TIPOLOGIA CONFLICTELOR POLITICE
S-a afirmat adeseori cã fãrã conflict nu existã actiune politicã. Dar tot atât de bine se poate
afirma cã fhrã actiune politicã nu existã con- f1ict politic, deoarece mobilul care îi determinã pe
oameni "sã facã politicã" este satisfacerea unui interes prin competitia (deci prin actiuni conc
urentiale) pentru aproprierea resursei care sã-1 satisfacã. Un conf1ict politic rezultã atunci când
purtãtorii relatiilor politice intrã în competitie, atunci când doresc sã posede mai multe resurse
politice care nu pot fi posedate în acelasi timp de cãtre toti. Este faza de acutizare a competitiei, care
nu se mai poate solutiona prin alo-carea distributivã a resurselor. Intr- un confiict politic, cel care
doreste mai multe lucruri concomitent suferã de faptul cã nu 1e poate detine pe toate în ace1asi
timp. În aceastã privintã, starea resimtitã de actor în conf1ictul politic se deosebe 626e44g ste de aceea de
indecizie (in-
capacitatea de a decide ce lucru se doreste) sau de iluzie (prin care este dorit un lucru ce nu poate fi
obtinut prin mijloacele adecvate ale actiunii politice sau la dimensiunile reaie ale raportului de
forte).
Resursele politice sunt acele mijloace cu ajutorul cãrora un indi-vid sau un grup ar reusi sâ
câstige accesul sau sã influenteze decizia politicã în favoarea satisfacetii dorintelor sau intereselor
lor. In societãtile contemporane, majoritatea resurselor politice sunt con-siderate a f't foarte
rare. Care sunt resursele predominant politice ale unei societãti date? Acestea sunt: banii, timpul,
organizatiile politice, mijloacele de propagandã, voturi1e obtinute, forta de inf1uentã a violentei
(simbolice, fizice, coercitive etc.), forta de inf1uentã a pres-tigiului politic. Ele pot fi considerate ss
arme politice, care au menirea sã inf1uenteze formarea consensului popular si a vointei politice.
Aceste resurse sunt inegal distribuite în cadrul sistemului politic. O disttibuire inegalã a
resurselor politice înseamnã cã unii indivizi sau grupuri politice dispun de mai multe resurse decât
altii. Distributia este cumulativâ în situatia în care câstigarea unei resurse antreneazã concomitent si
obtinerea altor resurse po1itice. Distributia este, în schimb, necumulativã când câstigul unei resurse
nu pre-supune neapãrat si câstigu1 altor resurse. S-a afirmat adeseori cã dis-tribuirea resurselor
poate fi atât inegalã, cât si noncumulativã. Astfel, urt om politic bogat nu poate sã posede, în mod
necesar si întotdeau- na, un grad înalt de culturã politicã. Dar se poate întânîpla ca un om politic care
posedã concomitent bani ss culturã politicã sã nu dispunã de timpul necesar (resursã politicã) pentru
a se angaja eficient în solutionarea sau otientarea situatiilor conf1ictuale. E1 poate cheltui o mare
cantitate din banii sãi pentru solutionarea unui conf1ict politic, dar neavând timpul necesar pentru a
se dedica exclusiv acestei sar-cini, eficienta scopului sãu sva fi redusã.
Abordând conf1ictele politice sub unghiul violentei politice, Yves Michaud (în lucrarea deja
citatã) propune, din perspectiva disciplinei noastre, una dintre cele mai interesante clasificãri.
Astfel, el distinge intre:
- violenta sociopoliticã difuzâ, care acoperã comportamente, precum disputele violente,
rivalitãtile între grupuri, secte, comunitãti rurale sau urbane, luptele între corporatii, rãzmeritele
spontane sau revoltele, fãrã a uita brigandajul sau banditismul (care invocã
nedreptãti sociale). In general, violenta socio-politicã difuzâ este una primitivã, locaiã, putin sau
deloc organizatã, prioritar spontanã;
- violenta contra puterii sau "de jos", care vizeazã o reorgani- zare a puterii. Este violenta
ridicãrilor în masã si a revolutiilor, pre-cum si cea a loviturilor de stat sau puciurilor.
Pentru ca acest tip de violentã politicã sã se manifeste, sunt nece-sare, pe de o parte, existenta
unei puteri centrale care ar putea fi cuceritã de grupuri cu idei, proiecte si interese contrare puterii
respective, iar pe de altã parte, existenta unor grupuri constiente de sine, care sã propunã proiecte
credibile de reorganizare a societãtii, a puterii politice si a statului;
- violenta puterii sau "de sus", care- si propune sã. fixeze puterea politicã, s-0 mentinã si s-o
facã sã functioneze.
Cele mai cunoscute forme de violentã a puterii sunt:
a. despotismul si tirania, regimuri politice în care puterea abso- lutã se exercitã în interesul
personal al tiranului, în afara oricãrei responsabilitãti. Tiranii se mentin la putere prin mijloace pe
care le-am putea numi teroriste, precum reprimarea indivizilor incomozi, interzicerea adunãrilor,
limitarea asocierii si instructiei, inculcarea neîncrederii între cetãteni, disparitia aproape totalã a
vietii private.
Tirania rãmâne, tOtUSi, un fenomen propriu micilor comunitãti; tiranul îsi exercitã teroarea în
rândul apropiatilor sau al "curtii" sale, asigurându-si adeziunea poporului prin mãsuri demagogice.
Dincolo de cercurile puterii, aparatul terorii se manifestã prtn interventil spec-taculoase, dar
intermitente, precum supliciile în piata publicã sau executiile c apitale.
b. represiunea. instrumentul forte prin care puterea rãspunde sfidãrii si revoltelor, adaptându- si
mijloacele de rãspuns la dimensiu- nile provocãrii. Atunci când o revoltã capãtã o amploare care ar
putea ameninta Statul, represiunea devine omniprezentã. Rãzboaiele ti.rãnesti din Europa secolelor
XVII si XVIH s-au terminat prin repre-siuni care au îngrozit continentul. În Rusia, revolta cazacilor
lui Razin, începutã în 1666, a fost zdrobitã în 16'71, într-o manierã mai sângeroasã decât
reptimarea, cu un secol mai târziu, a revoltei lui Pugaciov (1773-1774); represiunea cazacilor a
durat câteva luni de zile si a fãcut zeci de mii de victime.
În fapt, intensitatea si ferocitatea represiunii sunt pe mãsura
vointei Statului de a-si afirma suprematia si monopolul putetii, de a-si prezerva în exclusivitate
apanajul violentei legitime;
c. teroarea, formã de violentã extremã a puterii, de regulã în petioade de schimbare radicalã a
rânduielilor sociale. Revolutia francezã si cea sovieticã oferã, la distantã de douã secole, exemplele
cele mai edificatoare de teroare revolutionarâ, caracterizate, ambele, printr-o justitie acceler atã ssi
caricaturalã, prin hipertrofierea unei politii care devine "stat în stat" (supravegheri, sechestrãri de
per-soane, arestãri arbitrare, disparitii) ss prin generalizarea unei amenintãri care se poate abate
oticând, asupra oricui. (Codul penal sovietic din 1926, în celebrul articol 58, defineste drept
contrarevolutionarã "orice actiune care tinde sâ slãbeascã puterea"
Din punctul de vedere al ariei de manifestare confiictele politice pot fi clasificate în:
- conf1icte dintre membrii aceluiasi grup (între purtãtorii unor relatii politice diferite);
- conf1icte dintre grupuri ss organizatii politice;
-conflicte dintre organizatiile politice si, respectiv, grupurile politice;
- conf1ictele politice dintre organizatiile politice nationale si cele intemationale;
- conf1icte politice intemationale.
Din punctul de vedere al formei de manifestare conf1ictele se pot împãrti în: conflicte închise
si conflicte deschise.
Dintre conflictele închise fac parte: inttigile, conspiratiile, santa-jul, activitatea de spionaj si
contrainformatii, activitatea politiei politice secrete, asasinatul politic, activitatea emigratiei politice,
sa-botajul politic impotriva regimului, realizat de cãtre intelectualii disidenti prin mijloacele subtile
ale artei sau propagandei audio-vizuale al cãrei mesaj contestatar scapâ uneori cenzutii.
Conflictele deschise sunt acele conf1icte foarte cunoscute si abordate deschis, precum
rãzboaiele si aiegerile. Alegerile sunt "rãzboaie" care se poartã cu figuri de pantomimã, nu cu
gloante. Totusi, datotitã faptului cã orice structurã, în cadrul unui sistem politic, antreneazã în
modificarea ei toate celelalte, conf1ictul închjs
Yves Michaud, op.cit., p.
se poate transforma în conf1ict deschis, tocmai când acesta pare sã fi dispãrut.
Din punctul de vedere al tipologiei schimbãrilor sociale, adicã al acelor conf1icte care
antreneazã modificãti în stabilitatea si configuratia intemã a sistemelor, principalele conf1icte
deschise sunt:
revolutiile, revoltele, rãscoalele, loviturile de stat, loviturile de palat, puciurile militare, grevele
politice, miscãrile anarho-sindicaliste, miscãri de eliberare nati onaiã. Raporturile dintre schimbarea
politicã si transformarea politicã, în care se încadreazã conf1ictele mai sus enumerate, tin de un
factor calitativ: reversibilitatea/ireversibili -tatea transformãrii unei structuri sau functii a
sistemului, care îsi propagã unda de soc în toate institutiile si form ele regimului politic. Dacã
schimbarea nu antreneazã modificãri calitative în functionarea sistemului, nu se poate vorbi de o
transformare a sistemului:
"Numeroase componente ale vietii politice pot fi modificate fãrã ca regimul sã se sclîimbe, iar un
singur element nevralgic poate fi sufi-cient pentru a transforma radical natura putetii. In plus,
acelasi ele- ment poate, în contexte diferite, când sã joace un rol decisiv, când sã nu modifice cu
nimic esenta regimului". Întrucât sistemele politice sunt constituite dintr-un ansamblu de roluri
interdependente sau din interactiuni transformãrile din interiorul lor s-ar supune unui ritm mai lent,
deoarece ele antreneazã fortele profund e aie comporta-mentelor si valori1or politice. Dupã Alain
Rouquis, criteriile stabilitãtii politice ar fi functie de în telegerea schimbãrii si transfor-mãrii
regimurilor politice din cadrul unui sistem politic neschim-bat. Cercetãtorul francez considerã
cã stabilitatea politicã nu înseanî-nã imobilism. Ar exista chiar un paradox al stabilitãtii, acesta constând
în faptul cã stabilitatea nu poate fi conceputã fãrã schimbare. Deoarece, ca oricare alt
organism, regimurile politice s-ar schimba continuu pentru a se adapta la evolutia sau la mutatiile
medi ului lor, capacitatea unui regim de a efectua aceastã acomodare la schimbarea socialã ar fi
esentialã pentru stabilitatea sa, adicã pentru a evita rup turile politice
Este un adevãr cã în orice societate schimbarea este omni-pre8 Alain Rouquis, Le changement
politique et la transformation des rsgimes,
în: Traite de science politique, vol.2, PUF, Paris, 1985, p.
9 Ibidem, p.6lO-6l5.
zentã, cu observatia cã nu orice schimbare antreneazã modificãri în directia unei evolutii calitative a
sistemului. Schimbarea nu implicã, deci, modificãti ireversibile într-un cadru finit si concret,
precum transfonnarea si dezvoltarea.
Schimbarea interferea.zã cu conf1ictele politice deschise sau cu "rupturile revolutionare" în
latura lor radicalã transformatoare, în diferite modalitãti, precum: L prin transformare totalã
(trecerea de la un regim politic la aitul) sau printr-o adaptare gradualã; 2. prin con-vulsii inteme sau
printr-o manierã legalâ si controlatã; 3. prin rupturi revolutionare sau prin adaptarea continuã la
conditiile în schimbare. Evident, în acest context se pune problema grilelor, a pragurilor, a
nivelutilor care permit disocierea conf1ictelor deschise functie de dimensiunea ssi viteza
transformãrii, de consecintele asupra stabilitãtii sistemului, asupra regimului politic (formelor si
institutiilor guvema- mentale).
|
