STRUCTURI sI FORME DE GUVERNARE.
Teoretic, dar si practic, problemele democratiei sunt strāns legate de problemele guvernarii, īn sensul īn care acestea constituie actiunea de cārmuire, de conducere, de dirijare social-politica, de control asupra afacerilor publice. Īn contextul unei vieti sociale democratice aceste functii sunt īndeplinite de institutiile de putere legislativa, executiva si judecatoreasca.
Guvernarea, exercitarea puterii se īnfaptuiesc prin intermediul unor forme si structuri organizate, legal constituite si consemnate ca atare īn legi fundamentale (constitutiile).La rāndul lor, traditiile, cutumel 313g67d e, antecedentele istorice, dar si reformele constitutional - juridice au rolul lor specific. Din aceasta perspectiva, regimurile politice, formele de guvernare au fost si sunt diferite. Īn lumea antica, Aristotel le īmpartea īn: monarhie, aristocratie si democratie. Mai tārziu, Montesquien se referea la guvernarea republicana (puterea apartinea poporului), la cea monarhica (guverneaza un singur om, dar īn temeiul unor legi) si la cea despotica (guverneaza un singur om, fara legi, fara reguli).
Epoca moderna, īn care guvernarile democratice s-au restrāns (monarhia fiind uneori doar expresia traditiei istorice, practic lipsita de putere) a propus practicii si teoriei politice guvernarile republicane īn formele parlamentara, prezidentiala si semiprezidentiala
Īn procesul de constituire si exercitare a puterii, un rol important revine factorului legislativ, parlamentului, ca institutie deliberativa compusa din reprezentanti alesi periodic, la termene stabilite potrivit ciclurilor electorale specifice fiecarei tari sau, īn anumite cazuri, īnainte de termen. Parlamentul poate fi constituit dintr-o singura instanta sau doua, deci poate fi unicameral sau bicameral.
Parlamentarismul este oglinda anumitor practici democratice, iar bicameralismul si unicameralismul constituie si expresia luptei pentru echilibrarea puterilor, a preocuparii de a se evita abuzul de putere. Experienta istorica a dovedit ca, īn procesul dezbaterii si adoptarii legilor, existenta uneia sau doua camere legislative are si avantaje si dezavantaje. Astfel, bicameralismul ofera, pe de o parte, posibilitatea de a se supune unui dublu examen proiectele de legi si de a se asigura un cadru mai larg confruntarilor de idei, dar pe de alta parte, se ajunge la tergiversarea elaborarii legilor. Politicienii, juristii critica bicameralismul pentru neajunsurile rezultate din simetria atributiilor si puterilor celor doua camere. Exista īnsa si parlamente bicamerale asimetrice, una dintre camere avānd atributii restrānse īn raport cu cealalta (īn limbaj politic camera interioara si camera superioara).
Asa cum democratia nu este un sistem "perfect", nici parlamentul-emanatie a sa si instrument al vietii democratice- nu poate fi perfect, fiind criticat pentru deficientele sale. Nu de putine ori analistii politici semnaleaza īntr-o tara sau alta, slaba pregatire a parlamentarilor, "amatorismul". Īn ce priveste functionalitatea institutiei s-a observat ca dezbaterile de fond nu au loc īn sedinte plenare (care devin formale), ci īn comisii de lucru; nu de putine ori, decizii esentiale se iau īn reuniuni ale liderilor de grupuri parlamentare.
Gānditori reputati au consemnat faptul ca uneori parlamentul s-a transformat īntr-un cadru de dezbateri sterile "de intriga si coruptie, unde responsabilitatea nu-si gaseste locul" (A. Comte). Evident ca s-au facut multe progrese pe calea eliminarii unor asemenea deficiente, dar continua sa se resimta metode cum ar fi obstructia activitatii legislative, provocarea subiectiva de crize guvernamentale, folosirea abuziva a imunitatii si privilegiilor parlamentare.
Īn ciuda deficientelor sale -si nu putine- parlamentul asigura functionalitatea pluralismului politic, imprima caracter politic vietii de stat, permite realizarea mai mult sau mai putin a controlului puterii de catre societate. Avānd atributii īn adoptarea legilor constitutionale (organice) si a celor ordinare, ele se īntālnesc anual īn doua sesiuni, dar si īn sesiuni extraordinare ori de cāte ori este nevoie. Propunerile legislative se supun īntāi adoptarii īn Camera īn care au fost prezentate de initiator, iar proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate uneia din camere se trimit celeilalte. Pentru deosebiri īn privinta redactarii intervine procedura de mediere. Pentru promulgare legile se trimit Presedintelui Romāniei. Birourile permanente si Comisiile parlamentare se alcatuiesc potrivit configuratiei politice a fiecarei Camere, iar presedintii acestora se aleg pe durata mandatului.
Īn contextul guvernarii prin separarea puterilor si asigurarea unor relatii de echilibru īntre acestea, puterii executive īi revin atributii legate de aplicarea politicilor si legilor adoptate de catre puterea legislativa. Potrivit conditiilor social-politice, diferite de la o tara la alta, functiile executivului difera, acestea fiind consfintite constitutional. Astfel, puterea este exercitata fie de presedintele tarii, fie de guvern si aparatul administratiei de stat. Īntr-un regim democratic, executivul nu poate legifera, fiind īn schimb reprezentat pe lānga corpul legislativ, iar īn anumite īmprejurari, puterea executiva poate capata imputerniciri legislative limitate. Īntr-un sistem totalitar, puterea executiva absoarbe pe cea legislativa si judecatoreasca īn numele asigurarii unitatii de actiune a puterilor, a unicitatii puterii de stat.
a. dupa modalitatile de constituire sau de functionare a executivului, ca urmare a jocului democratic se disting mai multe tipuri de guvern:
- majoritar - alcatuit de un partid care a cāstigat majoritatea voturilor electoratului;
- de coalitie - executivul reuneste reprezentanti ai diferitelor formatiuni politice īn scopul obtinerii unei majoritati favorabile īn parlament;
- minoritar- executivul nu dispune de majoritatea parlamentara;
b. dupa īmprejurarea constituirii lor pot fiinta, exista:
- guvern provizoriu- executivul are un rol tranzitoriu īntr-o perioada de schimbari de situatii politice;
- guvern insurectional- executivul este instituit ca urmare a unei insurectii contra celui existent;
- guvern militar, format din cadre militare, de regula, īn urma unei lovituri de stat sau prin ingerinte externe;
c. din perspectiva legalitatii (sau neegalitatii) se disting:
- guvernul de drept, alcatuit īn concordanta cu procedurile constitutionale;
- guvernul de fapt, care īsi aroga autoritatea īn urma unei lovituri de stat sau īn conditiile ocupatiei straine, fara consultarea vointei nationale prin proceduri legale.
Puterea judecatoreasca are ca menire corecta si dreapta aplicare a legilor. Autoritatea judecatoreasca si instantele judecatoresti īndeplinesc, īn principiu, functii independente de cele doua puteri. Nu lipsesc īnsa cazurile cānd amestecul politicului altereaza echilibrul puterilor. Se īncalca astfel principiul separatia puterilor ca premisa a asigurarii democratismului real.
Guvernarea, exercitarea puterii constituie un proces strāns legat de ceea ce politologia, sociologia politica numesc clasa politica, o categorie sociala care are interese, functii si comportamente specifice (si care nu se identifica cu termenul de clasa sociala). Unele abordari folosesc pentru termenul de clasa politica si alte categorii precum: elita politica ("establishment", "power elite" sau "nomenclatura") clasa conducatoare sau oligarhia politica.
Clasa politica cuprinde nu numai pe cei aflati la guvernare la un moment dat, ci si pe cei ce aspira la putere, adica opozitia.
Īn interiorul clasei politice (al guvernantilor "īn functie" sau "potentiali") este relevant comportamentul politic adica modul de manifestare sociala, publica a conceptiilor, intentiilor si actiunilor politice. Analiza, alaturi de alte metode, a comportamentului politic face posibila descifrarea "fetei nevazute" a omului politic (perceptii, judecati, atitudini, convingeri, nu īntotdeauna exprimate direct si recunoscute ca atare) īn conexiune cu manifestarile vizibile cum ar fi: votul, protestele, īntrunirile publice, companiile electorale, discursurile si declaratiile etc.
Īn ceea ce priveste elita politica, aceasta desemneaza acele categorii sau grupuri prin status si rol alcatuiesc "structura de putere". Ele exercita o influenta majora, controlānd direct sau indirect elaborarea deciziilor īn sfera politicii, a economiei, a societatii, īn general, ca si aplicarea acestora.
Politologia se ocupa de acel grup sau cerc al persoanelor ce intra īn sfera conducerii sistemului politic, participa la exercitarea puterii, pe care o obtin (cuceresc) īn mod public, pe cai legitime, o exercita mai mult sau mai putin transparent, uneori chiar ocolind institutiile politice. Unii politologi (Vilfredo Pareto)considera ca elitele se caracterizeaza prin constiinta de grup, coerenta si conspiratie. Altii, mai ales cei americani (David Reisman, Robert Dhal, Gabriel Almond) au abordat teoria elitelor prin prisma mai ales a functionalitatii acestora decāt prin cea a genezei si evolutiei istorice, observānd astfel elite neunitare (dispersarea īn grupuri), elite multiple (echipe de lideri grupate dupa diverse criterii) si elite specializate (politica, administrativa, de comunicatie etc).
Īn analizele politice, un rol aparte revine comportamentului electoral al guvernantilor, al "celor multi", care, prin optiunile fata de ofertele politice, decid periodic prin vot, reactia lor probabila constituind un factor cu o pondere importanta īn oferta politica si elaborarea diverselor strategii de actiune proprie a fortelor politice. Studiile privind comportamentul la vot se preocupa de influenta pe care o au asupra orientarilor la urne factori cum sunt: afiliera la un partid, legaturile de familie, prieteniile, vārsta, religia, ocupatiile, nationalitatea (sau etnia) locul de resedinta, nivelul de educatie, convingerile ideologice, nivelul venitului, starea economica generala, statutul social, permeabilitatea la propaganda etc.
O alta problema care face obiectul analizelor politologice este aceea de a stabili cum si de ce electoratul are anumite preferinte sau pur si simplu se refugiaza īn zona indiferentei, a absentarismului. Īn acest sens se pot distinge urmatoarele comportamente:
. participarea activa-prezenta la vot din interes direct pentru politica, angajare īn practici politice, participare la reuniuni electorale, tendinte de a influenta pe altii etc.;
. participarea pasiva - respect pentru legea electorala sau īntelegerea prezentei la vot ca o datorie cetateneasca, īnsa fara interes manifest pentru politica sau pentru practici politice īn general;
. absenteism activ- neparticiparea la vot ca un act politic deliberat, ca urmare a vointei de a nu participa la legitimarea unui sistem politic, ori care ar fi el;
. absenteism pasiv- generat de lipsa interesului pentru politica sau motivat prin eventuala izolare geografica sau sociala a unor alegatori.
Activ sau inactiv, partizan sau indiferent, corect informat ori supus manipularii, alegatorul este tinta a politicii si a politicenilor, iar īntr-un sistem democratic, dreptul de vot este unul din pilonii statului de cetatean.
Comportamentul politic care se afla īntr-o continua modelare, sub influenta unei multimi de factori, imprima anumite dimensiuni schimbarii electorale (optiunilor electoratului). si, īn acest sens, politologii vorbesc de trei dimensiuni distincte:
-magnitudinea schimbarii electorale, īn cazul transferului masiv de voturi sau de preferinte de la o forta politica la alta;
-viteza sau rapiditatea schimbarii optiunilor īnainte, īn timpul campaniei electorale sau chiar īn ziua scrutinului;
durata schimbarii, care poate fi critica, tranzitorie sau deviata.
Īn analiza comportamentelor politice (inclusiv la vot) sunt de luat īn seama o serie de variabile care le determina schimbarea si anume:
- oferta politica,
- gradul de cultura civica,
- "miscarile" īn interiorul, absenteismului,
- evolutiile īn timp ale unui sistem sau actor politic,
-posibilele si diversele "reconversii" politice generate, īntre altele, de schimbari īn situatia social-economica obiectiva a alegatorilor.
Lumea politica este o lume, mai mult sau mai putin, divizata. De aceea, actorii politici (īndeosebi partidele, dar si elitele) recurg la aliante politice. Īn functie de scopurile urmarite si de mijloacele de realizare a acestora, aliantele politice reunesc, pe baza unui acord īn prealabil negociat, partide, grupari organizate sau persoane care convin sa urmeze o anumita linie politica pentru mentinerea sau cucerirea puterii. De regula, aliantele rezulta din unirea a doua sau mai multe partide, īnainte sau dupa alegeri, avānd ca teluri cāstigarea alegerilor, formarea guvernului, constituirea īn cadrul parlamentului a unui "bloc" īn favoarea sau īmpotriva unei propuneri legislative etc.
Fortele politice (inclusiv cele provenind din doctrine contrare, opuse si opozabile) pot realiza īntre ele pacte politice, care nu īntotdeauna sunt explicate public sau justificate. Asemenea forme de alianta convin reguli de guvernare sau de exercitare a puterii pe baza unor garantii mutuale asupra intereselor participantilor la īntelegere, care sunt specificate īntr-un protocol public s-au secret. Aliantele, pactele sau blocurile politice nu se īncheie la īntāmplare, oricānd si oricum; ele tin de strategia si tactica politica (īn principiu), iar īn mod practic, de conjunctura politica.
Īn contextul vietii politice, fortele aflate īn lupta (īn competitie sau concurenta) pot ajunge la compromis politic, adica la renuntari si concesii reciproce pentru a depasi opiniile contradictorii, starile tensionate, conflictele latente. Prin compromis se poate ajunge la consens, ca acord unanim de vointa pentru o anumita rezolvare a unei probleme.
Consensul politic nu īnseamna "armonie" sau contopire a pozitiilor de principiu, ci īntelegere sau acord pentru solutionarea unor probleme de interes general, cu alte cuvinte, preponderenta ratiunii asupra pasiunii. Īn legatura cu ideea de compromis, ca element al politicii realiste, omului politic i se cere sa fie el realist si nu romantic, sa aiba o vedere clara asupra realitatii si sa īnteleaga ca el nu poate impune, dupa vointa sa, anumite idei, ci trebuie sa vada ce se poate realiza din planurile sale si ce nu. Ţinānd seama de īmprejurarile sociale, el trebuie sa recurga adeseori la compromis, nu īn sens moral, ci pur politic. Aceasta īnseamna sa poata admite o realizare treptata a unui scop īn functie de etapele evolutiei politice si de relatiile dintre factorii politici. Compromisul este legat de democratie si el face posibila īntelegerea īntre majoritate si minoritate, evitānd tirania. Prin urmare, īn politica compromis nu īnseamna compromitere a scopurilor si renuntare la morala.
Aliantele, īntelegerile, strategiile de urmat tin de conjuctura politica data, adica de acel concurs de īmprejurari īn care are loc evenimentul respectiv, fata de care oamenii politici, mai ales, trebuie sa manifeste flexibilitate īn gāndire si actiune, sa evite īnchistarea īn tipare ideologice sau īn actiuni stereotipe.
|
