TENDINTE ACTUALE IN STUDIEREA PARTIDELOR
Aparitia noilor centre de putere în cadrul societãtii civile, ca si procesele extinse de
democratizare si rationalizare din societãti1e occidentale postbelice au determinat mutatii
considerabile în sis-temele pluripartidiste. Astfel, criteriul traditional care structura tipologia
partidelor politice în functie de situarea celor trei familii politice pe axa StângalDreapta,
reprezentatã ca un continuum, nu mai este operational la ora actualã. Exceptând extrema stângã si
extrema dreaptã, în abordarea traditionalã, cele trei mari familii politice sunt separate istoric de
încrucisarea a douã clivaje ideologice dominante: 1. posesori ai mijloacelor de productie versus
neposedanti (clasele defavorizate) ss 2. corelativ, dorinta de schim-bare a ordinii sociale versus
conservarea ei. Reprezentarea partidelor politice pe continuumul axei Stânga/Dreapta, în functie de
încru-cisarea celor douã clivaje ideologice, este aceea de care s-a uzat inflationist în ultimii ani:
Stânga (partidele comuniste; socialiste si social-democrate); Centrul (partidele liberale); Dreapta
(partidele democrat-crestine; partidele conservatoare ss partidele agrariene). La ora actualã pentru
orice observator a devenit clar cã dimensiunea socio-economicã a acestei reprezentãri nu se mai
sustine, chiar si pentru simplul fapt cã valorjle de bazã care asigurau altãdatã fiziono-
mia unei familii sau doctrine politice îsi gãsesc o functionalitate mai adecvatã în corpusul altor
doctrine cu care pãreau cã se aflã într-un divort iremediabil.
Diminuarea rolului doctrinei sau a1 ideologiei în structurarea sis-temului de partide sau
tipologiei partidelor (lucru care se observã si în România
dupã
sã confirme ipoteza luj Duverger cu privire la rolul criteriului structural-organi-zatoric în
configurarea identitãtii un ui partid. Consecvent conceptiei sale cu privire la cauzele aparitiei
partidelor politice, Duverger afir- mã cã în orice asociatie politicã, realizatã în mod democratic,
existã a1ternative ale optiunilor care dau nastere la tendinte: "Orice politicã implicã o alegere între
douã tipuri de solutii: solutiile intermediare se ataseazã uneia sau alteia. Aceasta înseamnã cã
centrul nu existã în politicã: poate exista un partid de centru, dar nu o tendintã decentru, o doctrinã a
centrului (...). Orice centru este divizat contra lui însusi, care rãnîâne separat în douã jumãtãti
«centru stãnga ss centru dreap-ta»". Dacã, initial, dualismul tendintelor va duce la un dualism a1
partidelor, sub presiunea noilor tehnici de votare ss a temperamentu- lui actorilor politici,
pluripartidismul va favoriza crearea de clivaje dintre partide prin încrucisarea si confruntarea
tendintelor. Aceste cli- vaje pot sã se traducã prin conciliere sau acord (suprapunere) sau în directii
opuse (fractionare). O aliniere, însã, a acestor clivaje ar fi egalã cu suma zero. In cadrul aceleiasi
familii po1itice, Duverger analizeazã o serie de opozitii care pot sã se suprapunã cu opozitii similare
din celelalte familii politice: 1. politice (monarhisti contra repub licani); 2. sociale (muncitori
contra burghezi); 3. economice (dirijisti cont ra liberali); 4. religioase (clerici contra laici sau
catolici contra protestanti); 5. emice (partide locale - minoritare - contra par-tide nationale -
majoritare etnic); s. diplomatice (partide prosovietice versus partide filoatlantiste).
O exemplificare a cãutãrii unei identitãti mai profunde a partidu- lui, dincolo de notiunile
simpliste sau de etichetãrile ideologice, se gãseste la Jean Blondel. Acesta abandoneazã c1isee1e,
caprocedeu de identificare a partidelor pe axa Stânga - Dreapta. Stânga nu mai este doar
Iiberticidã, dupã cum Dreapta nu este doar ljberalã sau autori-tarã. Dreapta nu este doar
conservatoare, pentru cã se opune progre-sului, dupã cum Stânga nu este doar exp resia schimbãrii si
a progre-
M. Duverger, Sociologie des partis politiques, p. 7.
sului. J. Blondel ordoneazã partidele pe axa stânga - dreapta în maniera urmãtoare: la stânga -
comunistii, socialistii si social-democratii; în centru - liberalii radicali; la dreapta - agrarienii,
crestin-demo cratii si conservatorii. Însã criteriul întrebuintat de el este gradul de democratizare
atins de un partid în manifestãrile sale politice. Astfel, el distînge între caracterul democratic sau
aristocrat-ic al unui partid, mijloacele (liberale sau autoritare) întrebuintate de acesta si obiectivele
socio-economice (liberale, conservatoare sau radicale) pe care ele le propun. Drept urmare, America
de Nord si Europa Occidentalã s-ar caracteriza prin partide care sunt: 1. "demo-cratice din punctul
de vedere al participãrii; 2. într-o largã majoritate, liberale în mijloacele pe care ele le uti1izeazã sau
doresc sã le uti- lizeze si 3. în general, "centriste" în obiectivele lor socio-economice desi, sub acest
aspect, varietatea este mai mare". Din încrucisarea acestor criterii, J. Blondel ajunge la concluzia
cã putîne partide pot sã fie numite "conservatoare" în sens strict, dupã cum putirte partide ale
stângii pot sã fie numite "radicale".
Din încrucisarea tendintelor soci o-politice care se manifestã dupã realizarea revolutiei
industriale si a revolutiei nationale au rezultat noi clivaje între partide. Caracteristica acestora este
diminuarea fac-torului ideologic ss tipologiile partidiste multidimensionale. Astfel, din încruc isarea
celor douã axe: 1. verticalã (Centru - Periferie) si 2. orizontalã (teritorial- functionalã) în cadrul
unei elite nationale sta-bilite, Stein Rokkan stabileste patru clivaje fundamentale ale par-tidelor,
care iau nastere în urma opozitiilor dintre: 1. posedanti-neposedanti (partide
burgheze/muncitoresti); 2. Bisericã/Stat (partide religioase - partide seculare); 3. Centru/Periferie
(partide centraliste
- partide autonomiste); 4. RuraltUrban (partide agrariene - partide ecologiste - partide urbane).
Olandezul Arendt Lijpart va detalia dimensiunile ideologice ale acestor clivaje, fapt care va
determina cresterea lor la sapte:
Jean Blondel, Political Parties: A Genuin Case for Discontent, Wjldwood House, London,
76 Rokkan Steîn, Seymour Martin Lipset, Cleavage Structures, Party Systetns
and Voter Alignments: ãn Introduction, îrs Party Systems ãnd Voter Alignments:
Cross National Perspectives, New York, Free Press, 1967, p. 3.
Arendt Lijpart, Electoral Systems and Party Systents: A study of Twenty -Seven
Dentocracies, 1945.1990, New York, Oxford Universitv Press, 1994, p. 8.
1. Dimensiunea socio-economicã (Proprietate privatã sau pu-blicã; gradul mãrit sau redus al
interventiei pub1ice, al elementelor de planificare, al programelor de protectie socialã etc.)
2. Dimensiunea religioasã (Opune partidele de inspiratie reli- gioasã si pe cele de tip laic în
solutionarea unor probleme cu conotatie moralã, prin intermediul /sau cu concursul/ valorilor religioase
si al pozit iei politice a Bisericii: problema divorturilor, a avor-turilor, educatia sexualã etc.)
3. Dimensiunea etno-culturalã (Din 29 de tãri examinate de Lijpart, 20 sunt emic omogene,
iar din cele 9 rãmase, care prezintã diviziuni etnice, numai cinci cunosc clivaje interpartizane clare.)
Dimensiunea urban-ruraiã (Acest clivaj nu apare în cadrul sistemului de partide decât întrun
numãr redus de tãri, desi decalajul sat-oras este frecvent în multe tãri, inclusiv în cele
dezvoltate.)
Dimensiunea referitoare la sprijinul regimului (Clivaj între partidele care sustin regimul
democratic si partidele importante care îl contestã.)
6. Dimensiunea de politicã externã (Clivaj între partidele politice democratice ss partidele
occidentale foste comuniste, prochineze sau prosovietice.)
7. Dimensiunea "materialisti contra postmaterialisti"
(Clivajul apãrut în anii '60-'70 între democratia autogestionarã
sl
partidele ecologiste. Acest clivaj se circumscrie sferei de valori pe care R. Inglehart o numeste
"poslnîaterialism".)
|
