergiu, Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, Editia a II-a revazuta si adaugita, Casa de editura si presa "sANSA" S.R.L., Bucuresti, 1996.

VÂLSAN, Calin, Politologie, Editura Economica, Bucuresti, 1997.