TEORII ALE RELATIILOR INTERNATIONALE – Neorealismul
Neorealismul este varianta moderna a traditiei realiste in Relatiile Internationale, ce a aparut la inceputurile celui de-al “doilea” Razboi Rece, ca replica la teoria interdependentei si pentru a sublinia importanta bipolaritatii si a factorilor sistemici in politica internationala.
Inceputurile revitalizarii realismului clasic sunt legate de publicarea de catre de Kenneth Waltz a lucrarii Teoria politicii internationale (Theory of International Politics, 1979). Neorealismul lui Waltz este deopotriva o critica rafinata a realismului traditional, si o extensie intelectuala substantiala a acestei traditii teoretice, care era in pericol de a deveni perimata in raport cu transformarile rapide din politica mondiala. In demersul sau teoretic, Waltz a pornit de la intrebarea: „De ce statele care au sisteme politice diferite si ideologii opuse au o politica externa similara?” Respingand ca neadecvate explicatiile ce luau in considerare caracteristicile interne ale statelor, Waltz a depasit realismul traditional, argumentand ca politicile internationale pot fi privite ca un sistem cu o structura precisa si bine definita – de aici derivand denumirea de “realism structural” pe care Waltz a propus-o teoriei sale. Realismul, sustinea Waltz, nu a putut conceptualiza sistemul international de o maniera structurala, deoarece era limitat de metodologia behaviourista care explica efectele politice prin examinarea partilor constitutive ale sistemului politic.
Spre deosebire de realism, neorealismul considera ca statele cauta sa-si maximizeze puterea nu din cauza naturii umane, ci a sistemului. Neorealistii considera ca sistemul international are o structura bine definita, definita prin trei caracteristici de baza:
- principiul de ordonare al sistemului;
- caracterul unitatilor in sistem;
- distributia capacitatilor in sistem.
Principiul de functionare al sistemului international este dat de natura sa anarhica, respectiv de faptul ca nu exista nici o autoritate suprema care sa regleze comportamentul statelor, unele fata de celelalte. Statele nu se diferentiaza functional intre ele, desi difera ca marime, avutie si putere. Mobilurile esentiale ale actiunii statelor sunt castigurile relative si necesitatea reechilibrarii polaritatii sistemului international, temporar perturbat de concentrari ale puterii. Balanta de putere se defineste ca un numar de poli – doi sau mai multi - in cautarea echilibrului. In viziunea lui Waltz, sistemele internationale pot fi bipolare sau multiploare, cele unipolare nereprezentand altceva decat etape tranzitorii catre una sau alta dintre aceste stari ale echilibrului de putere. Statele trebuie sa fie atente la modul de distributie a puterii in lume. Dilema securitatii este comuna tuturor statelor, indiferent de particularitatile lor. Trebuind sa functioneze intr-un mediu anarhic, caracterizat de autoajutorare, in care securitatea si bunastarea lor se bazeaza pe abilitatea de a-si mobiliza propriile resurse si a crea aliante impotriva amenintarilor externe, statele manifesta neincredere reciproca si se bizuie in ultima instanta pe propriile capacitati, in incercarea de
a -si maximiza beneficiile si minimiza pierderile. In conditiile date, comportamentul este considerat a fi rational, de aici provenind si caracterizarea drept “neoutilitariana” conferita, uneori, perspectivei neorealiste.
Confruntate cu puterea superioara a unui stat sau a unei coalitii de state, unitatile sistemului aleg fie contrabalansarea, fie alinierea. Intre cele doua tipuri de comportament, rational este cel de al doilea, intrucat alinierea nu elimina pericolul ca statul aliniat sa devina ulterior tinta unei viitoare amenintari din partea statului sau a coalitiei de state ale caror puteri sunt preponderente.
Neorealismul s-a dezvoltat si prin reactiile si criticile la adresa viziunii propuse de Waltz. Astfel, Stephen Krasner defineste neorealismul ca o incercare de a explica atat caracteristicile sistemului international ca intreg, cat si comportamentul statelor individuale. Krasner a cautat sa restabileasca rolul statului intr-o lume in care actorii economici transnationali amenintau sa-i submineze primordialitatea.
Neorealistii sunt sceptici fata de ideea ca globalizarea a subminat controlul statului sau a dus la omogenizarea politicilor si structurilor cat si in ceea ce priveste caracterul realmente mondial al globalizarii, exemplificand cu Africa, America Latina si Rusia, care au ramas relativ neatinse de acest fenomen. Totodata, dand ca exemplu cresterea economica a Uniunii Sovietice in anii ‘30 si ‘50, precum si cea a Japoniei in anii ‘70-‘80 , cand s-a aplicat un model al corporatismului mercantilist in economie, neorealistii contesta faptul ca modelul neoliberal al pietei libere este singurul capabil de a produce bunastare.
Si pentru neorealisti, ca si pentru realisti, pacea si stabilitatea sunt concepute ca valori supreme, chiar daca, uneori, pentru prezervarea lor, este necesara folosirea fortei. In vreme ce insa in varianta propusa de Waltz – neorealist-defensiva – anarhia internationala ar incuraja statele sa mentina echilibul de putere, in varianta propusa de John Mearshmeier – neorealist-ofensiva – acestea din urma ar fi incurajate sa se comporte mai degraba agresiv unele fata de celelalte.
Spre deosebire de realismul clasic, neorealismul cauta sa fie stiintific si pozitivist. Inspirandu-se din teoria alegerilor rationale si stiintele economice, el incurajeaza utilizarea teoriei jocului, a studiilor cantitative si econometriei. Astfel, complexitatea crescanda a raporturilor internationale a condus la dezvoltari neorealiste, care isi propun sa integreze preocuparea centrala fata de sistemul international cu teoria jocurilor, intr-o teorie empiric-analitica, orientata pragmatic, despre natura conflictelor internationale.
Conform abordarilor neorealiste propuse de asa-numita scoala de politica internationala de la München, intrucat Relatiile Internationale sunt concepute nu doar ca relatii intre state, ci si ca legaturi intre institutii, cetateni, organizatii, asociatii, trusturi multinationale, etc. pe langa conceptul de putere, central in traditia realista, cel de politica dobandeste o importanta deosebita. Politica s-ar defini prin comportamentul decizional fata de putere, iar aceasta din urma prin capacitatea de realizare a obiectivelor formulate de politica. Autorii neorealisti ai scolii de la München renunta si la definirea intereselor nationale prin prisma tendintei inerente impuse de sistem catre expansionism.
Sustinatori ai modelului bipolar, considerat a fi mult mai stabil decat cel multipolar, neorealistii au fost profund dezorientati de prabusirea blocului sovietic la sfarsitul anilor ‘80 si inceputul anilor ‘90. In viziunea lor, raporturile dintre SUA si URSS au materializat nivelul cel mai inalt al stabilitatii internationale in perioada postbelica, sfarsitul erei bipolare ridicand o umbra amenintatoare asupra prezentului ordinii mondiale. Potrivit lui Waltz, in politica internationala o putere care nu este contrabalansata, constituie un pericol, chiar si atunci cand e vorba de cea americana. De aceea, spre deosebire de liberali, neorealistii sunt pesimisti in ceea ce priveste pacea in lumea unipolara.
|
