Sistemul international - Actorii sistemului international - Conceptul de putere
Abordarea sistemica pleaca de la douaa premise: faptul ca intre componentele intregului exista anumite legaturi; si ca aceste componente nu pot fi intelese corespunzator decat daca sunt privite in ansamblul din care fac parte.
Modelul se aplica atat stiintelor exacte, cat si stiintelor sociale. Intrucat insa elementele componente ale sistemului, legaturile si regulile sale de functionare sunt mai putin conturate in stiintele sociale, predictibilitatea sa in stiintele sociale este mai redusa comparativ cu ce a a stiintelor exacte.
Abordarea sistemica se aplica si in domeniul Relatiilor Internationale. Potrivit acestei abordari, sistemul international ia fiinta odata cu aparitia unor sisteme locale care, extinzandu-se, intra in contact cu sisteme similare fie prin legaturi pasnice, fie pe calea razboiului. Rezultatul in timp al acestei interactiuni il constituie includerea sistemelor locale respective intr-un sistem mai larg, si transformarea lor in subsisteme ale noului sistem international astfel creat. Un caz elocvent este cel al Europei. Europa – un sistem local care a evoluat el i nsusi – a ajuns prin expansiune si inglobarea altor sisteme in structura sa, centrul sistemului international global, imprejurare ce i-a conferit o dubla calitate: aceea de initiator al sistemului, si cea de factor reglator principal al acestuia..
Odata atinse limitele geografice ale sistemului, evolutia sistemului se realizeaza prin intermediul adancirii interdependentelor din cadrul sau, precum si prin aparitia atat a unor noi actori, cat si a unor noi categorii de actori. Prin urmare, are loc un proces concomitent de multiplicare si adancire a legaturilor dintre elementele componente ale sistemului.
In viziunea realista, principala regula de functionare a sistemului international o reprezinta autoreglarea, caracterizata de lipsa unei autoritati centrale si redistribuirea continua a puterii in cadrul sau.
Sistemul international actual poate fi descris ca un sistem:
- geografic inchis;
- uni-multipolar (desi din punct de vedere militar exista o unica superputere – SUA – mai multe centre de putere isi disputa preeminenta pe plan mondial);
- care se autoregleaza prin redistribuirea permanenta a puterii in cadrul sau;
- competitiv, dar care impune cooperarea (chiar intre adversari);
- care evolueaza printr-un proces de structurare, destructurare si restructurare continua, ce conduce la regenerarea sistemului.
Actorii sistemului international
Din punct de vedere istoric, actori ai sistemului international au fost, rand pe rand: colectivitatile umane; orasele-state ale lumii grecesti; imperiile antichitatii; structurile teritoriale atomizate si orasele evului mediu; si statul national Atributele acestuia din urma sunt populatia, teritoriul si suveranitatea guvernului asupra ambelor. Un rol important in asigurarea coeziunii statale si a individualitatii actorilor l-a avut piata. Dezvoltarea economico-sociala a condus, pe de o parte, la consolidarea statului national ca principal actor al sistemului international, iar, pe de alta parte, la multiplicarea atat a tipurilor de actori (firme, organizatii internationale, persoane, etc) cat si a raporturilor dintre acestia.
In prezent, din categoria actorilor sistemului international fac parte atat actori statali – statele nationale si organizatiile internationale guvernamentale (OIG) – cat si actori non-statali – organizatiile internationale neguvernamentale (OING), corporatiile transnationale, actori-retele de tipul organizatiilor mafiote si gruparilor teroriste ce actioneaza la scara globala, si chiar indivizi cu impact deosebit asupra sistemului percum Silvio Berlusconi sau Ossama bin Laden.
Potrivit unor autori, aceasta multiplicare ar fi insotita, de o deplasare de accent dinspre statul national catre celelalte tipuri de actori datorata, pe de o parte, pierderii inevitabile de substanta a statului national prin delegarea de suveranitate atat „in sus”, spre organizatii internationale, cat si „in jos”, inspre regiuni, si, pe de alta parte, concentrarii acesteia la nivelul celorlalti actori, cu precadere corporatiile transnationale.
Intre argumentele pe care le aduc adeptii diminuarii rolului statului se numara: multiplicarea surselor de autoritate si putere; diminuarea capacitatii statelor de control al economiilor nationale - ca rezultat al globalizarii si interdependentei; incapacitatea de control al informatiilor si ideilor ca urmare a revolutiei tehnico-stiintifice; tendinta spre descentralizare si crestere a rolului autoritatilor locale si provinciale in dauna guvernului central (Tara Bascilor, devolutia in Scotia si Tara Galilor, etc); dependenta crescuta a majoritatii statelor de resurse naturale externe.
Alti analisti considera ca statul continua sa pastreze o pozitie predominanta in sistemul international: statele detin monopolul folosirii legitime a fortei pentru a tine sub control tulburarile interne sau pentru a raspunde unor crize internationale; reprezentantii guvernelor nationale sunt factori decidenti in organizatiile internationale sau regionale; competitivitatea si cresterea economica, securitatea sociala, asigurarea materiilor prime, etc. raman in competenta guvernelor nationale; iar companiile transnationale depind inca de statele de origine pentru protectie directa sau indirecta.
Conceptul de putere
Esenta politicii o constituie accesul la putere. Aceasta permite, pe plan intern si extern, transpunerea in practica a propriilor programe politice, precum si satisfacerea propriilor interese. Celelate categorii ale stiintelor politice se definesc prin raportare la conceptul de putere.
Hans J. Morgenthau, cel mai important reprezentant al realismului politic, sustinea ca „prin putere se intelege dominatia unor oameni asupra gandirii si comportamentului altor oameni”. In definirea relationala a lui Robert Dahl, puterea desemneaza situatia in care agentul A obtine de la agentul B ceva ce B nu ar fi facut in lipsa constrangerii exercitate de A. Prin urmare, puterea reprezinta capacitatea de a controla mintea si actiunile altora, a-i determina sa faca ceea ce doresti tu, sau ceea ce, altfel, nu ar face.
Puterea politica este o relatie reciproca de control intre detinatorii de functii publice si intre acestia si restul societatii in ansamblul sau. Pentru a intelege mai bine specificul puterii se impun a fi facute o serie de distinctii intre conceptele de:
- putere si influenta – vizibila cel mai bine in relatia dintre factorul de decizie si consilier. Primul are putere asupra celui de-al doilea, in timp ce acesta din urma are influenta asupra primului;
- putere si forta - cand recurgi la forta (violenta) inseamna ca abdici de la putere, inteleasa ca relatie psihologica, in favoarea fortei, inteleasa ca relatie fizica; puterea militara ramane insa cel mai important atribut al puterii in general. Fara sanctiunea fortei, puterea este lipsita de substanta;
- putere care poate fi utilizata ( armele conventionale, de pilda) si putere care nu poate fi utilizata (armele nucleare, de exemplu, care sunt utilizate prin intermediul amenintarii cu utilizarea); in realitate, avem de-a face cu prezenta sau absenta fortei ca ultima sanctiune a puterii;
- legitimitatea si nelegitimitatea puterii; in primul primul caz exista o justificare morala si/sau legala, in timp ce in al doilea caz avem de-a face cu puterea/forta bruta.
Relatiile dintre indivizi, dintre colectivitati, dintre acestea si stat, precum si cele dintre state sunt relatii intemeiate pe putere. Pe plan international, puterea reprezinta deopotriva un scop in sine si un mijloc de atingere a altor obiective. Elementele sale sunt imuabile sau variabile, cuantificabile sau necuantificabile:
Geografia ( asezarea, vecinii, relieful, vulnerabilitatea); popoarele din spatii deschise au tins sa se extinda pana la atingerea unor frontiere naturale (rusii, prusacii, polonezii, ungurii, etc.); cei care au dispus de frontiere naturale – romanii, de pilda - au tins sa le apere;
Resursele naturale ( hrana si materiile prime); existenta lor permite sustinerea unei populatii mai numeroase si a unei dezvoltari economice mai sustinute; independenta in acest domeniu se traduce printr-o libertate de miscare mai mare in plan diplomatic;
Capacitatea industriala; ea a constituit, mult timp, baza puterii, azi ea fiind reevaluata prin prisma costurilor pe care le implica;
Pregatirea militara (cu indicatori precum tehnologia militara, calitatea conducerii, precum si cantitatea si calitatea fortelor armate);
Populatia (marimea, distributia, tendintele demografice);
Caracterul national (impulsivitatea, flexibilitatea, tactul, rabdarea, sangele rece, finetea - calitati care pot amplifica performanta externa);
Moralul national (element ce tine de calitatea societatii si a guvernarii, cu implicatii asupra solidaritatii in plan social);
Calitatea diplomatiei (element fundamental ce amplifica sau diminueaza puterea unui stat);
Calitatea guvernarii (corelatia dintre resurse si eficienta utilizarii lor in raport cu obiectivele propuse; in ce masura politica exprima vointa poporului sau este restrictionata de aceasta; locul si rolul politicii externe in ansamblul politicii promovate de guvern).
Chiar daca puterea economica si cea tehnologica vor fi acelea care vor domina in viitor lumea sau daca puterea militara isi va pierde din importanta, puterea, la modul general, va ramane un factor determinant in relatiile internationale. Lupta pentru influenta si suprematie va continua pe mapamond, pe plan regional si/sau global. In functie de cat de puternice sunt, statele devin subiecte sau obiecte ale politicii internationale. Notiunile de superputere, putere mondiala sau mare putere marcheaza ierarhia in domeniul puterii..
Echilibrul de putere
Echilibrul sau balanta puterii reprezinta o modalitate de mentinere stabilitatii intr-un sistem compus din mai multe unitati autonome. De regula, autoritatea care a asigurat repartizarea echilibrata a puterii in cadrul sistemului a fost fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul respectiv, asigurau conducerea sistemului.
Premisele asigurarii echilibrului de putere sunt, in esenta, doua la numar: toate unitatile sunt necesare sistemului; si, respectiv, faptul ca daca nu se intervine, una din unitati va dobandi ascendenta asupra celorlalte.
Tipurile de actiune pentru a asigura echilibrul de putere sunt, in general, fie opozitia directa, in care puterile se confrunta reciproc (cu adaugirea ca nu avem de-a face cu o confruntare exclusiva, ci ca, in realitate, este vorba de o impletire intre conflict si cooperare), fie competitia, care presupune existenta unui obiect al acesteia, de regula o parte terta.
Unul din teoreticienii importanti ai echilibrului puterii a fost Morton Kaplan, reprezentant al scolii behavioriste. El a identificat existenta a 6 tipuri de sisteme internationale ipotetice bazate pe echilibrul puterii. In cadrul fiecarui tip, el a identificat 5 seturi de variabile: reguli esentiale; reguli de transformare; variabile de clasificare a actorilor; variabile de capabilitate ; si variabile informationale.
Regulile esentiale de functionare a sistemului clasic de echilibru al puteriii sunt urmatoarele:
1. Actorii isi sporesc capacitatile, dar mai degraba negociaza, decat lupta;
2. Mai degraba lupta, decat sa scape ocazia de a-si spori capacitatile;
3 Mai degraba opresc lupta, decat sa elimine un actor esential;
4. Refuza preponderenta unui actor sau a unei aliante de actori;
5. Cauta sa-i constranga pe cei ce cauta sa subscrie la principii supranationale;
6. Permit invinsului reinserarea in sistem.
In prezent, conceptul de echilibru de putere cunoaste atat o diminuare de utilitatii sale determinata de intarirea consensului, cooperarii si indterdependetei, cat si o revigorare, tinand seama de competitia multipolara generata de aparitia unor noi centre de putere.
Conceptul de securitate
Desi este des uzitat, conceptul de securitate se apreciaza ca fiind inca in curs de definire. In esenta, insa, in randul specialistilor exista un anumit consens, potrivit caruia securitatea vizeaza asiguraree integritatii teritoriale si a bunastarii materiale a unui actor international Astfel, primul termen trimite la aspectul fizic al securitatii, iar cel de al doilea la supravietuirea pe termen mediu si lung a actorului in cauza..
Actiunile si mijloacele de asigurare a propriei securitati de catre un stat pot induce sentimente de insecuritate altui stat – situatie desemnata prin sintagma dilema securitatii – care, la randul sau, va putea proceda in mod analog, procesul putand astfel continua la nesfarsit, antrenand o spirala a insecuritatii. De aici necesitatea de a concilia cresterea propriei securitati cu aceea ca acest lucru sa nu genereze insecuritate pentru ceilalti. Cea mai mare parte a modalitatilor de asigurare a securitatii cauta sa rezolve aceasta dilema.
In ceea ce priveste raporturile dintre conceptul de securitate nationala si cel de securitate internationala se cuvine subliniat faptul ca cel de-al doilea nu constituie simpla aditionare a „securitatilor nationale” ale tuturor actorilor sistemului, ci vizeaza asigurarea securitatii sistemului in ansamblul sau. In literatura de specialitate se intalnesc si termeni precum:
securitate colectiva – prin care se intelege faptul ca un atac asupra unui actor este considerat ca un atac asupra tuturor ; conceptul este caracteristic sistemului Ligii Natiunilor si celor doua tratate care au stat la baza blocurilor politico-militare postbelice;
securitate comuna – care pleaca de la premisa ca securitatea fiecaruia din participantii la sistem nu trebuie sa o diminueze pe a altora (concept elaborat de Comisia Palme in anii '80);
securitate cooperativa – ce desemneaza eforturile comune de reducere a riscului izbucnirii unui razboi ce nu este indreptat impotriva unui stat sau a unei coalitii de state (concept propus la inceputul sec. XXI de Centrul European de Studii de Securitate George C. Marshall).
In general, dupa Razboiul Rece, pe fundalul multiplicarii si adancirii interdependentelor, am asistat la o reconceptualizare pe trei niveluri a conceptului de securitate.
Largirea pe orizontala a sferei de cuprindere a conceptului, propusa in anii 90, evidentiaza in primul rand dimensiunea non-militara a securitati; terorismul, proliferarea armelor de distrugere in masa, crima organizata transnationala, traficul de droguri, arme si fiinte umane, statele esuate, migrarea internationala, incalcarea drepturilor omului, riscurile ecologice, epidemiile si saracia sunt considerate cele mai importante amenintari la adresa securitatii statelor si a comunitatii internationale. Astfel, potrivit Scolii de la Copenhaga in sfera studiilor de securitate – Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Hakan Wiberg, Pierre Lemaitre, etc – in prezent putem distinge 5 sectoare principale ale securitatii:
sectorul militar;
sectorul ecologic;
sectorul economic;
sectorul societal;
sectorul politic.
Adincirea verticala a conceptului propune o reconsiderare si mai radicala a conceptului traditional realist. Exponentii acestei viziuni incearca sa formuleze un raspuns coerent la intrebarea „cum este posibila securitatea fara stat?”. Exponentii acestei viziuni subliniaza aspecte precum: cresterea rolului actorilor non-guvernamentali; amenintarile globale si transnationale; incapacitatea statelor de a face fata acestor amenintari si, in mod special, dificultatea aplicarii modelului clasic al securitatii pentru statele mici.
Nu in ultimul rand, reconsiderarea epistemologica, de sorginte constructivista, analizeaza din perspectiva postmoderna modul in care sunt „construite” diferitele modele de securitate. Aceasta abordare analizeaza preponderent elaborarea discursului de securitate, inteleasa ca fenomen intersubiectiv.
Prin acest proces de reevaluare teroretica, conceptul de securitate si-a multiplicat intelesurile, devenind ceea ce se cheama un concept stratificat.
|
