TRATATUL DE LA ROMA sI ART. 118 A
La 25
martie 1957, prin Tratatul de la
Roma se fondeaza Comunitatea Economica
Europeana (CEE) si se decide crearea unei ,,piete comune,, care
garanteaza libera circulatie a muncitorilor, marfurilor si
capitalurilor. Doua articole ale acestui tratat se refera la
îmbunatatirea conditiilor de viata si de
munca si la protectia contra accidentelor si îmbolnavirilor
profesionale. Suportul juridic al acestor doua articole ramâne însa
limitat. Astfel, daca art. 117 subliniaza necesitatea promovarii
îmbunatatirii conditiilor de viata si de
munca, statele membre subordoneaza aceasta func# 444f53e 5;ionarii
pietei comune, care trebuie sa favorizeze armonizarea sistemelor
sociale. Din contra, art. 118 limiteaza actiunea comunitara
în domeniul social la o colaborare strânsa între Comisie si statele
membre, ajungând în final doar la studii, opinii si consultatii.
Tratatul
de la Roma
contine putine dispozitii sociale eficiente si nu permite
legiferarea în domeniul securitatii si igienei muncii
fara a recurge la art. 100, baza juridica de apropiere a
legislatiilor din diversele state membre, a caror diferente
constituie o piedica pentru piata comuna.
O
alta clauza a tratatului, având de-a dreptul un efect paralizant,
este cea care cere unanimitate, ceea ce obliga statele sa caute un
compromis între ele pentru a parveni la un acord unanim; aceasta are drept
consecinta prelungirea duratei de elaborare a textului directivei.
La 30 de
ani dupa Tratatul de la Roma,
în 1987, începe a doua etapa de edificare europeana, ca urmare a
deciziei celor 12 de a crea în 1993 o mare piata fara
frontiere. Paralel se impunea necesitatea de a da consistenta Europei
sociale, în acelasi timp cu Europa economica. De o parte patronii
erau constienti de faptul ca trebuie favorizata o
armonizare a reglementarilor la nivel european, de alta parte,
organizatiile sindicale ale muncitorilor au realizat ca datorita
unui defect de armonizare, înfaptuirea marii piete interne poate
conduce la o stagnare, la o erodare a cuceririlor sociale în tarile
cele mai avansate. Aceasta evolutie a spiritelor se concretizeaza în 1986 prin adoptarea de catre
cei 12, a
ACTULUI UNIC EUROPEAN.
Articolele
100 A si
118 A,
adaugate Tratatului de la
Roma prin Actul unic, constituie fundamentul juridic
care permite Comunitatii integrarea conditiilor de munca în
proiectul sau de realizare a marii piete europene.
Intrarea
în vigoare în 1987 a
Actului Unic European a dat un nou avânt masurilor luate de Comunitate în
domeniul securitatii si sanatatii în
munca. Pentru prima oara securitatea si sanatatea în
munca sunt incluse direct în tratatul CEE.
Articolul
100 A
prevede ca produsele care circula liber în Comunitate trebuie sa
respecte ,,un nivel de securitate si sanatate ridicat"; art. 118 A stipuleaza
ca ,, Statele membre se angajeaza sa promoveze în special
îmbunatatirea mediului de munca, pentru a proteja
securitatea si sanatatea lucratorilor, si sa
aiba ca obiectiv armonizarea progresiva a conditiilor existente
în acest domeniu". Pentru a evita orice diminuare a nivelului de securitate din
tarile puternic dezvoltate, art. 118 A acorda libertate
tarilor care doresc sa impuna reguli mai severe decat
cele legiferate de dreptul comunitar. Acest sistem legislativ este denumit
,,sistem de prescriptii minimale".
Altfel
spus, art. 100 A
permite realizarea armonizarii tehnice prin apropierea legislatiilor;
art. 118 A
deschide posibilitatea adoptarii unei ,,temelii sociale,, comunitare în
domeniul securitatii si sanatatii muncitorilor.
Daca
art. 100 A
impune o armonizare totala imediata, art. 118 A prevede o armonizare
progresiva pornind de la dispozitii minimale. Elemente ale
aceluiasi tratat, ele împart aceeasi conceptie a pietei
unice: un spatiu economic si social progresând pe calea
integrarii si nu a creerii unei simple zone a liberului schimb.
Articolul
118 A, a
permis umplerea vidului juridic al articolelor 117 si 118, autorizând
adoptarea pe calea directivelor si, diferenta
esentiala, cu majoritate calificata (ceea ce permite
evolutia rapida a textelor) a prescriptiilor minimale de
securitate care vor fi obligatoriu respectate de catre fiecare stat
(acestea fiind, repetam, libere sa mentina
dispozitiile nationale mai restrictive). Majoritatea acestor
directive sunt ,,orizontale,, si vizeaza acoperirea unui numar
mare de muncitori expusi riscurilor.
Articolul
100 A
este destinat sa favorizeze libera circulatie a produselor si
echipamentelor, prin armonizarea reglementarilor tehnice nationale
ale caror discordante ar putea constitui obstacole în calea
schimburilor.
În
scopul evitarii ,,unui nivel scazut" se stipuleaza în acest
articol ca directivele care decurg trebuie sa se situeze ,,la cel mai
înalt nivel de protectie în materie de securitate - sanatate".
Aceste directive sunt numite ,,totale" deoarece fiecare stat membru trebuie
sa le transcrie integral în dreptul sau national, fara
a elimina sau adauga ceva.
AL III - lea PROGRAM DE ACŢIUNE ÎN
DOMENIUL SECURITĂŢII sI SĂNĂTĂŢII
LA LOCUL DE MUNCĂ
Succesiv adoptarii
Actului Unic, în 1988 s-a adoptat cel de al III - lea program de actiune
în domeniul securitatii si sanatatii în
munca, pe care Consiliul l-a recunoscut ca un cadru util pentru începerea
aplicarii art. 118 A
la nivel comunitar, marcând a II-a etapa legislativa în domeniul
securitatii si sanatatii în munca.
Acest program pune accent pe dimensiunea sociala a realizarii
pietei interne si, datorita acestui fapt, se bazeaza pe aplicarea
cartei sociale.
Programul
este dezvoltat în jurul a cinci teme:
securitatea si ergonomia la locul
de munca;
sanatate si igiena în
munca;
informarea si formarea
muncitorilor;
întreprinderile mici si mijlocii;
dialogul social.
La
formularea cerintelor minimale comune tuturor statelor membre, pe baza
art. 118 A,
Comisia a avut în mod constant grija respectarii urmatoarelor principii:
specificitatea interventiei
comunitare în completarea rolului statelor membre fara a prejudicia
cerintele mai severe existente în unele state membre;
diversitatea sistemelor si
practicilor nationale;
evaluarea impactului eventual al
directivelor asupra întreprinderilor mici si mijlocii;
contributia la reducerea
diferentelor privind nivelurile de protectie între statele membre
printr-un ansamblu de cerinte minimale pentru întreaga comunitate.
Al III-lea
program de actiune se bazeaza pe trei idei fundamentale:
îmbunatatirea
continua a protectiei securitatii si
sanatatii lucratorilor în domenii multiple;
obligatia de a asigura o
protectie adecvata a lucratorilor împotriva riscurilor de
accidente si îmbolnaviri profesionale;
contributia, prin realizarea
pietei unice, la o mai buna protectie a securitatii
si sanatatii în munca.
În aceasta tripla perspectiva s-a adoptat
urmatoarea strategie legislativa în domeniul securitatii
si sanatatii în munca:
a)
a acoperi maximum de riscuri cu
minimum de directive în scopul evitarii fragmentarii
legislatiei;
b)
a acoperi cerintele specifice
anumitor activitati sau anumitor sectoare cu riscuri ridicate, precum
si a anumitor categorii de muncitori vulnerabili în mod deosebit;
c)
a asigura coerenta între
dispozitiile comunitare adoptate în vederea realizarii pietei
interne (art. 100 A)
care definesc cerintele esentiale de securitate si
sanatate ce
trebuie
respectate în stadiul de conceptie, fabricare si punere pe
piata a produselor, si dispozitiilor directivelor adoptate
pe baza art. 118 A,
care se refera la utilizarea produselor la locul de munca.