STRUCTURI sI FORME DE GUVERNARE.
Teoretic, dar si practic, problemele democratiei sunt strâns legate de problemele guvernarii, în sensul în care acestea constituie actiunea de cârmuire, de conducere, de dirijare social-politica, de control asupra afacerilor publice. În contextul unei vieti sociale democratice aceste functii sunt îndeplinite de institutiile de putere legislativa, executiva si judecatoreasca.
Guvernarea, exercitarea puterii se înfaptuiesc prin intermediul unor forme si structuri organizate, legal constituite si consemnate ca atare în legi fundamentale (constitutiile).La rândul lor, traditiile, cutumel 313g67d e, antecedentele istorice, dar si reformele constitutional - juridice au rolul lor specific. Din aceasta perspectiva, regimurile politice, formele de guvernare au fost si sunt diferite. În lumea antica, Aristotel le împartea în: monarhie, aristocratie si democratie. Mai târziu, Montesquien se referea la guvernarea republicana (puterea apartinea poporului), la cea monarhica (guverneaza un singur om, dar în temeiul unor legi) si la cea despotica (guverneaza un singur om, fara legi, fara reguli).
Epoca moderna, în care guvernarile democratice s-au restrâns (monarhia fiind uneori doar expresia traditiei istorice, practic lipsita de putere) a propus practicii si teoriei politice guvernarile republicane în formele parlamentara, prezidentiala si semiprezidentiala
În procesul de constituire si exercitare a puterii, un rol important revine factorului legislativ, parlamentului, ca institutie deliberativa compusa din reprezentanti alesi periodic, la termene stabilite potrivit ciclurilor electorale specifice fiecarei tari sau, în anumite cazuri, înainte de termen. Parlamentul poate fi constituit dintr-o singura instanta sau doua, deci poate fi unicameral sau bicameral.
Parlamentarismul este oglinda anumitor practici democratice, iar bicameralismul si unicameralismul constituie si expresia luptei pentru echilibrarea puterilor, a preocuparii de a se evita abuzul de putere. Experienta istorica a dovedit ca, în procesul dezbaterii si adoptarii legilor, existenta uneia sau doua camere legislative are si avantaje si dezavantaje. Astfel, bicameralismul ofera, pe de o parte, posibilitatea de a se supune unui dublu examen proiectele de legi si de a se asigura un cadru mai larg confruntarilor de idei, dar pe de alta parte, se ajunge la tergiversarea elaborarii legilor. Politicienii, juristii critica bicameralismul pentru neajunsurile rezultate din simetria atributiilor si puterilor celor doua camere. Exista însa si parlamente bicamerale asimetrice, una dintre camere având atributii restrânse în raport cu cealalta (în limbaj politic camera interioara si camera superioara).
Asa cum democratia nu este un sistem "perfect", nici parlamentul-emanatie a sa si instrument al vietii democratice- nu poate fi perfect, fiind criticat pentru deficientele sale. Nu de putine ori analistii politici semnaleaza într-o tara sau alta, slaba pregatire a parlamentarilor, "amatorismul". În ce priveste functionalitatea institutiei s-a observat ca dezbaterile de fond nu au loc în sedinte plenare (care devin formale), ci în comisii de lucru; nu de putine ori, decizii esentiale se iau în reuniuni ale liderilor de grupuri parlamentare.
Gânditori reputati au consemnat faptul ca uneori parlamentul s-a transformat într-un cadru de dezbateri sterile "de intriga si coruptie, unde responsabilitatea nu-si gaseste locul" (A. Comte). Evident ca s-au facut multe progrese pe calea eliminarii unor asemenea deficiente, dar continua sa se resimta metode cum ar fi obstructia activitatii legislative, provocarea subiectiva de crize guvernamentale, folosirea abuziva a imunitatii si privilegiilor parlamentare.
În ciuda deficientelor sale -si nu putine- parlamentul asigura functionalitatea pluralismului politic, imprima caracter politic vietii de stat, permite realizarea mai mult sau mai putin a controlului puterii de catre societate. Având atributii în adoptarea legilor constitutionale (organice) si a celor ordinare, ele se întâlnesc anual în doua sesiuni, dar si în sesiuni extraordinare ori de câte ori este nevoie. Propunerile legislative se supun întâi adoptarii în Camera în care au fost prezentate de initiator, iar proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate uneia din camere se trimit celeilalte. Pentru deosebiri în privinta redactarii intervine procedura de mediere. Pentru promulgare legile se trimit Presedintelui României. Birourile permanente si Comisiile parlamentare se alcatuiesc potrivit configuratiei politice a fiecarei Camere, iar presedintii acestora se aleg pe durata mandatului.
În contextul guvernarii prin separarea puterilor si asigurarea unor relatii de echilibru între acestea, puterii executive îi revin atributii legate de aplicarea politicilor si legilor adoptate de catre puterea legislativa. Potrivit conditiilor social-politice, diferite de la o tara la alta, functiile executivului difera, acestea fiind consfintite constitutional. Astfel, puterea este exercitata fie de presedintele tarii, fie de guvern si aparatul administratiei de stat. Într-un regim democratic, executivul nu poate legifera, fiind în schimb reprezentat pe lânga corpul legislativ, iar în anumite împrejurari, puterea executiva poate capata imputerniciri legislative limitate. Într-un sistem totalitar, puterea executiva absoarbe pe cea legislativa si judecatoreasca în numele asigurarii unitatii de actiune a puterilor, a unicitatii puterii de stat.
a. dupa modalitatile de constituire sau de functionare a executivului, ca urmare a jocului democratic se disting mai multe tipuri de guvern:
- majoritar - alcatuit de un partid care a câstigat majoritatea voturilor electoratului;
- de coalitie - executivul reuneste reprezentanti ai diferitelor formatiuni politice în scopul obtinerii unei majoritati favorabile în parlament;
- minoritar- executivul nu dispune de majoritatea parlamentara;
b. dupa împrejurarea constituirii lor pot fiinta, exista:
- guvern provizoriu- executivul are un rol tranzitoriu într-o perioada de schimbari de situatii politice;
- guvern insurectional- executivul este instituit ca urmare a unei insurectii contra celui existent;
- guvern militar, format din cadre militare, de regula, în urma unei lovituri de stat sau prin ingerinte externe;
c. din perspectiva legalitatii (sau neegalitatii) se disting:
- guvernul de drept, alcatuit în concordanta cu procedurile constitutionale;
- guvernul de fapt, care îsi aroga autoritatea în urma unei lovituri de stat sau în conditiile ocupatiei straine, fara consultarea vointei nationale prin proceduri legale.
Puterea judecatoreasca are ca menire corecta si dreapta aplicare a legilor. Autoritatea judecatoreasca si instantele judecatoresti îndeplinesc, în principiu, functii independente de cele doua puteri. Nu lipsesc însa cazurile când amestecul politicului altereaza echilibrul puterilor. Se încalca astfel principiul separatia puterilor ca premisa a asigurarii democratismului real.
Guvernarea, exercitarea puterii constituie un proces strâns legat de ceea ce politologia, sociologia politica numesc clasa politica, o categorie sociala care are interese, functii si comportamente specifice (si care nu se identifica cu termenul de clasa sociala). Unele abordari folosesc pentru termenul de clasa politica si alte categorii precum: elita politica ("establishment", "power elite" sau "nomenclatura") clasa conducatoare sau oligarhia politica.
Clasa politica cuprinde nu numai pe cei aflati la guvernare la un moment dat, ci si pe cei ce aspira la putere, adica opozitia.
În interiorul clasei politice (al guvernantilor "în functie" sau "potentiali") este relevant comportamentul politic adica modul de manifestare sociala, publica a conceptiilor, intentiilor si actiunilor politice. Analiza, alaturi de alte metode, a comportamentului politic face posibila descifrarea "fetei nevazute" a omului politic (perceptii, judecati, atitudini, convingeri, nu întotdeauna exprimate direct si recunoscute ca atare) în conexiune cu manifestarile vizibile cum ar fi: votul, protestele, întrunirile publice, companiile electorale, discursurile si declaratiile etc.
În ceea ce priveste elita politica, aceasta desemneaza acele categorii sau grupuri prin status si rol alcatuiesc "structura de putere". Ele exercita o influenta majora, controlând direct sau indirect elaborarea deciziilor în sfera politicii, a economiei, a societatii, în general, ca si aplicarea acestora.
Politologia se ocupa de acel grup sau cerc al persoanelor ce intra în sfera conducerii sistemului politic, participa la exercitarea puterii, pe care o obtin (cuceresc) în mod public, pe cai legitime, o exercita mai mult sau mai putin transparent, uneori chiar ocolind institutiile politice. Unii politologi (Vilfredo Pareto)considera ca elitele se caracterizeaza prin constiinta de grup, coerenta si conspiratie. Altii, mai ales cei americani (David Reisman, Robert Dhal, Gabriel Almond) au abordat teoria elitelor prin prisma mai ales a functionalitatii acestora decât prin cea a genezei si evolutiei istorice, observând astfel elite neunitare (dispersarea în grupuri), elite multiple (echipe de lideri grupate dupa diverse criterii) si elite specializate (politica, administrativa, de comunicatie etc).
În analizele politice, un rol aparte revine comportamentului electoral al guvernantilor, al "celor multi", care, prin optiunile fata de ofertele politice, decid periodic prin vot, reactia lor probabila constituind un factor cu o pondere importanta în oferta politica si elaborarea diverselor strategii de actiune proprie a fortelor politice. Studiile privind comportamentul la vot se preocupa de influenta pe care o au asupra orientarilor la urne factori cum sunt: afiliera la un partid, legaturile de familie, prieteniile, vârsta, religia, ocupatiile, nationalitatea (sau etnia) locul de resedinta, nivelul de educatie, convingerile ideologice, nivelul venitului, starea economica generala, statutul social, permeabilitatea la propaganda etc.
O alta problema care face obiectul analizelor politologice este aceea de a stabili cum si de ce electoratul are anumite preferinte sau pur si simplu se refugiaza în zona indiferentei, a absentarismului. În acest sens se pot distinge urmatoarele comportamente:
. participarea activa-prezenta la vot din interes direct pentru politica, angajare în practici politice, participare la reuniuni electorale, tendinte de a influenta pe altii etc.;
. participarea pasiva - respect pentru legea electorala sau întelegerea prezentei la vot ca o datorie cetateneasca, însa fara interes manifest pentru politica sau pentru practici politice în general;
. absenteism activ- neparticiparea la vot ca un act politic deliberat, ca urmare a vointei de a nu participa la legitimarea unui sistem politic, ori care ar fi el;
. absenteism pasiv- generat de lipsa interesului pentru politica sau motivat prin eventuala izolare geografica sau sociala a unor alegatori.
Activ sau inactiv, partizan sau indiferent, corect informat ori supus manipularii, alegatorul este tinta a politicii si a politicenilor, iar într-un sistem democratic, dreptul de vot este unul din pilonii statului de cetatean.
Comportamentul politic care se afla într-o continua modelare, sub influenta unei multimi de factori, imprima anumite dimensiuni schimbarii electorale (optiunilor electoratului). si, în acest sens, politologii vorbesc de trei dimensiuni distincte:
-magnitudinea schimbarii electorale, în cazul transferului masiv de voturi sau de preferinte de la o forta politica la alta;
-viteza sau rapiditatea schimbarii optiunilor înainte, în timpul campaniei electorale sau chiar în ziua scrutinului;
durata schimbarii, care poate fi critica, tranzitorie sau deviata.
În analiza comportamentelor politice (inclusiv la vot) sunt de luat în seama o serie de variabile care le determina schimbarea si anume:
- oferta politica,
- gradul de cultura civica,
- "miscarile" în interiorul, absenteismului,
- evolutiile în timp ale unui sistem sau actor politic,
-posibilele si diversele "reconversii" politice generate, între altele, de schimbari în situatia social-economica obiectiva a alegatorilor.
Lumea politica este o lume, mai mult sau mai putin, divizata. De aceea, actorii politici (îndeosebi partidele, dar si elitele) recurg la aliante politice. În functie de scopurile urmarite si de mijloacele de realizare a acestora, aliantele politice reunesc, pe baza unui acord în prealabil negociat, partide, grupari organizate sau persoane care convin sa urmeze o anumita linie politica pentru mentinerea sau cucerirea puterii. De regula, aliantele rezulta din unirea a doua sau mai multe partide, înainte sau dupa alegeri, având ca teluri câstigarea alegerilor, formarea guvernului, constituirea în cadrul parlamentului a unui "bloc" în favoarea sau împotriva unei propuneri legislative etc.
Fortele politice (inclusiv cele provenind din doctrine contrare, opuse si opozabile) pot realiza între ele pacte politice, care nu întotdeauna sunt explicate public sau justificate. Asemenea forme de alianta convin reguli de guvernare sau de exercitare a puterii pe baza unor garantii mutuale asupra intereselor participantilor la întelegere, care sunt specificate într-un protocol public s-au secret. Aliantele, pactele sau blocurile politice nu se încheie la întâmplare, oricând si oricum; ele tin de strategia si tactica politica (în principiu), iar în mod practic, de conjunctura politica.
În contextul vietii politice, fortele aflate în lupta (în competitie sau concurenta) pot ajunge la compromis politic, adica la renuntari si concesii reciproce pentru a depasi opiniile contradictorii, starile tensionate, conflictele latente. Prin compromis se poate ajunge la consens, ca acord unanim de vointa pentru o anumita rezolvare a unei probleme.
Consensul politic nu înseamna "armonie" sau contopire a pozitiilor de principiu, ci întelegere sau acord pentru solutionarea unor probleme de interes general, cu alte cuvinte, preponderenta ratiunii asupra pasiunii. În legatura cu ideea de compromis, ca element al politicii realiste, omului politic i se cere sa fie el realist si nu romantic, sa aiba o vedere clara asupra realitatii si sa înteleaga ca el nu poate impune, dupa vointa sa, anumite idei, ci trebuie sa vada ce se poate realiza din planurile sale si ce nu. Ţinând seama de împrejurarile sociale, el trebuie sa recurga adeseori la compromis, nu în sens moral, ci pur politic. Aceasta înseamna sa poata admite o realizare treptata a unui scop în functie de etapele evolutiei politice si de relatiile dintre factorii politici. Compromisul este legat de democratie si el face posibila întelegerea între majoritate si minoritate, evitând tirania. Prin urmare, în politica compromis nu înseamna compromitere a scopurilor si renuntare la morala.
Aliantele, întelegerile, strategiile de urmat tin de conjuctura politica data, adica de acel concurs de împrejurari în care are loc evenimentul respectiv, fata de care oamenii politici, mai ales, trebuie sa manifeste flexibilitate în gândire si actiune, sa evite închistarea în tipare ideologice sau în actiuni stereotipe.
|
