Scoala engleza a Relatiilor Internationale
Scoala engleza a Relatiilor Internationale sau rationalismul s-a afirmat in anii ’60-’70 pe fundalul traditiei imperiale britanice si a pozitiei aparte pe care o detinea Commonwealth-ul britanic in constelatia de putere a vremii. Intre reprezentantii acestui curent de gandire se numara Hedley Bull, Martin Wight, Michael Walzer, John Vincent si Adam Watson. Dintre acestia cel mai important ramane Hedley Bull, autorul teoriei societatii internationale.
Potrivit rationalistilor, relatiile internationale au cunoscut, in evolutia lor, trei etape calitativ diferite. O prima etapa se caracterizeaza prin existenta statelor ca entitati de sine statatoare, independente, fara legaturi intre ele. In acest stadiu exista doar state separate, neagregate, nu insa si relatii internationale sau un sistem international propriu-zis.
O a doua etapa se distinge prin intemeierea unui sistem de state caracterizat de existenta unor contacte suficient de dezvoltate intre doua sau mai multe state si a unui impact suficient de semnificativ al fiecaruia dintre aceste state asupra deciziilor celuilalt/celorlalte, astfel incat partile sistemului sa se comporte, cel putin intr-o anumita masura, ca parti ale unui intreg.
A treia etapa se identifica cu aparitia unei societati internationale, respectiv a unui grup de state constiente de existenta unor interese si valori comune, care formeaza o societate in sensul ca se percep ca fiind legate printr-o serie de reguli comune si care impartasesc in comun functionarea unor institutii. Aceste norme si principii impartasite fac posibila existenta eticii in relatiile internationale
Conform promotorilor Scolii engleze, in ultimele trei secole s-a dezvoltat o autentica societate internationala, ale carei limite geografice s-au extins treptat, pornind de la spatiul european si ajungand sa cuprinda, azi, intreg mapamondul. Societatea internationala a ultimelor trei secole s-a structurat in jurul a trei trei scoli de gandire in Relatiile Internationale: realismul, rationalismul si revolutionarismul, carora le corespund, potrivit lui Martin Wight, trei traditii de filosofie politica – cea hobbesiana, lockeana si grotiana sau kantiana. Prima traditie teoretica, centrata pe notiunile de conflict, razboi si violenta, isi trage seva din opera lui Thomas Hobbes. In raport cu aceasta traditie, ideea de societate internationala reprezinta o contradictie in termeni. In absenta unui contract intre ele, statele sunt angajate, asemenea indivizilor din traditia hobbesiana, intr-o permanenta lupta pentru putere, politica internationala fiind caracterizata de conflict, razboi si violenta. A doua traditie, ce-si are radacinile in gandirea lui John Locke, sustine ca anarhia caracteristica starii naturale precontractuala nu este nici haotica, nici armonioasa la modul absolut, iar oamenii trebuie intelesi ca fiinte sociale in perpetua interactiune. Spre deosebire de prima, aceasta traditie accentueaza relatiile de schimb si cooperare in relatiile internationale. Cea de a treia traditie, a carei viziune normativa o reprezinta societatea globala sau mondiala, considera ca emergenta acesteia din urma este impiedicata de sistemul etatic actual. Inspirata de viziunile lui Hugo Grotius (Hugo de Groot) si Immanuel Kant despre posibilitatea instaurarii pacii perpetue si a armoniei universale, ea cultiva internationalismul si se focalizeaza asupra proceselor de solidarizare transnationala si a realitatii pe care o desemnam azi prin notiunea de guvernare globala.
In viziunea rationalismului, pe intreg parcursul existentei societatii internationale, intalnim reunite fenomene proprii fiecareia dintre cele trei traditii, ele coexistind in conditiile prevalentei temporare a uneia sau alteia dintre ele. Spre deosebire de Martin Wight, care nu
s-a identificat cu nici una dintre cele trei traditii, Hedley Bull s-a plasat ferm pe pozitiile rationalismului, pe care o socotea o abordare neogrotiana a teoriei si practicii internationale.
Scoala engleza constitue primul curent de teoretizare a Relatiilor Internationale care a subliniat ideea conform careia desi in politica internationala nu avem o autoritate centrala, ordinea nu este cu totul absenta. Din acest punct de vedere, Bull a supus unei critici sistematice premisa realista a naturii hobbesiene a politicii internationale. Potrivit lui Bull, ordinea internationala difera de anarhia lui Hobbes din mai multe motive: domeniul Relatiilor Internatonale este caracterizat prin interdependenta economica; statele sunt mai putin vulnerabile decat indivizii; statele sunt mult mai independente decat indivizii; iar diferentele de putere dintre state au un impact cooperativ si stabilizator asupra comportamentului acestora.
Hedley Bull defineste ordinea ca model de activitate care sustine obiectivele sociale elementare ale societatii, un aranajament menit sa asigure urmarirea unor scopuri comune, care sa se instituie in factori de mentinere a coeziunii si structurare a societatii internationale. Societatea internationala de astazi si, prin urmare, ordinea existenta in cadrul sau vizeaza, in ordinea descrescatoare a importantei, mentinerea urmatoarelor scopuri: pastrarea sistemului in sine; pastrarea independentei statelor; pacea; limitarea violentei; respectareapromisiunilor (a acordurilor, intelegerilor, tratatelor); si stabilitatea posesiunilor.
Cele sase scopuri sunt identificate ca alcatuind interesul comun minim pe care statele lumii il pot recunoaste pentru a putea vorbi despre o societate internationala. Pentru realizarea acestor scopuri, pe parcusul timpului au aparut cateva categorii importante de institutii internationale. Concepute ca «seturi de obiceiuri si practici stabilite pentru a realiza obiective comune », aceste institutii sunt echilibrul de putere, dreptul international, diplomatia, razboiul (ca mijloc ultim), marile puteri (functia manageriala a marilor puteri) si, mai recent, organizatiile internationale si drepturile omului. In lucrarea Societatea anarhica (The Anarchical Society, 1977) Bull a intreprins o analiza detailata a rolului pe care il joaca aceste institutii, atat in mentinerea, cat si in subminarea ordinii internationale. Totodata, catre finalul lucarii, Bull a prognozat evolutia societatii internationale catre un nou Ev Mediu, caracterizat de fenomene precum existenta si amplificarea integrarii regionale, coexistenta unor loialitati multiple supranationale si subnationale, tendinta de dezintegrare statala, privatizarea violentei, dezvoltarea organizatiilor transnationale si unificarea tehnologica a lumii.
In esenta, teoria societatii internationale sustine ca statele pot adopta o conduita rationala, ce se poate constitui in premisa instaurarii pacii si justitiei pe plan international. In cadrul sau pot fi distinse doua curente : cel al solidaristilor, reprezentati de Grotius, interesati de instituirea unui sistem de solidaritate si interventie umanitara, ce sustine ca in unele situatii, mai ales in cazul promovarii unei cauze nobile, dreptul international surclaseaza suvernitatea nationala; si cel al pluralistilor, al caror adept este Bull, care pune accentul pe ordinea internationala si suveranitatea statala si intemeiaza dreptul international pe intelegerile de moment dintre state.
Recunoscand statele ca actori primordiali, rationalismul accentueaza elementele de ordine existente in planul vietii internationale si diferentele existente intre ordinea internationala si cea proprie cadrelor nationale de fiintare a societatilor. Rationalistii se arata preocupati si de modalitatile prin care ordinea poate fi prezervata pe plan international, daca ea merita sau nu pastrata, din unghi de vedere normativ, si cum poate fi reconciliata ordinea internationala cu promovarea justitiei, altfel spus, cum poate fi asigurat echilibrul dintre pastrarea ordinii existente, intemeiata pe reguli si norme caracteristice unui numar minoritar de state, si schimbarea ei in conformitate cu valorile si interesele majoritatii statelor intrate recent in societatea internationala – aspect ce ar implica si chestiunea spinoasa a unei eventuale redistribuiri a puterii si a resurselor la nivel global.
Spre deosebire de alti reprezentanti ai Scolii engleze, Terry Nardin si-a bazat interpretarea cu privire la natura dreptului international pe fundamentele operei filosofice ale filosofului politic englez Michael Oakeshott. El a preluat distinctia primara facuta de acesta din urma intre asocierea civila (orientata spre scop) si asocierea intreprinzatoare (practica) si a aplicat-o la nivel global. Nardin considera ca societatea internationala reprezinta o asociere practica intre state, statele indeplinind rolul atribuit de Oakeshott indivizilor in societatea civila. Societatea statelor si dreptul international nu trebuie intelese ca o asociere orientata spre un scop, deoarece statele nu impartasesc aceleasi scopuri, fiecare dintre ele urmarind propria sa viziune cu privire la o viata buna pentru cetatenii sai. Aceasta nu inseamna ca statele nu au si unele scopuri comune si nu incheie acorduri pentru indeplinirea acestor scopuri. Spre deosebire de Wight, Nardin nu considera ca practicile autoritare ale societatii internationale mediaza intre realism si revolutionarism. Totodata, Nardin sustine ca este posibil sa se justifice interventia in afacerile interne ale statelor pe baza violarii drepturilor omului de catre acestea si, in acelasi timp, sa se impuna constrangeri importante si severe interventiei din consideratii etice cu privire la cel ce detine dreptul de interventie, imprejurare care face ca interventia sa fie foarte dificil de justificat in practica.
Teoria razboiului just, prezentata in lucrarea Razboaie juste si injuste (Just and Unjust Wars, 1977) i-a furnizat lui Michael Walzer principiile de baza si limitele morale pentru a restrange motivele pentru care statele pot apela in mod legitim la razboi (jus ad bellum) cat si limitele comportamentului lor dupa ce razboiul a inceput (jus in bello). Walzer a incercat sa puna bazele unei versiuni moderne a doctrinei crestine medievale privitoare la razboi, intr-un context modern, laic. El
s-a bazat pe notiunea moderna a preeminentei drepturilor individuale. Statele nu sunt entitati organice si nici uniuni mistice, drepturile individuale stand la baza celor mai importante rationamente cu privire la razboi. Drepturile statelor se bazeaza pe acordul comun al membrilor lor. Walzer dezvolta astfel paradigma legalista, realizand legatura dintre drepturile omului si drepturile statelor si sustinand ca integritatea teritoriala si suveranitatea politica pot fi aparate in acelasi mod ca si viata si libertatea individuala.
Asemeni lui Nardin, John Vincent a demonstrat imposibilitatea existentei unei cai de mijloc intre realism si revolutionarism. Puternic influentat de Wight si Bull, Vincent s-a preocupat de analiza comparativa a sistemelor internationale in timp si spatiu, in special in termenii practicii si culturii diplomatice, a supus analizei ceea ce Bull numea societatea statelor, accentuand rolul vointei, mai presus decat al necesitatii in explicarea comportamentului statelor, si a dezvoltat tema tensiunii existente intre cerintele ordinii internationale si cele ale justitiei cosmopolite. In lucrarile sale se observa o trecere de la o sustinere stricta a interpretarii pluraliste a societatii statelor, catre una mai solidara.
Cea mai semnificativa contributie pe care rationalismul a
adus-o in studierea Relatiilor Internationale ramane teoretizarea conceptului de ordine internationala. Scoala engleza a Relatiilor Internationale a atras atentia asupra faptului ca in pofida vizibilitatii mediatice de care se bucura conflictul si violenta, realitatea de rutina a politicii internationale o constituie interactiunile ordonate, existenta unor institutii, norme si interese comune. Focalizandu-se pe rolul institutiilor internationale, valorilor, normelor si regulilor in formarea, prezervarea si schimbarea societatii internationale, rationalismul a completat contributiile lui Robert Keohane si Joseph Nye privitoare la impactul deosebit pe care ideile si interactiunile transnationale le au asupra politicii mondiale
|
