STATUL SI INTEGRAREA INTERANTIONALA

STATUL SI INTEGRAREA INTERANTIONALA

Intre problemele aflate in centrul intresului cercetarilor contemporane de drept public se afla si cele relative la noile forme de cooperare internationala, la dezvoltarea cooperarii si integrarii internationale regionale, la locul statului si al suveranitatii, la necesitatea valorilor democratice, la dezvoltarea autonomiei locale, la respectarea drepturilor omului .

Incercari de institutionalizare a raporturilor dintre anumite entitati organizate, in vederea realizarii unui scop comun, pot fi identificate inca in antichitate. Fenomenul prezentei si actiunii organizatiilor internationale in societatea internationala tine insa de perioada moderna si contemporana a dezvoltarii acesteia.

Dupa unii autori, constituirea 717j95h organizatiilor internationale ar decurge din necesitatea organizarii politice a societatii internationale ca „reactie la anarhia care rezulta din conflictele internationale si la insuficienta doctrinei echilibrului” sau, potrivit gandirii altora, ar fi legata de transpunerea in plan international a conceptului si practicii federalismului, ca proces de asociere de state, intr-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecaruia.

Este cert ca ambele abordari au avut o podnere mai mare sau mai mica in procesul constituirii si dezvoltarii organizatiilor internationale. Dar, in acest proces, factori ca dezvoltarea stiintei si tehnologiei sau interesele diverselor state, mai ales al marilor puteri, au jucat, de asemnea, un rol important.

O organizatie internationala ia fiinta in temeiul exprimarii acordului de vointa al statelor membre, in scopul de a indeplini anumite obiective si functiuni in planul relatiilor internationale.

Conditiile de constituire ale organizatiilor internationale nu se confunda cu cele ale statelor; ele nu au evident aceleasi elemente caracteristice acestora (populatie, teritoriu, guvern) si nu se pot prevala de atributele suveranitatii. Intrucat organizatiile internationale sunt „produsul” acordului de vointa al statelor care le-au constituit, ele au fost calificate de obicei ca subiecte derivate ale dreptului international, in raport cu statele, subiectele originare.

In lucrarile Comisiei de Drept International a ONU s-a propus urmatoarea definitie a organizatiilor internationale: „O asociere de state, constituita prin trat, inzestrata cu o constitutie si organe comune si posedand o personalitate juridica distincta de aceea a statelor membre .

Art.2 al Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) defineste organizatiile internationale ca fiind „organizatiile interguvernamentale”.

In politica internationala, integrarea se defineste ca procesul in care un organism supranational preia sarcini si prerogative ale statului; spre deosebire de organizatiile internationale interguvernamentale, dotate cu structuri ce doar institutionalizeaza raporturile dintre state, procesul de integrare genereaza crearea de institutii suprastatale ce pot lua decizii pe care statele membre sunt obligate sa le aplice. Dincolo de oportunitatea integrarii, supranationalismul este o realitate pozitiva pentru unele state, chiar daca nu are intotdeauna consecinte pozitive asupra comunitatii internationale sau a indivizilor. Spre deosebire de teoria federalista a integrarii, teoria functionalista considera integrarea ca un rezultat al convergentei intereselor statelor in sectoare determinate (denumita integrare verticala); in progresele realizate in integrarea intereselor in diferite sectoare pot evolua spre forme de integrare care trec dincolo de sectoarele limitate initiale. Plecand de la realitatea ca statele se pot decide cu greu sa abandoneze anumite prerogative, functionalistii pun accent pe procesul evolutiv al integrarii, considerand ca sectoarele cele mai receptive la integrare sunt, in ordine: economia, sectorul social, politica, securitatea .

Bine gestionata si condusa, integrarea isi genereaza propria sa dinamica, astfel incat transferul treptat de suveranitate de la state la institutii supranationale nu aduce prejudicii comunitatilor umane si indivizilor, ci, dimpotriva, avantaje care compenseaza eventuale riscuri si dezavantaje. Bineinteles ca statele au libertatea de a alege sau nu, functie de propriile interese, calea integrarii in organisme supranationale, Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare intre state suverane care urmaresc obiective comune; el a debutat printr-o integrare verticala in sectorul economic, pentru a se dezvolta dupa aceea in alte sectoare (social, politic, securitate), urmand principiul spill over si sfarsind printr-o integrare orizontala intersectoriala,fiind foarte aproape sa adopte chiar si propria Constitutie.

Cu toate acestea, inca de la inceputurile sale, modelul de integrare europeana s-a diferentiat net atat de federatiile (confederatiile) de state, cat si de organizatiile internationale, fiind, de fapt, o noua ordine juridica autonoma cu limitarea drepturilor suverane ale statelor in anumite domenii si ai caror subiecti sunt atat statele membre, cat si cetatenii acestora. Caracteristicile comunitatilor europene vor atribui Europei o identitate si o personalitate pe care nici una din organizatiile existente nu era in masura sa i-o confere. Sistematizand aceste trasaturi specifice, se poate spune ca entitatile create in Europa pe baza ideii de integrare si functionare sunt organizatii internationale, deoarece sunt instituite prin tratate internationale, dar ele dispun de o structura institutionala si juridica originala, in care arhitecturii institutionale (rezultata din concursul de forte si interese ale statelor, comunitatilor si popoarelor statelor membre) ii corespunde o ordine juridica comunitara, total deosebita atat de cea internationala, cat si de cea statala, constand intr-un sistem de reguli autonome si coerente continute in tratate sau adoptate de institutii si incorporare direct in ordinea juridica nationala, chiar daca nu avem de a face cu un sistem federativ .

Doua sunt directiile principale in care statul suveran, inteles in mod clasic, se transforma si va continua sa se transforme. Una este dimensiunea internationala, costand in trecerea de la simpla cooperare internationala la integrare, atat la nivel international regional, cat si la nivel international universal. A doua este dimensiunea interna, avand drept obiect intarirea autonomiei colectivitatilor teritoriale locale si coborarea nivelului deciziei publice spre nivelurile de baza, precum si o judicioasa dimensionare a unitatilor administrativ-teritoriale.

Distinct de racordarea statului la problema organizatiilor internationale interguvernamentale si, respectiv, a colectivitatilor teritoriale locale, care duce la un bloc institutional public, cu trei mari paliere, si anume international, statal si local, statul suveran se afla si in fata altor probleme, cu o natura diferita, si anume valorile democratiei si respectarea drepturilor omului.

Democratia si drepturile omului sunt respectate la toate cele trei paliere, prin forme si modalitati specifice, carora statul suveran trebuie sa li se adapteze .

Posibilitatea si necesitatea integrarii decurg din faptul ca ea poate da statelor speranta unui statut final mai avantajos decat cel existent . Obiectivele cele mai frecvente ale statelor care accepta integrarea sunt, in primul rand, cresterea potentialului economic si, in al doilea rand, maximizarea potentialului politic, astfel incat chiar si state care dispun de mai putina putere sa poata participa la influentarea evenimentelor in favoarea lor; in domeniul securitatii, integrarea le permite statelor sa faca fata unei amenintari comune, ridicandu-le potentialul de descurajare sau de reactie prin concentrarea fortelor

Trebuie sa precizam ca atunci cand decid sa creeze o organizatie internationala, statele nu se dilueaza in aceasta, nu-si pierd nimic din personalitatea lor proprie, ci se angajeaza ca in domeniul pentru care s-a creat organizatia sa actioneze in comun, astfel incat vorbim doar de un transfer sectorial de autoritate si de suveranitate care ar putea oricand sa inceteze, daca dispare vointa statala de a coopera; pe de alta parte, de obicei, deciziile luate de institutiile organizatiilor internationale interguvernamentale se aplica in statele membre doar dupa obtinerea consimtamantului expres al acestora, consimtamant care, in cazul tratatelor internationale, presupune ratificarea acestora. De altfel, in pofida unei autonomii fractionale, organizatiile internationale depind cu totul de vointa statelor care le-au creat, atat in ceea ce priveste aplicarea rezolutiilor, cat si in privinta organizarii sediului, functionarilor si bugetului .

Europa a dispus si dispune de un ansamblu complex de organizatii internationale in toate domeniile de cooperare dintre state .

Exista si organizatii internationale care conecteaza state din Europa cu alte continente, precum NATO sau Organizatiade Cooperare la Marea Neagra. In sfarsit, amintim si faptul ca, desi fiecare organizatie europeana are un domeniu specific de activitate, rolurile acestora se intrepatrund, astfel incat intra in interactiune; un exemplu concludent in acest sens este securitatea europeana, care face obiectul conexiunilor dintre OSCE, NATO si UE.