Statul de drept; principii de baza
De-a lungul evolutiei istorice, organizarea politica a societatii, îndeosebi prin principala sa institutie - statul -, s-a realizat tot mai mult pe baza perfectarii structurii statale în raport cu cetatenii si a unor legi riguroase, care stabileau atât drepturile si libertatile cetatenilor, cât si obligatiile organelor de stat de a actiona în spiritul legilor. Însasi denumirea de stat de drept indica fa 616j99g ptul ca statul îsi exercita puterea sa politica pe baza legilor, folosind forta argumentului, si nu argumentul fortei.
Un stat de drept în forma incipienta a existat chiar în antichitate, unde, în cadrul democratiilor din perioada respectiva, au existat organizatii statale întemeiate pe lege, asigurându-se alegerea conducatorilor de catre cetateni.
Statul de drept, în forma sa clasica, îl întâlnim, însa, începând cu epoca moderna, când s-au impus o serie de principii în viata sociala, care asigurau functionalitatea ca atare. Însasi denumirea de stat de drept a fost sugerata de catre Montesquieu, în lucrarea "Despre spiritul legilor", care formuleaza cerinta ramasa celebra "Nimeni sa nu fie constrâns sa faca lucrurile pe care legea nu-l obliga si sa nu le faca pe cele pe care legea i le îngaduie". Tot din perioada respectiva statul începe sa se legitimeze prin societatea civila si nu prin emanatia divina. În conceptia noua, superioara, statul a aparut, dupa cum se exprima J.J. Rousseau, ca un contract între cetateni si autoritatea politica.
Afirmarea statului de drept se fundamenteaza înca de la începutul existentei sale pe principiul separatiei puterilor. Politologul francez Raimond Aron afirma ca pentru constituirea unui stat de drept este nevoie sa fie ales un parlament, sa fie alese organele constitutionale, sa fie investiti cu autoritate legitima functionarii[1]), iar legea sa guverneze relatiile sociale în ansamblul lor. Statul de drept constituie în epoca contemporana o problema de cea mai mare importanta teoretica si practica, care face obiectul nu numai al unor studii ample, ci si al unor legiferari în conventii internationale. "Declaratia universala a drepturilor omului", adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1948; "Conventia Europeana asupra drepturilor omului", adoptata la 4 noiembrie 1950 de catre Consiliul Europei si intrata în vigoare la 3 septembrie 1953; cele doua pacte internationale adoptate de Adunarea Generala a ONU la 16 decembrie 1966, respectiv "Pactul international cu privire la drepturile politice si civile" si cel "cu privire la drepturile economice, sociale si culturale", ambele ratificate de statul român, cât si documentele Organizatiei pentru securitate si cooperare în Europa, respectiv Actul final de la Helsinki (1975) si documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid (1983), Viena (1989), Copenhaga (1990), Paris (1991) etc., se constituie nu numai într-o ampla carta internationala a drepturilor omului, ci si într-una de drept ca principal cadru politic institutional de exercitare a acestor drepturi si libertati.
În strânsa concordanta cu prevederile din documentele enumerate si cu practica internationala, statul de drept îsi exercita puterea în conformitate cu legea, si are la baza activitatii sale o serie de trasaturi precum:
un cadru legislativ adecvat, care sa reglementeze raporturile în ansamblul lor, iar toti cetatenii, indiferent de pozitia lor sociala sau politica, sa fie egali în fata legii, sa respecte legea ca element suprem în stat. Prin urmare, suprematia legii se constituie într-un principiu de baza al statului de drept.
Acest principiu are mai multe aspecte:
a) sa nu existe vid legislativ în sensul ca toate raporturile sociale dintre cetateni, dintre acestia si stat sau alte organisme politice ori civile, întreaga activitate din diferite domenii (economic, politic, cultural-spiritual etc.), sa fie reglementate prin lege în asa fel încât sa nu fie nimic lasat în afara cadrului legal. Orice vid legislativ creeaza posibilitatea unor nereguli, abuzuri, fraude etc., afectând dezvoltarea social-economica a tarii;
b) toti cetatenii sa fie egali în fata legii în sensul de a nu exista nici un fel de discriminare pe criterii etnice, sociale, religioase, sex etc. Suprematia legii trebuie sa functioneze în egala masura pentru toti cetatenii, iar respectarea legilor trebuind sa constituie o obligatie fundamentala a tuturor membrilor societatii;
c) legile trebuie sa prevada drepturile si libertatile fundamentale ale individului, cunoscute în epoca si cuprinse în diferite documente nationale si internationale. Sa fie prevazut prin lege un sistem de garantare a drepturilor si libertatilor;
d) sa se prevada prin legi obligatiile si îndatoririle cetatenilor, precum si sanctiuni în cazul nerespectarii lor, inclusiv a nerespectarii legilor;
e) prevalarea reglementarilor internationale, fata de cele nationale în cazuri de litigiu. Aceasta prevedere poate sa functioneze numai în anumite conditii: tara respectiva sa fie membra în organismele carora un cetatean, ce se considera neîndreptatit li se poate adresa; tara respectiva sa fi semnat conventiile care privesc cauza respectiva; cetateanul în cauza sa fi epuizat toate posibilitatile oferite de instantele în ordine ierarhica din tara sa;
organele puterii de stat (centrale si locale) sa fie alese de cetateni, prin vot universal, direct si secret, pe baza unor optiuni ale pluralismului politic;
alternanta democratica la guvernare impusa din mai multe considerente. Primul ar consta în faptul ca daca o grupare politica se afla pe un interval prea mare de timp la guvernare, îsi poate crea conditii de a deveni prea autoritara, care deschide calea alunecarii spre dictatura. La aceasta se adauga faptul ca în astfel de conditii se creeaza mari posibilitati de coruptie si abuzuri. Un alt considerent consta în aceea ca întreaga clasa politica, pentru a se maturiza, trebuie sa treaca prin ambele ipostaze atât de guvernare cât si opozitie. Un om politic nu se poate considera cu adevarat competent, daca nu face dovada calitatilor sale în ambele posturi (putere si opozitie). Rezulta de aici ca alternanta democratica la guvernare constituie o adevarata scoala pentru întreaga clasa politica care trebuie sa absolve cu bune rezultate atât exercitiul guvernarii cât si cel al opozitiei.
Un considerent, de asemenea, important în legatura cu alternanta democratica la guvernare, se refera la faptul ca cetatenii de al caror vot depinde formarea grupurilor de guvernanti, trebuie sa verifice întreaga clasa politica în ambele situatii (guvernanti si opozitie), pentru ca în alegeri sa fie în masura de a se pronunta în cunostinta de cauza. Alternanta democratica la guvernare nu înseamna automat venirea la putere a unei grupari politice valoroase. Trebuie verificata aceasta grupare în postura de guvernare, pentru a putea fi apreciata ca atare.
Principiul alternantei democratice la guvernare este asadar important pentru ca el ofera posibilitatea de a se realiza "schimbarea schimbarii" ce constituie dovada unei maturitati democratice.
În regimurile democratice din trecutul tarii noastre, principiul alternantei democratice la guvernare a functionat doar partial, în sensul ca au putut fi schimbate democratic numai parlamentul si guvernul, ci nu si seful statului care era monarhul. Se cunosc alternante la guvernare si în perioada regimurilor dictatoriale, care sunt realizate prin cai nedemocratice. Alternanta democratica la guvernare care a vizat toate organismele puterii, s-a petrecut la noi, pentru prima data, cu prilejul alegerilor din noiembrie 1996 când au fost schimbati parlamentul, guvernul si seful statului.
Principiul alternantei democratice la guvernare functionând pentru prima data în 1996, ofera garantia repetarii lui si în viitor.
separatia puterilor în stat, parlamentul trebuind sa constituie puterea legislativa, guvernul puterea executiva (ca emanatie, de regula, a parlamentului, fiind responsabil în fata acestuia sau a corpului elector) si puterea judecatoreasca, veghind la respectarea legilor si sanctionarea încalcarii lor, judecatorii actionând independent si impartial;
datoria guvernului si autoritatii politice de a se conforma constitutiei si de a actiona conform legii;
delimitarea clara între stat si partidele politice;
fortele militare si politia sa fie plasate sub controlul autoritatii civile, în fata careia sunt raspunzatoare;
circulatia libera a informatiei si persoanelor, dreptul la libera exprimare si organizare politica si profesionala a tuturor cetatenilor, în conformitate cu legea, care sa faca posibil controlul puterii politice în societatea civila;
respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internationale consacrate.
În epoca contemporana, statul de drept reprezinta tot mai mult elementul esential al puterii politice din diferite tari, constituind un factor de baza al progresului general, de înflorire si prosperitate a natiunilor. Ţarile cu traditie în statul de drept sunt în acelasi timp cele mai dezvoltate, prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic si cu o viata spirituala bogata.
[1])R. Aron, DemocraŰie si totalitarism, Gallimard, Paris, 1965
|
