Secolul al XVIII-lea. Cosmopolitism si nationalism.
Istoriografia dedicata acestui secol il mentioneaza sub numele de Secolul Luminilor si il situeaza in perioada cuprinsa intre 1680-1780. Urmand perioadei de criza a secolului anterior, prin realizarile sale acesta isi merita numele. Este perioada cresterii demografice si a cresterii duratei de viata, cea in care masina ia tot mai mult locul simplei unelte, perioada alfabetizarii masive (fata de secolul precedent numarul celor care puteau citi crescand de patru ori), iar ca rezultat si a cresterii numarului tipariturilor, a autonomiei si primordialitatii stiintelor si a cunoasterii, a relativismului, a punerii sub semnul intrebarii a religiei si politicii, dar si a unei noi sensibilitati religioase, a spiritului critic, a unei noi filosofii, a bunului salbatic, a contractului social, dar si a marii Europe, fie ca este vazuta astfel din punct de vedere cultural de catre cei ce vin din afara ei, fie considerand-o astfel prin 535h74f prisma revenirii la batrana Europa mediteraneana a crestinatatii orientale, ori chiar prin efectele colonizarii. Este secolul Europei lui Rousseau, Voltaire, d¢Alembert, Diderot, Montesquieu, Herder, Hegel, Newton, Leibniz, Locke, Spinoza a lui Adam Smith. Tot acestui secol apartine si primul istoric care a scris despre Europa considerata ca o unitate si nu sub forma unor cronici regionale, si anume William Robertson (1721-1793), chiar daca acesta considera ca foarte importanta si necesara cunoasterea diversitatii europene pentru a putea studia intregul.
Spiritul secolului poate fi insa cel mai bine surprins printr-o scurta analiza a ideilor filosofice care s-au conturat in aceasta perioada si care au avut o influenta majora si asupra perioadei urmatoare.
Wilhelm von Leibniz (1646-1716), unul dintre cele mai matematician, fizician, chimist, naturalist, psiholog, logician, istoric, jurist, filosof, teolog si diplomat, era un optimist si un luteran convins, atras insa atat de catolicism cat si de ortodoxismul rus. Printre preocuparile sale s-a aflat si soarta Europei, in acest sens propunand regelui Frantei Louis XIV un plan (care nu s-a aplicat insa) prin care acesta urma sa-i invinga pe turci iar apoi sa mentina Europa in pace si sa o federalizeze, dar cu respectarea specificitatii fiecarei natiuni. Pentru a se cunoaste insa, europenii trebuiau sa calatoreasca, dar autorul isi da seama ca aceasta nu era permis decat elitelor. In ceea ce priveste Rusia, Leibniz considera ca aceasta trebuia sa joace rolul unei punti de legatura intre Europa si China.
Chiar daca planurile de unificare nu au lipsit nici in aceasta perioada din Europa intelectuala, ele nu s-au putut inca realiza in Europa politica, spre deosebire de America, ai carei oameni de stat erau, fara exceptie, europeni, ale caror idei erau de provenienta europeana, si care va trai catre sfarsitul secolului acest fenomen politic. Englezul W. Penn, daca n-a putut contribui la realizarea Europei unite a facut-o la realizarea Americii.
Secolul al XVIII-lea face insa din termenul de Europa ceva obisnuit, de uz cotidian, marea majoritate a tratatelor incheiate in epoca mentionandu-l, daca era cazul, numeroase jurnale sau reviste cuprinzandu-l in titlu, iar autorii diverselor scrieri folosindu-l tot mai des. Europa devenise deja un cadru in care evenimentele se desfasurau de la sine sau sub influenta intelectualilor ori a celor care detineau puterea si caruia toata lumea simtea ca ii apartine, iar daca pozitia era marginala din punct de vedere geografic sau cultural (ca in cazul Rusiei lui Petru I sau al Ecaterinei II) se faceau eforturi pentru a fi recunoscut in familia europeana. In viziunea lui Montesquieu Europa era o republica mare divizata in mai multe state mai mici intre care exista un grad ridicat de corespondenta, care aveau acelasi fond religios, cu exceptia existentei unor secte, aceleasi principii de drept public si politic inexistente in alte parti ale lumii.
Europa secolului al XVIII-lea s-a bucurat si de un anumit cosmopolitism (doar al elitei francofone insa) materializat mai ales in folosirea limbii franceze in marea majoritate a mediilor cultivate si in saloanele aristocrate din toata Europa si chiar in diplomatie. Notiunea de patrie era considerata adesea drept o ramasita barbara. Filosofi cosmopoliti precum d¢Alembert si Voltaire au vorbit despre raspandirea limbii franceze in dauna celei latine, considerand aceasta un element de cosmopolitism, si respectiv despre falsa necesitate a unei patrii dand exemple de popoare care nu pot avea o patrie (cum erau evreii) si despre cetateanul universului. A dori grandoarea propriei patrii insemna implicit a dori raul vecinilor.
Cosmopolitismul lui Voltaire este insa unul european, explicatia fiind aceea ca popoarele europene au principii care nu se regasesc in alte parti ale lumii, legi comune, iar suveranii acestora au stabilit o serie intreaga de legaturi intre ei. Acesta nu este nici printre sustinatorii fara rezerve a unui paradis european, dar nici nu este un sceptic incurabil, ci incerca sa vada Europa asa cum era, un loc in care existau atat intoleranta cat si iluminismul, dar unde se aflau in plina ascensiune o serie intreaga de spirite cultivate.
Intr-un oarecare spirit cosmopolit, dar peiorativ la adresa ideilor lui Voltaire, Rousseau considera si el ca nu mai existau francezi, germani, spanioli sau englezi, ci pur si simplu europeni, toti avand aceleasi gusturi, aceleasi pasiuni si moravuri, fiind lipsit de importanta carui stapan se supun sau legile carui stat le respecta atata timp cat pot fura si pot gasi femei pe care sa le corupa. Se va vedea ca nationalismul sau va fi mai puternic decat cosmopolitismul, ca idealul sau era acela al patriei mici, al unui federalism integral, al intoarcerii la spiritul micilor comune a caror prosperitate vine din chiar marimea lor, nu era un ideal al marelui stat al europenilor. Totusi Rousseau considera ca in Europa divergentele puteau fi rezolvate prin constituirea rationala a unui guvern confederativ care sa supuna popoarele europene, transformate intr-un adevarat corp politic, autoritatii unei legi comune. El critica insa proiectul de uniune al abatelui Saint-Pierre si increderea acestuia in Congresul natiunilor pe care il imaginase. Pacea putea fi mentinuta numai daca suveranii doreau acest lucru si numai daca interesele lor ar fi cerut-o, de aceea considera ca ar fi fost greu de acceptat de catre acestia proiectele de unificare europeana. De aceea sarcina de a crea federatia europeana si de a convoca Congresul european nu revine printilor, ci chiar popoarelor. Montesquieu, la randul sau, nu si-ar fi sfatuit Printul sa faca ceva ce ar fi fost benefic pentru propria natiune, dar daunator alteia, considerand aceasta o crima. Filosofii secolului al XVIII-lea puneau mai presus de toate categoria de om si abia dupa aceea pe cea de european.
Totusi, cosmopolitismul european avea si unele nuante utopice. William Penn se pronunta pentru un Parlament sau un Stat al Europei care sa se reuneasca o data pe an si careia printii suverani sa i se supuna, in caz contrar trebuind sa suporte interventia armata a tuturor celorlalti membri. Discipolul sau, John Bellers, propunea parlamentului britanic un proiect care sprijinea realizarea unui stat european care sa lupte impotriva Frantei, implicata in acel moment in mai multe razboaie in Europa, pentru a o supune si accepta in statul european nou creat (in care toti membrii trebuiau sa renunte la pretentiile lor). Abatele Saint-Pierre, care dorea realizarea unei societati europene care sa impiedice orice violenta, considera ca suveranii membri ai acesteia, cate unul pentru fiecare stat, indiferent de marimea acestuia, nu vor putea initia nici o schimbare in cadrul acesteia si nici sa semneze tratate fara aprobarea a trei sferturi dintre membrii Consiliului. Cei care refuzau sa se supuna regulilor societatii erau considerati dusmanii Europei. Daca Penn ori Saint-Pierre puneau accent pe monarhi, Rousseau considera insa ca reprezentarea acestora trebuia inlocuita de cea a statelor, pe baza principiului vointei nationale. In acelasi context, intr-un eseu al lui Jeremy Bentham privind un plan pentru o pace universala si perpetua, era considerata necesara constituirea unei Curti mondiale (desi tot despre Europa era vorba) ale carei decizii sa fie publicate in presa pentru a se obtine aprobarea opiniei publice, ca si cum aceasta ar fi putut obliga la respectarea deciziilor curtii si de a impune dezarmarea statelor si renuntarea acestora la colonii. Ultimul in acest secol, Immanuel Kant propune si el realizarea unei confederatii a statelor europene in care sa nu existe tratate secrete, o armata permanenta, sa nu fie utilizata forta pentru a obtine avantaje nationale si nici un stat national sa nu fie supus altuia. In sistemul sau, pentru a putea asigura pacea perpetua, statele trebuiau sa aiba un regim republican, deoarece intr-o republica ar fi trebuit cerut consimtamantul cetatenilor pentru a se porni un razboi. In viziunea lui Kant in cadrul republicii puterea legislativa este separata de cea executiva, in timp ce intr-o democratie aceasta separare nu ar fi existat, democratia fiind sinonima ²despotismului.² Ideile lui Kant l-au influentat insa intr-o masura destul de mare pe omul politic si unul dintre presedintii americani, si anume Woodrow Wilson.
Oricat de bine intentionat ar fi fost, cosmopolitismul european al sec. al XVIII-lea pornea de la o premisa falsa, acesta insemnand doar religia europeana, rasa alba si superioritatea absoluta a intelectualilor vorbitori de limba franceza. Aceasta situatie va provoca de altfel revolta impotriva ²Europei franceze,² nationalismul fiind mai intai de toate o constientizare a comunitatii lingvistice diferite fata de abuzul la care era supusa.
Cuvantul nationalism pare a fi fost folosit pentru prima data de catre abatele Barruel, in 1789, dar ca idee acesta fusese devansat de realitate pornind de la patriotism, care insemna atasamentul pentru comunitatea locala sau respingerea fata de strain, dragostea de libertate, s-a ajuns la sentimentul apartenentei la o colectivitate mai larga, solidara, la un stat, la un stat-natiune. Europa devenise un teritoriu mult prea vast pentru a crea sau mentine acest sentiment, fiind mult mai simplu de inoculat convingerea pasionala ca natiunea de apartenenta este mai nobila, mai frumoasa, mai cultivata, mai utila umanitatii, deci are mai multe drepturi decat altele. La aparitia nationalismului existau state formate si deja puternice, precum Franta, Anglia, Spania sau Elvetia, dar si tari inca divizate, de aceea manifestarea lui a fost diferita in fiecare dintre acestea. Anglia, mai bine zis intelectualii englezi se vor opune Frantei si Europei cosmopolite franceze, avand indrazneala de a-si proclama superioritatea fata de aceasta, refuzul francofoniei lor coincizand cu o serie de miscari religioase protestante care considera Anglia superioara moral deoarece se bucura de mai multa libertate si de un sistem politic invidiat de catre filosofi. Urmare a principiului englez al autodeterminarii s-au revoltat, in 1776, cele treisprezece colonii engleze din America, dand nastere natiunii americane, irlandezii, in 1778. Au urmat olandezii, care se vor opune monopolului francez, dar a existat si un nationalism francez, doritor de libertate si independenta, sentimente care nu puteau fi implinite, in viziunea lui Rousseau, decat in cadrul unor state de mici dimensiuni. Rousseau considera ca prin educatie trebuia sa se cultive indivizilor sentimentul national, ca era necesara o religie civica si ca natiunea ar trebui sa devina o valoare absoluta.
Nationalismul german este foarte diferit de restul nationalismelor europene, in primul rand prin intarzierea cu care a aparut. Radacina intelectuala a nationalismului german a constituit-o filosofia lui Herder precum si cea a lui Justus Moser, Kant, discipol al lui Rousseau fiind, a ramas un cosmopolit, ca si Schiller de altfel, care se considera un cetatean al lumii. Totusi, nici Herder nu este un exclusivist. El considera egale toate culturile lumii si le aprecia pe toate in egala masura, dar cea germana este pentru el una dintre cele mai bogate si mai frumoase, deci avea dreptul de a le domina pe toate celelalte. In opera sa accentul cade in mod deosebit pe Volk, pe popor, pe natiune, element care in opinia lui are un rol major in evolutia umanitatii si pe care il considera in ceea ce contine el mai esential, mai primitiv, mai apropiat de natura, de origini.
Mai complex decat toate celelalte, nationalismul italian s-a nascut, ca si cel englez, ca reactie la cosmopolitismul francez, initiatorul sau fiind Vittorio Alfieri (1749-1803). Ideea centrala a nationalismului italian a fost aceea ca patriotismul inseamna atat libertatea omului, cat si independenta natiunii.
|
