TENDINTE ACTUALE IN STUDIEREA PARTIDELOR
Aparitia noilor centre de putere în cadrul societătii civile, ca si procesele extinse de
democratizare si rationalizare din societăti1e occidentale postbelice au determinat mutatii
considerabile în sis-temele pluripartidiste. Astfel, criteriul traditional care structura tipologia
partidelor politice în functie de situarea celor trei familii politice pe axa StângalDreapta,
reprezentată ca un continuum, nu mai este operational la ora actuală. Exceptând extrema stângă si
extrema dreaptă, în abordarea traditională, cele trei mari familii politice sunt separate istoric de
încrucisarea a două clivaje ideologice dominante: 1. posesori ai mijloacelor de productie versus
neposedanti (clasele defavorizate) ss 2. corelativ, dorinta de schim-bare a ordinii sociale versus
conservarea ei. Reprezentarea partidelor politice pe continuumul axei Stânga/Dreapta, în functie de
încru-cisarea celor două clivaje ideologice, este aceea de care s-a uzat inflationist în ultimii ani:
Stânga (partidele comuniste; socialiste si social-democrate); Centrul (partidele liberale); Dreapta
(partidele democrat-crestine; partidele conservatoare ss partidele agrariene). La ora actuală pentru
orice observator a devenit clar că dimensiunea socio-economică a acestei reprezentări nu se mai
sustine, chiar si pentru simplul fapt că valorjle de bază care asigurau altădată fiziono-
mia unei familii sau doctrine politice îsi găsesc o functionalitate mai adecvată în corpusul altor
doctrine cu care păreau că se află într-un divort iremediabil.
Diminuarea rolului doctrinei sau a1 ideologiei în structurarea sis-temului de partide sau
tipologiei partidelor (lucru care se observă si în România
după
să confirme ipoteza luj Duverger cu privire la rolul criteriului structural-organi-zatoric în
configurarea identitătii un ui partid. Consecvent conceptiei sale cu privire la cauzele aparitiei
partidelor politice, Duverger afir- mă că în orice asociatie politică, realizată în mod democratic,
există a1ternative ale optiunilor care dau nastere la tendinte: "Orice politică implică o alegere între
două tipuri de solutii: solutiile intermediare se atasează uneia sau alteia. Aceasta înseamnă că
centrul nu există în politică: poate exista un partid de centru, dar nu o tendintă decentru, o doctrină a
centrului (...). Orice centru este divizat contra lui însusi, care rănîâne separat în două jumătăti
«centru stănga ss centru dreap-ta»". Dacă, initial, dualismul tendintelor va duce la un dualism a1
partidelor, sub presiunea noilor tehnici de votare ss a temperamentu- lui actorilor politici,
pluripartidismul va favoriza crearea de clivaje dintre partide prin încrucisarea si confruntarea
tendintelor. Aceste cli- vaje pot să se traducă prin conciliere sau acord (suprapunere) sau în directii
opuse (fractionare). O aliniere, însă, a acestor clivaje ar fi egală cu suma zero. In cadrul aceleiasi
familii po1itice, Duverger analizează o serie de opozitii care pot să se suprapună cu opozitii similare
din celelalte familii politice: 1. politice (monarhisti contra repub licani); 2. sociale (muncitori
contra burghezi); 3. economice (dirijisti cont ra liberali); 4. religioase (clerici contra laici sau
catolici contra protestanti); 5. emice (partide locale - minoritare - contra par-tide nationale -
majoritare etnic); s. diplomatice (partide prosovietice versus partide filoatlantiste).
O exemplificare a căutării unei identităti mai profunde a partidu- lui, dincolo de notiunile
simpliste sau de etichetările ideologice, se găseste la Jean Blondel. Acesta abandonează c1isee1e,
caprocedeu de identificare a partidelor pe axa Stânga - Dreapta. Stânga nu mai este doar
Iiberticidă, după cum Dreapta nu este doar ljberală sau autori-tară. Dreapta nu este doar
conservatoare, pentru că se opune progre-sului, după cum Stânga nu este doar exp resia schimbării si
a progre-
M. Duverger, Sociologie des partis politiques, p. 7.
sului. J. Blondel ordonează partidele pe axa stânga - dreapta în maniera următoare: la stânga -
comunistii, socialistii si social-democratii; în centru - liberalii radicali; la dreapta - agrarienii,
crestin-demo cratii si conservatorii. Însă criteriul întrebuintat de el este gradul de democratizare
atins de un partid în manifestările sale politice. Astfel, el distînge între caracterul democratic sau
aristocrat-ic al unui partid, mijloacele (liberale sau autoritare) întrebuintate de acesta si obiectivele
socio-economice (liberale, conservatoare sau radicale) pe care ele le propun. Drept urmare, America
de Nord si Europa Occidentală s-ar caracteriza prin partide care sunt: 1. "demo-cratice din punctul
de vedere al participării; 2. într-o largă majoritate, liberale în mijloacele pe care ele le uti1izează sau
doresc să le uti- lizeze si 3. în general, "centriste" în obiectivele lor socio-economice desi, sub acest
aspect, varietatea este mai mare". Din încrucisarea acestor criterii, J. Blondel ajunge la concluzia
că putîne partide pot să fie numite "conservatoare" în sens strict, după cum putirte partide ale
stângii pot să fie numite "radicale".
Din încrucisarea tendintelor soci o-politice care se manifestă după realizarea revolutiei
industriale si a revolutiei nationale au rezultat noi clivaje între partide. Caracteristica acestora este
diminuarea fac-torului ideologic ss tipologiile partidiste multidimensionale. Astfel, din încruc isarea
celor două axe: 1. verticală (Centru - Periferie) si 2. orizontală (teritorial- functională) în cadrul
unei elite nationale sta-bilite, Stein Rokkan stabileste patru clivaje fundamentale ale par-tidelor,
care iau nastere în urma opozitiilor dintre: 1. posedanti-neposedanti (partide
burgheze/muncitoresti); 2. Biserică/Stat (partide religioase - partide seculare); 3. Centru/Periferie
(partide centraliste
- partide autonomiste); 4. RuraltUrban (partide agrariene - partide ecologiste - partide urbane).
Olandezul Arendt Lijpart va detalia dimensiunile ideologice ale acestor clivaje, fapt care va
determina cresterea lor la sapte:
Jean Blondel, Political Parties: A Genuin Case for Discontent, Wjldwood House, London,
76 Rokkan Steîn, Seymour Martin Lipset, Cleavage Structures, Party Systetns
and Voter Alignments: ăn Introduction, îrs Party Systems ănd Voter Alignments:
Cross National Perspectives, New York, Free Press, 1967, p. 3.
Arendt Lijpart, Electoral Systems and Party Systents: A study of Twenty -Seven
Dentocracies, 1945.1990, New York, Oxford Universitv Press, 1994, p. 8.
1. Dimensiunea socio-economică (Proprietate privată sau pu-blică; gradul mărit sau redus al
interventiei pub1ice, al elementelor de planificare, al programelor de protectie socială etc.)
2. Dimensiunea religioasă (Opune partidele de inspiratie reli- gioasă si pe cele de tip laic în
solutionarea unor probleme cu conotatie morală, prin intermediul /sau cu concursul/ valorilor religioase
si al pozit iei politice a Bisericii: problema divorturilor, a avor-turilor, educatia sexuală etc.)
3. Dimensiunea etno-culturală (Din 29 de tări examinate de Lijpart, 20 sunt emic omogene,
iar din cele 9 rămase, care prezintă diviziuni etnice, numai cinci cunosc clivaje interpartizane clare.)
Dimensiunea urban-ruraiă (Acest clivaj nu apare în cadrul sistemului de partide decât întrun
număr redus de tări, desi decalajul sat-oras este frecvent în multe tări, inclusiv în cele
dezvoltate.)
Dimensiunea referitoare la sprijinul regimului (Clivaj între partidele care sustin regimul
democratic si partidele importante care îl contestă.)
6. Dimensiunea de politică externă (Clivaj între partidele politice democratice ss partidele
occidentale foste comuniste, prochineze sau prosovietice.)
7. Dimensiunea "materialisti contra postmaterialisti"
(Clivajul apărut în anii '60-'70 între democratia autogestionară
sl
partidele ecologiste. Acest clivaj se circumscrie sferei de valori pe care R. Inglehart o numeste
"poslnîaterialism".)
|
