UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA (UEM). TRECEREA LA EURO

UNIUNEA ECONOMICĂ sI MONETARĂ (UEM).   TRECEREA LA EURO

1. Primii pasi catre Uniunea Monetara.

2. Ce presupune UEM.

3. Necesitatea UEM.

4. Conditiile edificarii UEM. Criteriile de convergenta.

5. Principalele componente ale UEM.

6. Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda

unica - EURO.

7. Institutiile si organismele Uniunii Economice si Monetare.

T E M A  XI

UNIUNEA ECONOMICĂ 151g69b ; sI MONETARĂ (UEM)

TRECEREA LA EURO

Primii pasi catre uniunea monetara

Evolutiile negative petrecute la scara economiei mondiale spre sfârsitul anilor '60 si începutul anilor '70 au condus, în final, la prabusirea Sistemului de la Bretton Woods. Constituirea unor rezerve în dolari la bancile centrale din ce în ce mai consistente, cresterea fara precedent a deficitului înregistrat în tranzactiile curente americane dar si diminuarea stocului de aur al SUA sunt fenomenele ce au determinat o scadere accentuata a încrederii fata de dolar în perioada mentionata.

În Europa de Vest, marca germana si francul francez cunosteau evolutii oscilante, stabilitatea celorlalte monede europene fiind astfel amenintata.

Pe acest fond, desi Tratatul de la Roma nu cuprindea nici o prevedere cu privire la unificarea monetara, la nivelul Comunitatii Economice Europene se contureaza pentru prima data ideea unei uniuni economice si monetare.

Planul Barre (februarie 1969) si apoi raportul Werner (1970) constituie primii pasi catre uniunea monetara. Interdependenta între integrarea economica si cea monetara, convergenta performantelor economice, coordonarea politicilor bugetare si monetare sunt principalele prevederi ale Planului Barre (Raymond Barre îndeplinea la momentul respectiv functia de Comisar european al economiei si finantelor, fiind în acelasi timp vicepresedinte al Comisiei Europene).

Reactionând la provocarile de pe plan mondial, Comunitatea Economica Europeana solicita unui comitet de experti, condus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, sa realizeze un raport la nivel înalt care sa analizeze posibilitatea crearii unei uniuni monetare. Publicat în 1970, Raportul Werner sustinea ideea realizarii unei Uniuni Monetare Europene, aceasta urmând a fi realizata în trei etape, pâna în 1980. Printre principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite:

miscarile de capital între statele membre trebuie sa fie totale si fara restrictii;

crearea unei monede comune;

fixarea totala si irevocabila a paritatilor între monede.

Schimbarile profunde în plan monetar la nivel international (suspendarea, de catre administratia Nixon, la data de 15 august 1971, a covertibilitatii în aur a devizei americane), ce au condus, în final, la colapsul Sistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctura nefavorabila punerii în aplicare a concluziilor Raportului Werner.

Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea "sistemului european al limitelor înguste ale cursului valutar", supranumit si "sarpele valutar", prin care statele membre îsi luau angajamentul de a nu permite fluctuatii ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/- 2,25 procente. Evolutia oscilanta, marcata de intrarile si retragerile succesive din sistem ale statelor membre (cele mai notabile fiind cele doua retrageri ale francului francez), s-a încadrat în starea de stagnare generala a procesului de integrare europeana manifestata la sfârsitul anilor '70, cunoscuta si ca perioada de "euroscleroza".

Pe acest fundal de stagnare, reluarea procesului de integrare monetara a fost considerata de catre autoritatile politice marcante ale Europei de Vest din acea perioada (cancelarul german H. Schmidt si presedintele francez V. Giscard D'Estaing) ca fiind necesara pentru iesirea din impas. Demersurile franco-germane au condus, în 13 martie 1979, la crearea Sistemului Monetar European, al carui obiectiv principal îl constituia crearea unei zone de stabilitate monetara în Europa. Pricipalele componente ce urmau sa stea la baza Sistemului au fost:

Mecanismul ratelor de schimb, o continuare a "sarpelui monetar existent", autoritatile monetare ale statelor membre obligându-se sa intervina în cazul în care fluctuatiile monedelor amenintau sa depaseasca marja de fluctuatie de +/- 2,25%;

ECU (European currency unit) - folosit ca baza pentru exprimarea cursurilor centrale ale monedelor statelor participante la Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de Ministri, ECU avea ca echivalent media ponderata a valorii monedelor dintarile membre de la acea data. Scopul initial caruia ECU îi fusese destinat a fost acela de a putea exprima valoric ajutoarele acordate tarilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu: activ de rezerva (statele membre depuneau la FECOM - Fondul European de Cooperare Monetara 20% din rezervele lor în aur si USD contra ECU); baza de calcul pentru indicatorul de divergenta a carui functie era de a se putea determina daca una dintre monedele participante devenea "divergenta", caz în care autoritatile monetare din tara respectiva trebuiau sa ia masuri (nespecificate cu precizie, însa); instrument de exprimare a operatiunilor de creditare a statelor membre.

Mecanismele de creditare în ECU pentru statele membre.

Perioada de stabilitate ce a caracterizat evolutia Sistemului Monetar European la sfârsitul anilor '80 a detrminat un nou avânt în rândul promotorilor integrarii monetare. Un rol esential în acesta directie l-a jucat presedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Raportul Delors prevedea realizarea unei uniuni economice si monetare, ca o continuare fireasca a împlinirii Marii Piete Unice, în trei etape. Pe baza acestui Raport, se stabilea ca prima etapa sa înceapa la data de 1 iulie 1990, fapt ce coincidea cu liberalizarea completa a miscarii capitalurilor. A doua faza a Uniunii Economice si Monetare, în care se prevedea crearea Institutului Monetar European, a fost prevazuta sa înceapa, de catre Consiliul European de la Roma (1990), în ianuarie 1994. Cea de-a treia faza urma sa coincida cu introducerea monedei unice si realizarea stadiului de Uniune Economica si Monetara (UEM).

2. Ce presupune UEM ?

În expresia sa cea mai sintetica, UEM se reduce la înfiintarea si utilizarea de catre membrii sai a unei monede unice, care sa înlocuiasca monedele nationale. În practica, atingerea acestui obiectiv final trebuia sustinuta de un ansamblu mai vast de masuri:

Promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autoritati monetare - Banca Centrala Europeana - dotata cu un grad substantial de independenta;

Urmarirea de catre tarile participante, a unor linii directoare comune de politica economica, pe baza recomandarilor Consiliului Uniunii Europene;

Gestionarea, în fiecare tara membra, a finantelor publice de o maniera compatibila cu asigurarea stabilitatii macroeconomice.

3. Necesitatea UEM.

Realizarea Uniunii Economice si Monetare nu a constituit un scop în sine, ci doar mijlocul de a genera efecte benefice în plan economic si financiar. Prin aceasta s-a urmarit:

Eliminarea fluctuatiilor în evolutia cursurilor de schimb.

Prin trecerea la o moneda unica, dispare definitiv incertitudinea legata de evolutiile cursurilor de schimb ale monedelor nationale din interiorul UE. Aceasta incertitudine poate transmite semnale eronate în functie de care sunt orientate deciziile investitionale ale agentilor economici. Un climat de siguranta are, de asemenea, efecte benefice în sensul reducerii costului capitalului (prin reducerea primelor de risc).

Chiar daca o anumita stabilitate a cursurilor de schimb fusese obtinuta prin intermediul mecanismului de cursuri fluctuante în cadrul unor marje foarte înguste, mecanism pus la punct în cadrul Sistemului Monetar European (SME), caracterul irevocabil al unei monede unice confera agentilor economici o siguranta incomparabil superioara. Sunt astfel eliminate orice posibilitati de manifestare a speculatiilor valutare, care pot determina devieri serioase ale cursurilor de schimb de la nivelurile justificabile de fundamentele macroeconomice.

Trecerea la o moneda unica avea în vedere si economisirea unor importante sume platite cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o moneda în alta.

Adoptarea unei singure monede este, totodata, optiunea economica cea mai rationala în contextul deja createi Piate Interne, care asigura deplina libertate de miscare în interiorul UE. Într-adevar, stabilitatea cursurilor de schimb ale monedelor nationale nu poate fi aparata împotriva presiunilor speculative neîngradire de restrictii impuse transferurilor internationale de capital. De asemenea, posibilitatea fluctuatiilor cursurilor valutare într-o piata unica a bunurilor si serviciilor ar putea genera tentatia recurgerii la deprecierea unor monede (prin politici monetare nationale relaxate) în scopul ameliorarii competitivitatii propriilor produse, ceea ce poate distorsiona concurenta în spatiul comunitar si chiar determina aparitia riscului unor masuri protectioniste de raspuns.

Asigurarea stabilitatii preturilor

Contractarea presiunilor inflationiste este mai lesnicioasa daca formularea politicii monetare este încredintata unei banci centrale, ale carei obligatii legate de asigurarea stabilitatii preturilor sunt consacrate printr-un tratat international. Caracterul multilateral al acestor obligatii reduce riscul exercitarii de presiuni asupra autoritatii monetare în sensul relaxarii masurilor antiinflationiste.

Ameliorarea competitivitatii UE la scara mondiala.

O moneda comuna înlatura segmentarea nationala a pietelor de capital, încurajând dezvoltarea unei singure piete de capital, de vaste dimensiuni. Ţinând seama de importanta deosebita a UE în productia si comertul mondial, o asemenea piata face ca un mare volum de titluri de valoare, exprimate în alte monede (în principal, dolarul SUA) sa fie exprimate în moneda comunitara. O mai mare proportie a portofoliului mondial de active lichide exprimate în moneda comunitara se traduce într-un nivel mai mic al dobânzilor în Europa, cu corolarul obtinerii unei dinamici economice superioare, potential creatoare de locuri de munca.

Întarirea identitatii europene.

O singura moneda la scara Uniunii Europene da cetatenilor sai un sentiment mai pronuntat al unei apartenente comune, în ciuda faptului ca vorbesc limbi diferite si nu împartasesc aceeasi memorie istorica.

4. Conditiile edificarii Uniunii Economice si Monetare (UEM). Criteriile de convergenta.

S-a apreciat ca realizarea UEM este de natura sa creeze un mediu economic fara precedent în istorie. UE devine un spatiu economic cu o singura moneda si piete interne - inclusiv pietele de capital - absolut libere. Un asemenea grad de interdependenta între economiile nationale coexista însa cu mentinerea unei largi independente în formularea politicii economice a fiecarei tari membre, cu deosebire în domeniul fiscal.

Aceasta combinatie reclama atingerea prealabila a unui grad ridicat de convergenta între economiile ce se integreaza UEM, atât în ce priveste situatia indicatorilor macroeconomici, cât si sub aspectul promovarii unor politici fiscal-bugetare nationale compatibile între ele si supuse unor discipline comune.

Cu alte cuvine, înainte de a intra în UEM, economiile nationale trebuie sa fie pregatite spre a face fata tuturor exigentelor sale. Aceasta pregatire urmeaza sa fie apreciata în functie de o serie de criterii (numite "criterii de convergenta"). Principala ratiune de existenta a acestor criterii o constituie evitarea posibilitatii ca Uniunea Economica si Monetara sa fie destabilizata, ca urmare a admiterii premature a unei tari ale carei fundamente economice nu sunt înca compatibile cu o moneda stabila.

Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit urmatoarele "criterii de convergenta":

a.       Deficitul bugetar sa nu depaseasca 3 % din Produsul Intern Brut (PIB);

b.      Datoria publica sa nu depaseasca 60 % din PIB;

c.       Rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 % media ratelor inflatiei a celor trei membri UE cu cele mai slabe preturi;

d.      Dobânda pe termen lung sa nu depaseasca cu mai mult de 2 % media dobânzilor corespunzatoare înregistrate în cele trei tari cu cea mai redusa rata;

e.       Moneda nationala sa fie integrata în Sistemul Monetar European si sa fi ramas timp de cel putin 2 ani în limitele marjelor de fluctuatie ale acestuia.

Toate aceste criterii urmaresc garantarea echilibrelor si asigurarea stabilitatii monedei unice, care reprezinta faza finala a Uniunii Economice si Monetare. Pentru a le respecta, statele membre sunt nevoite sa procedeze la reduceri bugetare drastice si sa promoveze o disciplina financiara ferma.

Consiliul European este institutia îndreptatita sa judece gradul de îndeplinire a acestor criterii si stabileste lista tarilor capabile sa treaca la moneda unica. Aceasta decizie tine însa seama si de situatia altor indicatori, fata de care nu exista cerinte exprese (cum ar fi costul orar al mâinii de lucru sau situatia contului curent din balanta de plati externe), ca si de progresele facute în punerea în aplicare a masurilor legate de desavârsirea Pietei Interne.

Consiliul actioneaza în baza recomandarilor facute de Comisia Europeana.

Evaluarea criteriilor de convergenta nu este bazata pe un set rigid de conditii. De altfel, însasi formularea acestor criterii este facuta de o asemenea maniera încât o anumita flexibilitate este posibila, atunci când credibilitatea masurilor de convergenta întreprinse de tara în cauza este apreciata pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3 % din PIB, poate fi acceptabil daca el "s-a diminuat în mod substantial si continuu si a atins un nivel apropiat de cel de referinta". De asemenea, o datorie publica echivalenta cu peste 60 % din PIB nu interzice accesul la UEM daca ea "se diminueaza în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinta într-un ritm satisfacator". Belgia si Italia au avut o datorie publica echivalenta cu 129 % din PIB.

Consiliul ministrilor economiei si finantelor (ECOFIN) este abilitat sa evalueze programele întocmite de fiecare tara pentru a satisface criteriile de convergenta.

Perioada de stagnare economica si somaj în crestere, traversata de economiile europene a afectat capacitatea lor de a mentine stricta disciplina bugetara pe care o implica conditiile stringente impuse situatiei finantelor publice. Trebuie însa mentionat ca un "derapaj" bugetar nu exclude automat tara în cauza de la intrarea în UE;, cu conditia ca aceasta evolutie sa fie strict temporara si determinata de o conjunctura nefavorabila.

Mai importante decât "fotografierea" rezultatelor dintr-un singur an, sunt tendintele care pot fi depistate în evolutia acestor indicatori si credibilitatea programelor de masuri adoptate în tarile candidate în vederea respectarii conditiilor de admisibilitate. Judecând lucrurile prin aceasta prisma dinamica, Comisia Europeana considera, în noiembrie 1985, ca doar 8 tari membre aveau perspectiva de a îndeplini criteriile de convergenta înaintea lansarii fazei finale de construire a UEM.

Prima examinare oficiala a masurii în care membrii UE îndeplinesc criteriile de convergenta s-a facut în 1996. Majoritatea tarilor membre nu raspundeau în totalitate acestor criterii, ceea ce a determinat amânarea intrarii în ultima faza a UEM pâna la începutul anului 1999. Pentru a determina care tari satisfac conditiile intrarii în UEM, o a doua evaluare formala a avut loc în 1998.

5. Principalele componente ale UEM

a. Autoritatea monetara unica.

Obiectivul principal al autoritatii monetare - Banca Centrala Europeana -, stabilit prin Tratatul de la Maastricht, este asigurarea stabilitatii preturilor. În acest scop, este garantata deplina ei independenta fata de institutiile si organismele comunitare, ca si fata de orice guvern sau alta institutie nationala.

Banca Centrala Europeana împreuna cu bancile centrale participante compun "Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Termenul "Eurosistem" face referire la sistemul alcatuit din Banca centrala Europeana si bancile centrale ale statelor care au aderat la zona euro.

Politica monetara curenta este pusa în aplicare de Consiliul Executiv compus din 6 persoane independente (un presedinte, un vicepresedinte si patru membri), numite de Consiliul European pentru un mandat (nereînnoibil) de 8 ani. Membrii Consiliului Executive sunt alesi dintre personalitatile recunoscute în domeniul financiar-bancar.

Componenta Consiliului Director

* septembrie 2006

Strategia monetara de ansamblu este formulata de Consiliul Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv si din guvernatorii bancilor centrale din tarile participante la UEM. Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor este de minimum 5 ani, ceea ce presupune ca, în tarile unde guvernatorul bancii centrale este numit pentru o perioada mai scurta, reglementarile respective trebuie modificate.

Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt luate, în majoritatea cazurilor, prin majoritatea simpla a membrilor sai.

Cosiliul Guvernator se întruneste, în mod regulat, de doua ori în fiecare luna, la sediul BCE din Frankfurt. În prima întrunire a lunii se iau decizii în ceea ce priveste rata dobânzii de referinta pentru zona euro, decizii ce sunt explicate într-o conferinta de presa de catre conducerea BCE. În cea de-a doua întrunire lunara, membrii Consiliului Guvernator au pe agenda de lucru probleme referitoare la: sistemele de plati, stabilitatea financiara, statistica, etc..

Consiliul General reuneste presedintele si vicepresedintele Consiliului Executiv si pe cei 25 de guvernatori ai bancilor nationale din statele membre ale Uniunii Europene, participante, sau nu, la zona euro.

Banca Centrala Europeana nu are dreptul sa crediteze autoritatile publice, fie ele comunitare, nationale sau regionale.

b. Politica cursului de schimb

Aceasta este determinata de Consiliul UE, dar cu consultarea Bancii Centrale Europene. Atributiile Consiliului în acest domeniu se refera, în principal, la încheierea de acorduri privind eventualele sisteme ce leaga moneda comuna de monedele terte. Încheierea unor asemenea acorduri necesita întrunirea votului unanim al Consiliului, dar pentru modificarea ulterioara a paritatilor dintre moneda comuna si cele terte este suficienta majoritatea calificata.

c. Rolul de reglementare si supraveghere a sistemului bancar. Atributiile specifice în materie ale Bancii Centrale Europene sunt definite de Consiliul UE, prin decizii unanime pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeana. Bancile centrale nationale continua sa detina prerogative importante în materie de reglementare si de aplicare a normelor prudentiale.

Faptul ca, în domeniile susmentionate, BCE împarte responsabilitatile cu alte entitati are unele influente si asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:

Politica monetara promovata de BCE trebuie sa fie compatibila cu mentinerea paritatii la care moneda unica este legata de monedele terte;

Atributiile legate de asigurarea sanatatii sistemului bancar pot uneori sa slabeasca caracterul antiinflationist al politicii monetare (de exemplu, practicarea unor dobânzi înalte poate antrena, în anumite circumstante, reducerea calitatii portofoliilor bancilor comerciale, în masura în care clientii acestora întâmpina dificultati în rambursarea creditelor primite).

d. Moneda comuna.

În urma deciziei Consiliului European întrunit la Madrid (decembrie 1995) moneda unica a UEM urma sa fie denumita "EURO".

În expresia fizica, ea trebuia sa-si înceapa circulatia la 1 ianuarie 2002 si sa devina singurul mijloc legal de plata în tarile participante la UEM.

Introducerea monedei unice a însemnat o serie de operatii pregatitoare legate de solutionarea unor probleme logistice si de cresterea gradului sau de utilizare din momentul definirii sale ca moneda de sine statatoare, substitut perfect al monedelor nationale pe teritoriul tarilor participante la UE.

Problemele logistice au fost destul de complicate si au necesitat o pregatire timpurie si amanuntita.

Ele se refera la:

Tiparirea bancnotelor si producerea monedei metalice divizionare în cantitati suficiente;

Modificarea instrumentelor de plata (cecuri, carti de credit) si a sistemelor informatizate de plati;

Desfasurarea unor campanii vaste de informare si constientizare a publicului larg.

6. Finante publice sanatoase si disciplina bugetara stricta.

Desi participarea la UEM antreneaza automat disparitia posibilitatii de a monetiza deficientele bugetare (finantarea lor prin emisiunile de moneda de catre banca centrala, cu cert impact inflationist), instrumentele politicii fiscale vor ramâne aproape în întregime nationale. Frontierele nationale vor continua sa determine limitele geografice în care sunt percepute impozite diferite si se produce cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare.

Din aceste motive, o uniune monetara stabila reclama o coordonare strânsa între politicile fiscale nationale si o restrângere a deficitelor si a datoriei sectorului public.

Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergenta, a deficitelor bugetare si a datoriei publice este absolut cruciala în contextul unei UEM.

O reducere substantiala a deficitelor publice dupa intrarea în UEM devine potential periculoasa deoarece diminuarea datoriei publice în termeni reali prin cresterea inflatiei nu mai este posibila, lasând ca singura alternativa sporirea impozitelor aplicate asupra factorilor de productie (munca si capitalul) cu consecinta migrarii acestora în alte tari ale UE, cu regimuri fiscale mai atractive.

Desi pietele financiare impun o anumita disciplina asupra finantelor publice (prin adaugarea unor "prime de risc" dobânzilor la creditele acordate autoritatilor publice care depasesc un anumit grad, considerat suportabil, de îndatorare), ele tind sa reactioneze prea târziu, si atunci când o fac genereaza miscari de panica. O eventuala criza financiara de proportii în care s-ar putea afla o tara participanta la UEM ar antrena asadar un cost excesiv al capitalului pentru toate celelalte tari membre, care s-ar gasi astfel obligate sa suporte o parte din costul unei politici fiscale imprudente a uneia singure.

Pentru a preveni aparitia unor astfel de situatii, îndeplinirea criteriilor de convergenta este necesara, dar nu si suficienta. Disciplina fiscala trebuie mentinuta si în perioada functionarii UEM, atât prin coordonarea politicilor fiscale nationale, cât si - daca este cazul - prin penalizarea statelor care au tendinta de a promova politici fiscale prea expansioniste. Consiliul UE este împuternicit sa avertizeze din timp tarile care se îndeparteaza de la disciplina bugetara si sa aplice sanctiuni, a caror severitate este modulata în functie de gravitatea situatiei:

Interzicerea accesului la credite din partea Bancii Europene de Investitii;

Instituirea unui depozit obligatoriu, nepurtator de dobânda, de catre statul în cauza, pâna la corectarea problemei;

Aplicarea de amenzi.

Coordonarea politicilor fiscale nationale nu este necesara doar în scopul de a evita aparitia unor situatii de criza. Ea este cel mai bun mijloc de a optimiza constituirea si utilizarea resurselor bugetare nationale.

Într-adevar, în contextul liberei circulatii a factorilor de productie, acestia se orienteaza în functie de activitatea regimurilor fiscale nationale.

6. Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda unica - EURO.

Trecerea la UEM nefiind o simpla formalitate, Tratatul de Maastricht a prevazut trei etape în care aceasta uniune sa se desavârseasca.

Prima a debutat în 1990 prin coordonarea politicilor economice ale statelor membre si asigurarea liberei circulatii a capitalurilor;

A doua etapa a început la 1 ianuarie 1994, în care statele trebuiau sa faca eforturi pentru a îndeplini criteriile de convergenta si sa ia masuri pentru asigurarea independentei bancilor centrale nationale. A fost creat Institutul Monetar European (IME) cu misiunea de a pregati trecerea la cea de a treia etapa a constituirii UEM, de a asigura suprareglarea Sistemului Monetar European si coordonarea politicilor monetare ale statelor.;

Cea de a treia etapa a fost declansata la 1 ianuarie 1999. Tratatul de la Maastricht stabilise data de 1 ianuarie 1997 pentru trecerea la moneda unica, daca majoritatea statelor îndeplinesc criteriile de convergenta. În caz contrar aceasta urma sa se petreaca, în mod automat, la 1 ianuarie 1999 doar pentru acele state care îndeplineau respectivele criterii. Consiliul European extraordinar din 3 mai 1998 a stabilit lista tarilor admisibile în faza a III-a a UEM. Situatia statelor membre era urmatoarea:

11 state îndeplineau criteriile;

Grecia, care, în 1998, nu îndeplinea conditiile, a recuperat întârzierea si a prins din urma grupul "celor 11" în 2001;

Danemarca, Marea Britanie si Suedia au refuzat sa participe la moneda unica.

Cea de a treia faza a UEM se defineste prin doua elemente:

A instaurat o moneda unica: EURO. Aceasta devine moneda statelor participante si înlocuieste ECU în cadrul comunitar. Un EURO a devenit echivalentul a 6,55957 Franci francezi.

Bancnotele si monedele, în EURO si eurocenti au fost puse în circulatie la 1 ianuarie 2002 si au înlocuit monedele nationale ale tarilor respective.

A creat un Sistem European al Bancilor Centrale (SEBC) format din Banca Centrala Europeana, care înlocuieste Institutul Monetar European, si bancile centrale nationale.

În vederea asigurarii stabilitatii EURO, Consiliul poate sa pronunte amenzi statelor care nu respecta disciplina bugetara, adica au deficite publice excesive. În acelasi timp, statele membre care întâmpina dificultati sau amenintari grave în balanta de plati curente sau în miscarea capitalurilor le pot fi acordate împrumuturi.

Cea de-a treia faza a UEM avea ca obiectiv si crearea sistemului de plati TARGET (TransEuropean Automated Real-time Gross settlement Express Transfer).

8. Institutiile si organismele Uniunii Economice si Monetare

Institutiile comunitare care au dreptul de a interveni în cadrul UEM sunt Consiliul European si Consiliul de Ministri.

Consiliul European:

Decide asupra listei tarilor care îndeplinesc criteriile de convergenta si pot trece la EURO;

Fixeaza marile orientari ale UEM;

Numeste pe presedintele si directorul Bancii Centrale Europene.

Consiliul de Ministri:

Asigura coordonarea politicilor economice si monetare ale statelor participante;

Fixeaza ratele de schimb definitive;

Adreseaza recomandari statelor membre si poate adopta amenzi în cazul nerespectarii disciplinei bugetare.

Tratatul de la Maastricht a statuat si crearea unor institutii proprii ale UEM si anume:

Institutul Monetar European si Comitetul Monetar (pentru etapa a II-a);

Banca Centrala Europeana si Comitetul Economic si Financiar pentru faza finala a UEM.

Banca Centrala Europeana are, începând cu 1 iunie 1998, sediul la Frankfurt. Aceasta are misiunea de a defini si pune în aplicare politica monetara a Comunitatii, urmarind totodata la stabilitatea preturilor.

BCE îndeplineste urmatoarele atributii:

Conduce operatiunile de schimb si gestioneaza rezervele de schimb, autorizeaza emiterea biletelor la banca si a monedelor în EURO;

Exercita puterea de control asupra bancilor centrale nationale;

Asigura colectarea de informatii statistice;

Are dreptul de a aplica sanctiuni întreprinderilor care nu-si respecta obligatiile decurgând din reglementarile si hotarârile Bancii.

Comitetul Economic si Financiar este compus din câte maximum doua persoane desemnate de statele membre, Comisia Europeana si Banca Centrala Europeana.

Are ca misiune sa urmareasca situatia economica si financiara a statelor membre si a Comunitatii Europene. Contribuie, totodata, la pregatirea lucrarilor Consiliului de Ministri prin elaborarea avizelor ce-i sunt cerute si recomandarile furnizate în domeniul sau de competenta.