STIINTA POLITICULUI
Definitie 1. La un nivel foarte general si restrans, stiinta politica reprezinta studierea sistematica a mecanismelor guvernamentale prin aplicarea metodelor stiintifice evenimentelor politice.
In ceea ce priveste obiectul de studiu al stiintei politicului, acesta difera in functie de nivelul teoretic al abordarii. Intr-o prima etapa a cercetarii, obiectul de studiu al stiintei politicului (ce purta atunci numele de filosofie[1], istorie a politicului sau a dreptului constitutional, ultimele doua studiind cu precadere institutiile politice) l-a constituit puterea si modul de organizare al acesteia in cadrul relatiilor umane. Incepand din secolul XX stiinta politicului va deveni o disciplina distincta si de sine statatoare, studiind cu precadere puterea ca instrument de dominare a mecanismelor de luare a deciziilor publice (facandu-se astfel distinctia intre deciziile politice si cele de alta natura - economice, comerciale, administrative etc.), studiu realizat printr-o abordare interdisciplinara (filosofica, istorica, normativa, sociala si sociologica, economica, demografica etc.) care determina un niv 222b12c el foarte inalt de autodidacticism in pregatirea analistilor politici dar si posibilitatea de a trata o gama foarte larga de probleme.
Evolutia stiintei politicului poate fi elaborata astfel:
i./ perioada antica (Platon, Aristotel, Tucidide), cand accentul cadea pe studierea vietii cetatii si a institutiilor acesteia, pe realizarea Binelui comun, a dreptatii si a celei mai bune guvernari pentru individ pornind de la principii morale (incercarea de a gasi cea mai buna conduita individuala, politica si religioasa prin a carei respectare sa se ajunga la ordinea necesara in cadrul cetatii);
ii./ perioada medievala (Jean de Salisbury, Toma d'Aquino, Machiavelli - ultimul considerat ca fiind primul teoretician al perioadei moderne, un precursor al stiintei politicului), cand avea preeminenta studierea statului, a modului celui mai potrivit de exercitare a puterii de catre cei care guvernau, a modului cum functioneaza puterea politica, fiind reconsiderata importanta normelor de drept in exercitarea puterii si oferindu-se stiintei politicului un obiect si o metoda;
iii./ perioada moderna (Hobbes, Locke, Rousseau, Montesquieu, Burke, Mill, Hegel, A. de Tocqueville, Proudhon, Marx etc.), caracterizata de incercarile de interpretare a lumii in general, propunandu-se o abordare stiintifica a problemelor acesteia si dintr-o perspectiva multipla. Astfel Montesquieu explica diferitele regimuri politice in functie de societatile carora le apartineau, de factorii socio-culturali si climatici ai acestora; Tocqueville propune crearea unor regimuri democratice la nivelul general al lumii si accentueaza necesitatea egalizarii conditiilor sociale pe modelul american, pentur ca in final Marx sa isi intemeieze analizele pe factorii de productie.
iv./ perioada contemporana (incepand de la sfarsitul secolului al XIX-lea), marcata de inlocuirea filosofiei politice de ideologii; de cresterea apetitului pentru studierea stiintelor sociale (A. Compte, Max Weber); modernizarea administratiei; cresterea rolului statului in rezolvarea problemelor cetatenilor; laicizarea, secularizarea si democratizarea politicului; dezvoltarea rapida a studiului stiintelor naturale, al caror rezultat l-a constituit constientizarea importantei studierii mecanismelor utilizate in luarea deciziilor si a comportamentului uman asociat acestora. In centrul atentiei cercetatorilor ajung elemente precum statul cu aparatul sau birocratic si mecanismele sale de interventie
Spatiul politic exista pentru ca indivizii, de regula, nu reusesc sa cada de acord asupra a ceea ce ar trebui sa faca o colectivitate, si nici asupra modului in care ar trebui sa actioneze, si nici asupra modului de repartizare si de conservare a resurselor. Astfel, stiinta politicului analizeaza regulile deja acceptate pentru rezolvarea conflictelor, modul in care au fost adoptate si incalcarile acestora, precum si schimbarile pe care le produc in modul de organizare politica.
Domeniul politicului cuprinde astfel toate domeniile de activitate ale unei societati (relatiile externe; siguranta si securitatea interna; apararea; finantele publice; economia; justitia; educatia; cultura), extinzandu-si actiunile la toate nivelurile (municipal, national, regional, departamental, supranational, international). Definirea domeniului politic poate fi realizata in functie de natura actorilor care participa la luarea deciziilor si care pot avea un statut diferit: oameni politici alesi sau delegati; partide; sindicate; asociatii; grupuri de presiune sau de lobby.
Din obiectul de studiu al stiintei politicului fac parte atat elemente concrete (alegeri si sisteme electorale, titlul unui ziar sau articole din cadrul acestuia, un minister, cu deciziile si actiunile sale etc), dar si notiuni abstracte, conceptuale (stat, natiune, ideologie, consens, criza), domeniul cercetarii putand fi mai mult sau mai putin vast, in functie de finalitatea acesteia.
Stiinta politicului ca disciplina a stiintelor sociale a aparut in universitatile din Statele Unite in 1890 (in 1903 fiind fondata American Political Science Association), Franta in 1940 (o tara ce avea experienta crearii, in 1871, a École Libre des Sciences Politiques), urmare a importantei tot mai mari acordata relatiei dintre sociologie[2] si domeniul politic de catre specialistii in drept, si implicit ca urmare a necesitatii tot mai stringente de specializare a stiintei. Vor fi create astfel o serie de institutii academice sau de cercetare care aveau ca obiect de activitate cercetarea politicului, iar primii specialisti recunoscuti la nivel oficial in acest domeniu vor aparea abia in anii 1970-1980 (M. Duverger, Jean Leca). In Marea Britanie, Germania si Italia dupa cel de-al doilea aceasta disciplina se va dezvolta cu precadere dupa cel de-al doilea razboi mondial, in statele comuniste aceasta fiind acaparata ideologic (cazul Academiei Stefan Gheorghiu din Bucuresti).
Principala problema care se ridica incepand din acest moment in cadrul noii discipline este aceea a realizarii distinctiei dintre fenomenele sociale si cele politice si a nivelului posibil de separare intre cele doua. O prima ierarhizare este realizata prin intermediul termenului grecesc polis, sintagma care, desemnand la origine "treburile cetatii", trimite astazi aproape automat catre domeniul guvernarii, facand trimitere la: i./ actiuni care vizeaza realizarea unor demersuri conforme cu normele de actiune sociala si vizand realizarea interesului general; ii./ la actiuni ca nu vizeaza realizarea unor proiecte personale non-conforme cu normele sociale (politica politicianista); iii./ la ansamblul de solutii reale oferite de catre puterile si institutiile publice pentru rezolvarea unei probleme sociale; iv./ procesul decizional; v./ procesul de reglementare juridica a activitatilor umane.
Din cadrul politic fac astfel parte urmatoarele elemente: arta de a guverna; modul de organizare al puterilor; modul de conducere al afacerilor publice; actiunile preconizate sau realizate de catre institutii, organizatii, partide, stat, intreprinderi indivizi etc. Ramurile stiintei politice sunt: teoria politica, incluzand istoria miscarilor si a ideilor politice; relatiile internationale; administratia publica si politicile publice; sociologia politica.
Definitie 2. Avand in vedere toate aceste elemente expuse anterior stiinta politicului reprezinta o analiza sistematica a fenomenlor, faptelor si comportamentelor diverse si aflate in continua schimbare, care tin de spatiul politic al unei anumite comunitati de indivizi, analiza ce nu doar constata respectivele fenomene, fapte si comportamente si efectele acestora, ci le ierarhizeaza si stabileste legaturile dintre acestea in vederea intelegerii mecanismelor politice. Altfel spus, stiinta politicului realizeaza cunoasterea prin explicatie a fenomenelor, faptelor si comportamentelor considerate a avea o incarcatura politica, atribuindu-le un sens si dovedindu-le pertinenta caracterului politic.
Explicatia politicului poate avea doua puncte de plecare:
i./ Societatea globala (analiza pornind dinspre general catre particular; dinspre nivelul macro catre cel micro), colectivitatile si societatile fiind considerate sisteme organice in care individul sau grupurile, aflate fiecare intr-o stransa dependenta unul fata de celelalte, au un rol determinant in conservarea sau modificarile aduse sistemului. Acest demers este considerat a fi unul determinist (Durkheim), fiind asumat de catre curentele marxist, sistemic si functionalist pentru explicitarea comportamentelor si faptelor politice.
ii./ Individul, considerat o entitate autonoma care isi urmareste propriile obiective conform unei logici si a unor interese proprii, fiecare actiune avand la baza un calcul rational. Conform acestei viziuni (inspirata din gandirea lui Max Weber), sistemul social este considerat ca fiind rezultatul aleator al diferitelor tranzactii sociale, in afara oricarui principiu de unitate. Curentele asociate acestei abordari sunt constructivismul si interactionismul.
Indiferent de abordare, exista un nivel mai ridicat sau mai scazut de subiectivism in realizarea analizei, a explicatiei faptului si comportamentului politic. Factorii care determina subiectivismul sunt urmatorii: omul (cel care realizeaza analiza, explicatie), reprezinta in acelasi timp si obiectul si subiectul cercetarii; existenta unor opinii prefabricate (fenomenele sociale nu sunt totdeauna evidente sau sunt ascunse uneori de catre decidentii politici); existenta unui sistem propriu de valori (care poate fi diferit de cel al societatii analizate); problemele lingvistice (polisemia - aceeasi termeni pot avea sensuri sau doar nuante semantice diferite in societati diferite).
Analiza politica comparata
A compara < comparatio < "constituirea unei perechi".
Metoda comparatista consta in operatia mentala a apropierii a doua sau mai multe lucruri in vederea determinarii asemanarilor si diferentelor dintre ele. La nivelul stiintelor sociale metoda comparativa se materializeaza in explicarea unor fapte si actiuni prin compararea lor cu altele de acelasi tip, asemanatoare sau comportand anumite contrarii, si se utilizeaza datorita faptului ca la acest nivel nu este posibila (la fel ca in stiintele fizice - matematica, astronomie, biologie, chimie) a unor date identice si pur obiective si nici nu se poate utiliza metoda experimentarii. Procedeul comparativ presupune, intr-o prima etapa, apropierea si confruntarea unor evenimente, fapte si actiuni descrise in mod separat, pentru ca apoi sa se treaca la trasarea asemanarilor si deosebirilor, gruparea acestora in genuri si clase, iar in final sa se realizeze interpretarea acestora, argumentarea, justificarea asemanarilor si deosebirilor in vederea depistarii elementelor comune ale unui fenomen local, a unor tendinte comune sau a unor norme ori valori explicative generale.
Pot fi astfel examinate prin comparatie diferite date, fenomene sau actiuni, si anume: trecutul si prezentul unei natiuni, al unei colectivitati, al unui stat cu al altuia (ex. compararea evolutiei economice si politice a fostelor state comuniste dupa 1989); politicile si institutiile altor societati, in vederea imbunatatirii propriei perspective sau a depistarii unor solutii pentru propria societate; teorii ale schimbarii si modernizarii politice; politicile economice, nivelul de dezvoltare sociala si politica al diferitelor societati (ultimile tendinte in metoda comparativa recomanda utilizarea concomitenta a mai multora dintre aceste variabile).
In spatiul politicului metoda comparativa de cercetare si analiza este cea mai adecvata pentru a discerne fenomenele unice, originale, de cele comune, cele semnificatie de cele nesemnificative; pentru a evidentia originalitatea anumitor contexte nationale sau internationale; pentru a clasa, a ierarhiza fenomene si fapte politice, elemente esentiale pentru cunoasterea in profunzime a mecanismelor care stau la baza producerii fenomenelor si actiunilor politice, pentru intelegerea mecanismelor si instrumentelor politicii si ale guvernarii. Fundamentul metodei comparative in stiintele politice il constituie dezvoltarea, in anii 1950-1960, a curentelor sistemic, structuralist si functionalist, curente care au acordat, in perioada respectiva, o mare atentie aspectelor structural-functionale ale proceselor de dezvoltare si modernizare din diferite regiuni ale lumii, corolata ulterior cu integrarea acestor curente intr-o abordare sistemica a fenomenelor si proceselor politice.
Intrebarile esentiale in cadrul metodei comparative sunt considerate urmatoarele (in viziunea lui Giovani Sartori):
i./ De ce comparam? Raspunsul oferit de Sartori la aceasta intrebare pe care chiar el o ridica este "pentru a controla", pentru a verifica.
ii./ Ce comparam? - entitati, fenomene, actiuni politice partial asemanatoare si partial diferite.
iii./ Cum comparam? - prin raportarea permanenta a cercetarii la doua perspective, cea individualizanta si cea generalizanta.
Etapele metodei comparative in stiintele politice: definirea subiectului; formularea ipotezelor; operationalizarea conceptelor; delimitarea sectoriala a campului optim de cercetare; selectarea datelor si compararea indicatorilor reprezentativi; interpretarea informatiilor si conceptualizarea datelor; constructia si dinamica modelelor comprehensive; realizarea clasificarilor si sintezelor tipologice; evaluarea comparativa si predictia probabilista. Daca subiectul analizei comparate il reprezinta o situatie conflictuala, etapele analizei sunt considerate urmatoarele: degajarea subiectului de analizat; descrierea contextului institutional; identificarea actorilor implicati; decelarea intereselor si a ideilor promovate de actori; explicarea modului de mobilizare a resurselor necesare pentru promovarea respectivelor interese si idei.
In cadrul analizei politice comparate pot exista mai multe abordari teoretice:
-institutionala - o abordare care a suferit modificari majore de-a lungul timpului, si care foloseste institutiile si modul in care functioneaza acestea ca principali factori explicativi;
-istorica - o abordare care isi propune evolutia in timp a unui fenomen politic, fiind strict necesara atunci cand este analizat un stat;
-economica - este o abordare controversata, invocata atat de curentele marxiste cat si de cele liberale, bazata pe utilizarea unor date statistice din domeniul economic general sau specifice unui anumit sector economic, folosita in special pentru studierea democratiei si a dezvoltarii;
-culturala - o abordare controversata, care incearca explicarea dezvoltarea sistemelor economice sau democratice pornind de la caracteristicile culturale ale statelor;
-strategica - o abordare care incearca explicarea fenomenelor politice prin intermediul analizelor privind diferitele optiuni pentru care au optat decidentii politici.
Rezultatul aplicarii metodei comparative in stiintele politice nu consta in mod necesar in realizarea unei explicatii a fenomenului sau actiunii analizate, ci mai degraba o interpretare a acesteia. Dupa cum este cazul si altor metode de cercetare din stiintele sociale, in cadrul stiintelor politice metoda comparativa presupune o abordare interdisciplinara a subuectului de analizat, fiind utilizate studiile de caz (alegerea si studierea unor cazuri reprezentative pentru fenomenul analizat); comparatiile focalizate (studierea unor caracteristici stricte si limitate ale fenomenului, faptului sau actului politic analizat - ex. politicile militare intr-o anumita zona, ale anumitor state; politicile sociale etc.), tabelele de adevar (in care sunt incluse anumite variabile prestabilite, fiind stabilite gradele lor de adevar pentru o anumita perioada de timp si pentru una sau mai multe entitati politice - ex. masurarea nivelului democratic in Uniunea Sovietica si Rusia, in anii de dinainte si de dupa caderea comunismului); abordarile statistice (frecvent utilizate, dar nu intotdeauna insotite si de explicatiile si de judecatile de valoare aferente).
Bibliografie
CARPINSCHI, Anton, Stiinta politicului, vol. 1, Editura Universitatii "Al. I.Cuza" Iasi, 1998.
DOGAN, Mattei si PELASSY, Dominique, Cum sa comparam natiunile. Sociologia politica comparativa, Editura Alternative, Bucuresti, 1993.
GRAWITZ, Madeleine, Méthodes des sciences sociales, Paris, Ed. Dalloz, 2000.
Louis-Naud PIERRE, Introduction a la science politiques. Notes de cours, Université Victor Segalen, Bordeaux 2, Département de Sociologie, Licence de Sociologie, Année universitaire 2003-2004
QUELS PARADIGMES POUR LA SCIENCE POLITIQUE ?, (https://www.la-science-politique.com/paradigmes.htm)
|
