TIPOLOGIA CONFLICTELOR POLITICE
S-a afirmat adeseori că fără conflict nu există actiune politică. Dar tot atât de bine se poate
afirma că fhră actiune politică nu există con- f1ict politic, deoarece mobilul care îi determină pe
oameni "să facă politică" este satisfacerea unui interes prin competitia (deci prin actiuni conc
urentiale) pentru aproprierea resursei care să-1 satisfacă. Un conf1ict politic rezultă atunci când
purtătorii relatiilor politice intră în competitie, atunci când doresc să posede mai multe resurse
politice care nu pot fi posedate în acelasi timp de către toti. Este faza de acutizare a competitiei, care
nu se mai poate solutiona prin alo-carea distributivă a resurselor. Intr- un confiict politic, cel care
doreste mai multe lucruri concomitent suferă de faptul că nu 1e poate detine pe toate în ace1asi
timp. În această privintă, starea resimtită de actor în conf1ictul politic se deosebe 626e44g ste de aceea de
indecizie (in-
capacitatea de a decide ce lucru se doreste) sau de iluzie (prin care este dorit un lucru ce nu poate fi
obtinut prin mijloacele adecvate ale actiunii politice sau la dimensiunile reaie ale raportului de
forte).
Resursele politice sunt acele mijloace cu ajutorul cărora un indi-vid sau un grup ar reusi sâ
câstige accesul sau să influenteze decizia politică în favoarea satisfacetii dorintelor sau intereselor
lor. In societătile contemporane, majoritatea resurselor politice sunt con-siderate a f't foarte
rare. Care sunt resursele predominant politice ale unei societăti date? Acestea sunt: banii, timpul,
organizatiile politice, mijloacele de propagandă, voturi1e obtinute, forta de inf1uentă a violentei
(simbolice, fizice, coercitive etc.), forta de inf1uentă a pres-tigiului politic. Ele pot fi considerate ss
arme politice, care au menirea să inf1uenteze formarea consensului popular si a vointei politice.
Aceste resurse sunt inegal distribuite în cadrul sistemului politic. O disttibuire inegală a
resurselor politice înseamnă că unii indivizi sau grupuri politice dispun de mai multe resurse decât
altii. Distributia este cumulativâ în situatia în care câstigarea unei resurse antrenează concomitent si
obtinerea altor resurse po1itice. Distributia este, în schimb, necumulativă când câstigul unei resurse
nu pre-supune neapărat si câstigu1 altor resurse. S-a afirmat adeseori că dis-tribuirea resurselor
poate fi atât inegală, cât si noncumulativă. Astfel, urt om politic bogat nu poate să posede, în mod
necesar si întotdeau- na, un grad înalt de cultură politică. Dar se poate întânîpla ca un om politic care
posedă concomitent bani ss cultură politică să nu dispună de timpul necesar (resursă politică) pentru
a se angaja eficient în solutionarea sau otientarea situatiilor conf1ictuale. E1 poate cheltui o mare
cantitate din banii săi pentru solutionarea unui conf1ict politic, dar neavând timpul necesar pentru a
se dedica exclusiv acestei sar-cini, eficienta scopului său sva fi redusă.
Abordând conf1ictele politice sub unghiul violentei politice, Yves Michaud (în lucrarea deja
citată) propune, din perspectiva disciplinei noastre, una dintre cele mai interesante clasificări.
Astfel, el distinge intre:
- violenta sociopolitică difuzâ, care acoperă comportamente, precum disputele violente,
rivalitătile între grupuri, secte, comunităti rurale sau urbane, luptele între corporatii, răzmeritele
spontane sau revoltele, fără a uita brigandajul sau banditismul (care invocă
nedreptăti sociale). In general, violenta socio-politică difuzâ este una primitivă, locaiă, putin sau
deloc organizată, prioritar spontană;
- violenta contra puterii sau "de jos", care vizează o reorgani- zare a puterii. Este violenta
ridicărilor în masă si a revolutiilor, pre-cum si cea a loviturilor de stat sau puciurilor.
Pentru ca acest tip de violentă politică să se manifeste, sunt nece-sare, pe de o parte, existenta
unei puteri centrale care ar putea fi cucerită de grupuri cu idei, proiecte si interese contrare puterii
respective, iar pe de altă parte, existenta unor grupuri constiente de sine, care să propună proiecte
credibile de reorganizare a societătii, a puterii politice si a statului;
- violenta puterii sau "de sus", care- si propune să. fixeze puterea politică, s-0 mentină si s-o
facă să functioneze.
Cele mai cunoscute forme de violentă a puterii sunt:
a. despotismul si tirania, regimuri politice în care puterea abso- lută se exercită în interesul
personal al tiranului, în afara oricărei responsabilităti. Tiranii se mentin la putere prin mijloace pe
care le-am putea numi teroriste, precum reprimarea indivizilor incomozi, interzicerea adunărilor,
limitarea asocierii si instructiei, inculcarea neîncrederii între cetăteni, disparitia aproape totală a
vietii private.
Tirania rămâne, tOtUSi, un fenomen propriu micilor comunităti; tiranul îsi exercită teroarea în
rândul apropiatilor sau al "curtii" sale, asigurându-si adeziunea poporului prin măsuri demagogice.
Dincolo de cercurile puterii, aparatul terorii se manifestă prtn interventil spec-taculoase, dar
intermitente, precum supliciile în piata publică sau executiile c apitale.
b. represiunea. instrumentul forte prin care puterea răspunde sfidării si revoltelor, adaptându- si
mijloacele de răspuns la dimensiu- nile provocării. Atunci când o revoltă capătă o amploare care ar
putea ameninta Statul, represiunea devine omniprezentă. Războaiele ti.rănesti din Europa secolelor
XVII si XVIH s-au terminat prin repre-siuni care au îngrozit continentul. În Rusia, revolta cazacilor
lui Razin, începută în 1666, a fost zdrobită în 16'71, într-o manieră mai sângeroasă decât
reptimarea, cu un secol mai târziu, a revoltei lui Pugaciov (1773-1774); represiunea cazacilor a
durat câteva luni de zile si a făcut zeci de mii de victime.
În fapt, intensitatea si ferocitatea represiunii sunt pe măsura
vointei Statului de a-si afirma suprematia si monopolul putetii, de a-si prezerva în exclusivitate
apanajul violentei legitime;
c. teroarea, formă de violentă extremă a puterii, de regulă în petioade de schimbare radicală a
rânduielilor sociale. Revolutia franceză si cea sovietică oferă, la distantă de două secole, exemplele
cele mai edificatoare de teroare revolutionarâ, caracterizate, ambele, printr-o justitie acceler ată ssi
caricaturală, prin hipertrofierea unei politii care devine "stat în stat" (supravegheri, sechestrări de
per-soane, arestări arbitrare, disparitii) ss prin generalizarea unei amenintări care se poate abate
oticând, asupra oricui. (Codul penal sovietic din 1926, în celebrul articol 58, defineste drept
contrarevolutionară "orice actiune care tinde sâ slăbească puterea"
Din punctul de vedere al ariei de manifestare confiictele politice pot fi clasificate în:
- conf1icte dintre membrii aceluiasi grup (între purtătorii unor relatii politice diferite);
- conf1icte dintre grupuri ss organizatii politice;
-conflicte dintre organizatiile politice si, respectiv, grupurile politice;
- conf1ictele politice dintre organizatiile politice nationale si cele intemationale;
- conf1icte politice intemationale.
Din punctul de vedere al formei de manifestare conf1ictele se pot împărti în: conflicte închise
si conflicte deschise.
Dintre conflictele închise fac parte: inttigile, conspiratiile, santa-jul, activitatea de spionaj si
contrainformatii, activitatea politiei politice secrete, asasinatul politic, activitatea emigratiei politice,
sa-botajul politic impotriva regimului, realizat de către intelectualii disidenti prin mijloacele subtile
ale artei sau propagandei audio-vizuale al cărei mesaj contestatar scapâ uneori cenzutii.
Conflictele deschise sunt acele conf1icte foarte cunoscute si abordate deschis, precum
războaiele si aiegerile. Alegerile sunt "războaie" care se poartă cu figuri de pantomimă, nu cu
gloante. Totusi, datotită faptului că orice structură, în cadrul unui sistem politic, antrenează în
modificarea ei toate celelalte, conf1ictul închjs
Yves Michaud, op.cit., p.
se poate transforma în conf1ict deschis, tocmai când acesta pare să fi dispărut.
Din punctul de vedere al tipologiei schimbărilor sociale, adică al acelor conf1icte care
antrenează modificăti în stabilitatea si configuratia intemă a sistemelor, principalele conf1icte
deschise sunt:
revolutiile, revoltele, răscoalele, loviturile de stat, loviturile de palat, puciurile militare, grevele
politice, miscările anarho-sindicaliste, miscări de eliberare nati onaiă. Raporturile dintre schimbarea
politică si transformarea politică, în care se încadrează conf1ictele mai sus enumerate, tin de un
factor calitativ: reversibilitatea/ireversibili -tatea transformării unei structuri sau functii a
sistemului, care îsi propagă unda de soc în toate institutiile si form ele regimului politic. Dacă
schimbarea nu antrenează modificări calitative în functionarea sistemului, nu se poate vorbi de o
transformare a sistemului:
"Numeroase componente ale vietii politice pot fi modificate fără ca regimul să se sclîimbe, iar un
singur element nevralgic poate fi sufi-cient pentru a transforma radical natura putetii. In plus,
acelasi ele- ment poate, în contexte diferite, când să joace un rol decisiv, când să nu modifice cu
nimic esenta regimului". Întrucât sistemele politice sunt constituite dintr-un ansamblu de roluri
interdependente sau din interactiuni transformările din interiorul lor s-ar supune unui ritm mai lent,
deoarece ele antrenează fortele profund e aie comporta-mentelor si valori1or politice. După Alain
Rouquis, criteriile stabilitătii politice ar fi functie de în telegerea schimbării si transfor-mării
regimurilor politice din cadrul unui sistem politic neschim-bat. Cercetătorul francez consideră
că stabilitatea politică nu înseanî-nă imobilism. Ar exista chiar un paradox al stabilitătii, acesta constând
în faptul că stabilitatea nu poate fi concepută fără schimbare. Deoarece, ca oricare alt
organism, regimurile politice s-ar schimba continuu pentru a se adapta la evolutia sau la mutatiile
medi ului lor, capacitatea unui regim de a efectua această acomodare la schimbarea socială ar fi
esentială pentru stabilitatea sa, adică pentru a evita rup turile politice
Este un adevăr că în orice societate schimbarea este omni-pre8 Alain Rouquis, Le changement
politique et la transformation des rsgimes,
în: Traite de science politique, vol.2, PUF, Paris, 1985, p.
9 Ibidem, p.6lO-6l5.
zentă, cu observatia că nu orice schimbare antrenează modificări în directia unei evolutii calitative a
sistemului. Schimbarea nu implică, deci, modificăti ireversibile într-un cadru finit si concret,
precum transfonnarea si dezvoltarea.
Schimbarea interferea.ză cu conf1ictele politice deschise sau cu "rupturile revolutionare" în
latura lor radicală transformatoare, în diferite modalităti, precum: L prin transformare totală
(trecerea de la un regim politic la aitul) sau printr-o adaptare graduală; 2. prin con-vulsii inteme sau
printr-o manieră legalâ si controlată; 3. prin rupturi revolutionare sau prin adaptarea continuă la
conditiile în schimbare. Evident, în acest context se pune problema grilelor, a pragurilor, a
nivelutilor care permit disocierea conf1ictelor deschise functie de dimensiunea ssi viteza
transformării, de consecintele asupra stabilitătii sistemului, asupra regimului politic (formelor si
institutiilor guvema- mentale).
|
