Uniunea Europeana (UE) este o organizatie unica prin natura sa si prin modul sau de functionare. Este alcatuita din state independente si suverane, care, prin propria lor vointa, au delegat o parte din puterea lor decizionala unor institutii europene create de comun acord. Deciziile în cadrul Uniunii se iau la nivel interguvernamental si la nivel comunitar.
Scurt istoric
9 mai 1950 - Robert Schuman, ministrul de Externe al Frantei, sustinut de Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Frantei dupa razboi, a propus punerea în comun a resurselor de carbune si de otel ale Frantei si Germaniei, în cadrul unei organizatii deschise catre celelalte tari Europene ("Declaratia Schuman")
18 aprilie 1951 - Planul Schuman devine realitate prin semnarea, la Paris, de catre 6 tari (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
25 martie 1957 - Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda semneaza tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE); tratatele de înfiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma si au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
1 iulie 1967 - intra în vigoare Tratatul de înfiintare a unui Consiliu unic si a unei Comisii unice a Comunitatilor Europene.
- primul val al extinderii - "Europa celor 9" - Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii se alatura statelor membre.
- al doilea val al extinderii - "Europa celor 10" - Grecia devine stat membru.
14 iunie 1985 - Conventia Schengen (Olanda), aplicata dupa 26 martie 1995 a fost unul dintre pasii facuti pentru realizarea "spatiului fara frontiere interne", pentru eliminarea controalelor la frontierele intercomunitare. Prin art. 8 al tratatului se instituie o cetatenie a Uniunii, de care beneficiaza orice persoana care poseda nationalitatea unui stat membru. În continuare, se subliniaza ca cetatenia Uniunii nu înlocuieste, ci completeaza cetatenia nationala. Principalele drepturi de care se bucura cetatenii Uniunii sunt: dreptul de a circula si de a locui liber pe teritoriul statelor membre; dreptul de a vota si de a fi ales în cadrul alegerilor municipale si europene din statul membru unde îsi are resedinta, în conditii egale cu ceilalti resortisanti ai statului; dreptul de protectie diplomatica si consulara în terte tari; dreptul de a adresa petitii.
- al treilea val al extinderii - "Europa celor 12" - Spania si Portugalia se alatura statelor membre.
1 iulie 1987 - intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), care adauga cooperarea politica celei economice.
1 noiembrie 1993 - intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (semnat la 7 februarie 1992), prin care se renunta la denumirea de Comunitate si se creeaza Uniunea Europeana (de unde si denumirea de Tratat asupra Uniunii Europene).
Prin semnarea acestui tratat, în ansamblul constructiei europene s-au produs schimbari esentiale. Astfel, UE are la baza un ansamblu de trei piloni (termen consacrat în jargonul comunitar: pillier în franceza, pillar - în engleza):
I. Comunitatile Europene (CECO, EURATOM si CEE). Acest pilon permite institutiilor Uniunii sa coordoneze politici comune în diverse domenii (Piata Unica, transporturi, concurenta, moneda unica, ocuparea fortei de munca, sanatate publica, protectia consumatorilor, cercetare, protectia mediului, agricultura s.a.), urmarind obiectivul de coeziune economica si sociala;
II. Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) reprezinta cadrul actiunilor comune ale statelor membre ale UE în acest domeniu;
III. Cooperare politieneasca si judiciara în materie penala (JAI), în vederea consolidarii securitatii interne.
1995 - al patrulea val al extinderii - "Europa celor 15" - Austria, Finlanda si Suedia devin state membre.
1 mai 1999 - intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997). Acestea continea prevederi în urmatoarele domenii: drepturile cetatenilor (în special, protectia drepturilor fundamentale), cooperarea în domeniul securitatii si justitiei (integrarea acquis-ului Schengen în competentele UE), PESC (alegerea unui Înalt Reprezentant pentru PESC) si consolidarea democratiei.
Tratatul de la Amsterdam a extins aria politicii de protectie a consumatorilor, a stabilit ca obiectiv dezvoltarea durabila a mediului înconjurator, a conferit UE o noua competenta în materie de ocupare a fortei de munca, a consolidat protectia sociala în domeniul egalitatii de sanse si al luptei împotriva excluderii.
12 decembrie 1997 - Consiliul European de la Luxemburg decide lansarea procesului de extindere catre Est a Uniunii.
1 ianuarie 1999 - lansarea monedei unice europene de catre cele 11 state membre care îndeplineau criteriile de convergenta (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda). Grecia s-a alaturat zonei euro la 1 ianuarie 2001.
28 februarie 2002 - perioada circulatiei monetare duale ia sfârsit si euro devine singura moneda a celor 12 state participante la zona euro. 929g61j
1 februarie 2003 - intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 si ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în Parlamentul national, fie prin referndum).
Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil extinderii, contine prevederi pentru a se asigura o buna activitate institutionala în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de state membre, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme institutionale ale carei 3 axe principale sunt:
componenta si modul de functionare al institutiilor europene;
procedura de decizie din Cadrul Consiliului de Ministri;
consolidarea cooperarii între institutii
1 mai 2004 - al cincilea val al extinderii - "Europa celor 25" - Cehia, Cipru, Estonia, Malta, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria se alatura Uniunii.
29 octombrie 2004 - semnarea, la Roma, a Tratatului de Instituire a unei Constitutii pentru Europa. În prezent, este în curs de ratificare.
UE este rezultatul unui proces de cooperare si integrare, care a început în 1951, între sase state (Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda). Au urmat patru valuri de extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda si Regatul Unit al Marii Britanii; 1981 - Grecia; 1986 - Spania si Portugalia; 1995 - Austria, Finlanda si Suedia; 2004 - Cehia, Cipru, Estonia, Malta, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria.
În prezent, UE are 27 de state membre (Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria) si peste 470 milioane de locuitori.
Alte patru state (Croatia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si Turcia) au statutul de candidate la aderare.
De asemenea, Albania, Bosnia-Hertegovina, Serbiassi Muntenegru sunt potentiale tari candiate.
Principalele obiective ale Uniunii sunt:
promovarea progresului economic si social (realizarea Pietei Unice începând cu 1993, lansarea monedei unice europene din 1999)
afirmarea identitatii europene pe scena internationala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, politica externa si de securitate comuna, implicare în gestionarea crizelor internationale, pozitia comuna a statelor în cadrul organizatiilor internationale)
instituirea cetateniei europene (care completeaza cetatenia nationala, fara a o înlocui, si care confera un numar de drepturi civile si politice)
dezvoltarea unei zone de libertate, securitate si justitie (strâns legata de functionarea Pietei Unice si de libera circulatie a persoanelor)
mentinerea si dezvoltarea acquis-ului comunitar (ansamblul textelor juridice adoptate de catre institutiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare).
Uniunea Europeana se identifica prin urmatoarele simboluri:
Drapelul - are culoarea albastra si 12 stele galbene. A fost adoptat initial de catre Consiliul Europei, în 1955, si a devenit drapelul oficial al Comunitatii Europene în mai, 1986. Numarul stelelor nu are legatura cu numarul statelor membre; ele formeaza un cerc si sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea si perfectiunea.
Imnul - adoptat în iunie 1985 de catre Consiliul European de la Milano, este "Oda bucuriei", preludiul celei de-a patra parti a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven. Fiecare tara îsi pastreaza imnul national. Nu s-a stabilit înca o versiune oficiala pentru textul imnului.
Moneda unica europeana - euro - a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 si a început sa fie distribuita , în bancnote si monede, în toate statele membre UE, începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este litera inspirata din litera epsilon (ε) a alfabetului grec si de prima litera a cuvântului Europa, iar cele doua linii paralele simbolizeaza stabilitatea euro.
Zi: 9 mai, ziua Europei, stabilita în amintirea Declaratiei Schuman din 1950
Deviza - "Unitate în diversitate", stabilita în mai 2000, ca urmare a unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 si 20 ani.
Activitatea Ununii Europene se situeaza dincolo de cooperarea traditionala între state: statele membre ale Uniunii au transferat o parte din prerogativele lor la nivel comunitar.
Astfel pe lânga puterile nationale, regionale si locale exista si o putere europeana, având la baza institutii mandatate sa intervina în domenii în care actiunea comuna este considerata mai eficienta decât actiunea separata a statelor membre: Piata Unica pentru circulatia persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor, agricultura, moneda unica, coeziune economica si sociala, protectia mediului, cercetarea etc. Acesta este principiul subsidiaritatii, care are menirea de a asigura luarea deciziilor cât mai aproape de cetatean. Mai exact, este principiul conform caruia Uniunea nu întreprinde actiuni (cu exceptia domeniilor care tin exclusiv de competenta sa) daca acestea nu sunt mai eficiente decât actiunile întreprinse la nivel national, regional sau local. Acest principiu este strâns legat de principiile proportionalitatii si necesitatii, conform carora nici una dintre actiunile întreprinse de Uniune nu trebuie sa depaseasca nivelul care este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatului de la Nisa.
Institutiile Uniunii Europene
Functionarea Uniunii Europene se bazeaza pe urmatoarele institutii:
Parlamentul European reprezinta forumul democratic al UE, constituit din reprezentantii popoarelor Uniunii, alesi prin sufragiu universal, din cinci în cinci ani, de catre cetatenii statelor membre.
Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în 1979, iar cele mai recente în 2004. Numarul europarlamentarilor este de 732.
Fiecare tara este reprezentata proportional cu întinderea teritoriului sau. Membrii Parlamentului European sunt grupati în functie de partidele politice carora le apartin si nu în functie de nationalitate, creându-se astfel adevarate miscari politice transnationale. Numarul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 membri, daca provin din cel putin 1/5 din statele membre.
Parlamentarii europeni se reunesc în sesiuni plenare o saptamâna pe luna, la Strasbourg. Cele 20 de Comitete ale Parlamentului îsi desfasoara sedintele de lucru, pregatind sesiunile plenare, la Bruxelles, unde se afla si birourile permanente, birourile deputatilor si grupurilor politice. Secretariatul Parlamentului European îsi are sediul la Luxembourg.
Parlamentul are, alaturi de Consiliul Uniunii, o functie legislativa: contribuie la redactarea directivelor si reglementarilor, propunând amendamente pe care Comisia trebuie sa le înregistreze în textele normative. Daca, dupa cea de-a doua lectura a unei propuneri, Parlamentul o respinge cu majoritate de voturi, Consiliul Uniunii nu o poate adopta decât printr-o decizie unanima.
Parlamentul are dreptul de a interpela Comisia si Consiliul Uniunii, în scris si oral, în cadrul sesiunii plenare.
Comisia nu se poate constitui decât dupa audierea de catre Parlament a fiecarui membru propus si acordarea de catre acesta a votului de investitura. Parlamentul are dreptul de a revoca o Comisie prin motiune de cenzura sprijinita de 2/3 din numarul membrilor. De asemenea, Parlamentul comenteaza si voteaza programul anual al Comisiei.
Parlamentul are puteri de codecizie, alaturi de Consiliul UE si de Comisia Europeana, în domenii specifice: libertatea de deplasare a lucratorilor, piata unica, educatie, cercetare, protectia mediului înconjurator, retele transeuropene, sanatate, cultura si protectia consumatorului. Parlamentul poate sa blocheze procesul legislativ prin votul majoritatii absolute a membrilor sai, impunând aplicarea procedurii de reconciliere.
Principala competenta a Parlamentului european se manifesta în domeniul bugetar, deoarece are posibilitatea de a respinge în întregime adoptarea bugetului comunitar.
Parlamentul trebuie sa aprobe toate acordurile internationale de cooperare sau de asociere, precum si noile acorduri de aderare. Aprobarea sa este obligatorie si pentru alocarea fondurilor structurale. Are, totodata, ultimul cuvânt în ceea ce priveste cheltuielile comunitare neobligatorii (Fondul Social European, Fondul de Dezvolatare Regionala, fondurile alocate cercetarii, domeniului energetic, politicii industriale s.a.), care reprezinta aproape 1/3 din bugetul Uniunii.
Parlamentul monitorizeaza implementarea politicilor comunitare, pe baza informatiilor furnizate de rapoartele Curtii de Conturi. Parlamentul are dreptul de a solicita Comisiei sa înainteze propuneri menite sa lanseze ori sa modifice actiuni politice, precum si prin dreptul de a înfiinta comisii temporare de ancheta. De asemenea, dupa fiecare sedinta a Consiliului European, Presedintele acestuia prezinta concluziile în fata Parlamentului.
Consiliul Uniunii Europene (denumit si Consiliul de Ministri) este principala institutie cu putere de decizie a Uniunii si reprezinta interesele statelor membre. Presedintia sa este detinuta, prin rotatie, câte 6 luni, de fiecare stat membru.
În acest sistem, fiecare stat membru detine un anumit numar de voturi, ponderea fiind diferita: statele mari (Franta, Germania, Italia, Marea Britanie) au câte 29 de voturi, pe când Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg si Slovenia au 4 voturi, iar Malta 3 voturi. Adoptarea deciziilor Consiliului necesita unanimitatea pentru problemele fundamentale, cum ar fi primirea de noi state membre, modificarea tratatelor sau lansarea unei noi politici comunitare; în restul cazurilor este necesar, pe lânga o majoritate de voturi, ca si majoritatea statelor sa fi votat favorabil.
Consiliul este alcatuit din reprezentanti la nivel ministerial ai fiecarui stat membru, abilitati sa negocieze si sa ia hotarâri ce angajeaza guvernele respective. Fiecare ministru raspunde în fata Parlamentului tarii sale, dar deciziile luate nu pot fi modificate. La reuniunile sale participa, de regula, ministrii responsabili cu sectorul aflat în discutie. sefii delegatiilor statelor membre se reunesc o data pe saptamâna în cadrul Comitetului reprezentantilor permanenti (COREPER*); propunerile, materialele supuse spre dezbatere, deciziile Consiliului sunt pregatite de COREPER, cu ajutorul unor comitete - echipe de specialisti ai ministerelor nationale de resort. De asemenea, Consiliul dispune de un secretariat general, cu sediul la Bruxelles, care pregateste si aplica deciziile.
Consiliul Uniunii Europene ia decizii dupa avizul Parlamentului sau în procedura de codecizie cu acesta. Are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a ratifica acordurile internationale negociate de catre Comisie, de a aproba, împreuna cu parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, Consiliul ia deciziile necesare în vederea definirii si punerii în aplicare a PESC, si în vederea coordonarii actiunilor statelor membre în domeniile care tin de ordinea publica si cooperare judiciara în materie penala.
Secretarul general al Consiliului detine functia de Înalt Reprezentant pentru PESC, asistând consiliul în elaborarea si aplicarea deciziilor politice. De asemenea, acesta poate derula, în numele Consiliului, dialog politic cu terte state.
Aceasta institutie nu trebuie confundata cu Consiliul Europei, care este o organizatie inter-guvernamentala continentala, care activeaza, în principal, în domeniul drepturilor omului.
Consiliul European - La summit-ul din decembrie 1974, sefii de stat (pentru Franta) sau de guverne (pentru celelalte state membre) au stabilit sa se întâlneasca periodic, în ceea ce se numeste de atunci Consiliul European. La reuniunile acestuia participa, în mod obligatoriu, presedintele Comisiei Europene, unul dintre comisari (de obicei, cel responsabil cu politica externa sau, dupa caz, cu extinderea UE), precum si ministrii de Externe din cele 25 de state membre. În practica ultimilor ani, la sedintele Consiliilor Europene sunt invitati special si sefii de state sau de guverne din tarile candidate la aderare. Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezinta o institutie a Uniunii Europene, asa cum sunt Parlamentul, Comisia, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justitie sau Curtea de Conturi, dar aceasta nu diminueaza rolul sau esential în toate domeniile.
Consiliul European directioneaza si dinamizeaza întreaga activitate a Uniunii. Hotar rile sale se situeaza mai ales în sfera initiativelor politice majore, ca adoptarea de orientari politice comune. Contribuie la rezolvarea problemelor spinoase, blocate la nivel ministerial.
Pâna în 1985, numarul întrunirilor Consiliului European era de trei în fiecare an. Din 1986, ele s-au redus la doua, câte una în perioada fiecarei presedintii bianuale a UE. Evident, daca este necesar, pot avea loc si întruniri extraordinare.
Comisia Europeana este institutia executiva a Uniunii Europene. Desi sunt numiti de guvernele nationale, cei 20 de membri ai Comisiei (comisari) actioneaza independent de acestea, reprezentând exclusiv interesele comunitare.
Mandatul fiecarei Comisii este de 5 ani si coincide cu cel acela al Parlamentului European. Acest lucru permite Parlamentului sa acorde un vot de investitura noii Comisii, întarindu-i legitimitatea democratica.
Similar ministrilor unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic si de Directoratul General din domeniul respectiv. Aparatul administrativ aflat la dispozitia comisarilor este permanent (functionari de cariera) si numara peste 15.000 de persoane. Acest aparat este structurat în Directii generale, Directii, Servicii Specializate si Unitati. Sediul Comisiei Europene se afla la Bruxelles.
Rolul Comisiei este de a veghea la respectarea prevederilor tratatelor, de a initia propunerile pentru legislatia Uniunii (reglementari si directive pentru îndeplinirea obiectivelor propuse) si de a asigura aplicarea legislatiei adoptate (jucând rolul unui guvern la nivel comunitar). Daca se constata ca statele membre sau o persoana juridica din cadrul acestora încalca legislatia comunitara ori o aplica partial, Comisia are dreptul sa le cheme în fata Tribunalului European si sa ceara aplicarea de sanctiuni, daca se dovedesc vinovate.
Comisia are numeroase atributii cu grad ridicat de autonomie, în special în domeniul politicii concurentiale si a controlului aplicarii politicilor comune (agricultura, transporturi, etc.). Ea administreaza diverse fonduri si programe ale UE, inclusiv pe acelea de sprijinire a tarilor din afara Uniunii.
Ea are si competenta de reprezentare a Uniunii, deopotriva interna (prin faptul ca ambasadorii pe lânga UE ai diferitelor tari îsi prezinta scrisorile de acreditare si presedintelui Comisiei) si externa (deoarece Comisia are Delegatii cu rang de ambasada în statele candidate sau statele terte, precum si Birouri în statele membre ale UE).
Curtea Europeana de Justitie este compusa din 25 de judecatori (câte unul pentru fiecare stat membru), si 8 avocati generali, numiti de catre statele membre, de comun acord, pentru o perioada de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Sediul sau se afla la Luxemburg
Principiul fundamental în baza caruia aceasta functioneaza este ca legislatia comunitara prevaleaza în fata celei nationale
Este singura institutie competenta sa se pronunte cu privire la interpretarea corecta a tratatelor, din proprie initiativa sau la solicitarea instantelor judecatoresti din statele membre. Are competenta de a controla daca instrumentele folosite pentru implementarea politicilor comunitare sunt conforme cu principiul respectarii drepturilor fundamentale.
Litigiile aduse în fata sa sunt fie între institutiile comunitare, fie între Comisia Europeana (în numele UE) si statele membre, fie între statele membre, fie între persoane fizice sau juridice si UE. Toate litigiile au natura administrativa sau civila, Curtea neavând competente de instanta penala.
Deciziile Curtii Europene de Justitie sunt adoptate în majoritate si pronuntate public.
A nu se confunda cu Curtea Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliului Europei, în baza Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Jurisdictia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscuta de toate statele membre ale Uniunii.
Din 1989, Curtea este ajutata de Tribunalul de Prima Instanta, cu sediul tot la Luxemburg. Acesta este format din 25 judecatori, numiti pe o perioada de 6 ani (cu posibilitatea reînnoirii mandatului), de comun acord cu guvernele statelor membre. Rolul lor este de a solutiona disputele dintre Comisia Europeana si persoanele fizice sau juridice, ca si pe cele administrative între institutiile comunitare sau între acestea si functionarii lor, în scopul degrevarii Curtii de Justitie de spetele mai usoare.
Curtea de Conturi Europeana a fost înfiintata în 1977, dar fara a fi din punct de vedere strict juridic o institutie comunitara pâna la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Este compusa din 25 membri, numiti pe o perioada de 6 ani (cu posibilitatea reînnoirii mandatului), printr-o decizie unanima a Consiliului Uniunii, dupa consultarea Parlamentului European. Sediul sau se afla la Luxembourg.
Rolul sau este de a controla daca veniturile si cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obtinute si utilizate si daca managementul financiar al UE a corespuns programului stabilit la începutul anului pentru care se efectueaza controlul. Rezultatul acestui control se concretizeaza într-un raport anual pe baza caruia Parlamentul European acorda Comisiei Europene descarcarera bugetara.
De asemenea, Curtea Europeana de Conturi emite opinii referitoare la adoptarea unor regulamente financiare. Poate face acest lucru la cererea uneia dintre institutiile UE, dar se poate si autosesiza.
Aceste institutii colaboreaza îndeaproape cu mai multe organisme, de mai multe tipuri:
A. ORGANISME SPECIALIZATE
1) Mediatorul European (Ombudsman) a fost instituit prin Tratatul de la Maastricht, în vederea atingerii obiectivului de democratizare si de transparenta administrativa.
Misiunea sa este de a primi plângeri de la cetateni, societati comerciale si institutii de pe teritoriul UE, în urma carora examineaza cazurile de administrare defectuoasa (ex. practici inechitabile, discriminare, abuz de putere, absenta sau refuzul informatiilor, întârzieri nejustificate). Potentialii reclamanti pot depune plângere numai dupa ce au încercat sa contacteze institutia sau organismul UE respectiv, pe cale administrativa obisnuita, si daca aceasta tentativa s-a soldat cu un esec. Are în acest sens atributii de ancheta, institutiile sau organismele comunitare în cauza fiind obligate sa-i puna la dispozitie toate elementele necesare investigatiei.
Mediatorul poate deschide anchete nu numai ca urmare a depunerii unei reclamatii, dar si din proprie initiativa. Nu va derula însa o investigatie, daca reclamatia respectiva nu face obiectul unui proces.
!!!! Atentie! Mediatorul European nu se ocupa de plângerile care privesc administratia nationala, regionala sau locala din statele membre!!!
Daca se stabileste ca este vorba despre un caz de administrare defectuoasa, Mediatorul European informeaza institutia în cauza si elaboreaza un poiect de recomandare, institutia având la dispozitie trei luni pentru a da un aviz detaliat pe tema respectiva, dupa care Mediatorul trimite un raport Parlamentului European si institutiei vizate. De asemenea, informeaza reclamantul referitor la rezultatul anchetei.
La initiativa Mediatorului European, toate institutiile si organismele comunitare au adoptat un Cod de buna conduita administrativa.
Mediatorul European este ales de Parlamentul European pe durata unui mandat parlamentar (5 ani), cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Activitatea sa este pe deplin independenta. Pe durata mandatului nu poate exercita nici o alta activitate profesionala, remunerata sau nu. Este asistat de 30 de specialisti (juristi, adminstratori). Sediul Mediatorului European este în cel al Parlamentului European, la Strasbourg.
2) Controlorul European al Protectiei Datelor a fost instituit în 2001, pentru a asigura respectarea de catre institutiile si organismele UE a dreptului persoanelor fizice la viata privata în procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal. Sediul sau este la Bruxelles.
Controlorul si adjunctul acestuia sunt numiti de catre Parlamentul European si de catre Consiliul UE pe o perioada de 5 ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului). Activitatea celor doi este pe deplin independenta si trebuie sa respecte secretul profesional. Daca se dovedeste ca au comis o greseala grava sau ca nu mai îndeplinesc conditiile necesare exercitarii functiei, cei doi pot fi demisi de catre Curtea de Justitie.
Institutiile si organismele UE nu pot prelucra date personale care dezvaluie originea rasiala sau etnica,opinii politice, credinte religioase sau filosofice, apartenenta la un sindicat si nici pe cele legate de starea de sanatate sau de viata sexuala, în afara de cazul în care acestea sunt absolut necesare în scopuri legate de protejarea sanatatii; chiar si atunci, datele trebuie sa fie tratate respectând secretul profesional.
În masura în care au constatat ca o institutie sau un organism al UE au atentat la viatalor privata, folosind datele personale într-un mod abuziv, persoanele fizice pot depune o reclamatie la Controlorul European al Protectiei Datelor, acesta urmând sa îsi expirme pozitia într-un raspuns si, daca este cazul, indica masurile de luat în vederea remedierii situatiei respective. Controlorul poate cere institutiei sau organismului în cauza corectarea, blocarea, stergerea sau distrugerea datelor personale despre reclamant, care au fost prelucrate necorespunzator.
În cazul în care nu sunt de acord cu decizia Controlorului European al Protectiei Datelor, reclamantii pot face recurs la Curtea de Justitie.
B) ORGANISME CONSULTATIVE
1) Comitetul Economic si Social reprezinta o platforma institutionala, non-politica, prin care reprezentantii mediilor economico-sociale îsi exprima în mod formal punctele de vedere asupra politicilor europene, în domenii de interes direct pentru cetateni (agricultura, libera circulatie a lucratorilor, transportur, educatie, formare profesionala, sanatate publica, politica sociala etc). Sediul sau se afla la Bruxelles.
Membrii sai (numiti consilieri) sunt în numar de 317 si sunt numiti de guvernele statelor membre, pe o perioada de patru ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului). Ei provin din 3 grupuri: patronatul, salariatii si diferitele ramuri de activitate (agricultori, mestesugari, proprietari de întreprinderi mici si mijlocii, liber profesionisti, reprezentanti ai consumatorilor, ai comunitatii stiintifice si pedagogice, ai economiei sociale, ai familiei, ai miscarilor ecologiste). Presedintele este ales de membrii Comitetului Economic si Social Consilierii pe o perioada de doi ani si are rolul de a asigura bunul mers al lucrarilor.
Discutiile pentru reunile plenare ale Comitetului Economic si Social, care au loc, de regula, de 10 ori pe an, sunt pregatite de 6 subcomitete: 1) agricultura, dezvoltare rerala si protectia mediului; 2) Uniunea Economica si Monetara si coeziune sociala; 3) ocuparea fortei de munca, afaceri sociale si cetatenie; 4) relatii externe; 5) Piata unica, productie si consum; 6) transport, energie, infrastructura si societate informationala.
Comitetul este consultat, obligatoriu sau facultativ, dupa caz, de catre Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeana. Avizele sale sunt transmise instantelor de decizie ale UE si publicate Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene.
Pe plan international, Comitetul Economic si Social are legaturi cu Asociatia Internationala a Consiliilor Economice si Sociale si are reuniuni cu reprezentanti ai mediilor economice si sociale din toate zonele lumii.
2) Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht. Este o institutie consultativa si de reprezentare a colectivitatilor locale si regionale ale Uniunii, care post astfel participa la elaborarea politicilor comunitare. Sediul sau este la Bruxelles.
Comitetul are rolul de a veghea la aplicarea principiului de subsidiaritate, conform caruia deciziile trebuie luate la nivelul autoritatilor publice cel mai aproape de cetateni. Altfel, spus, Comitetul Regiunilor are misiunea de a "apropia" UE de cetatenii sai, în doua sensuri: prin rolul de purtator de cuvânt, transmitând informatiile de la institutiile europene catre regiunile statelor membre (autoritati locale), cât si prin medierea între institutiile europene si autoritatile locale, pentru ca acestea din urma sa îsi faca cunoscuta opinia la nivel comunitar.
Comitetul Regiunilor are 344 de membri si dintr-un numar egal de membri supleanti, toti fiind numiti pe o perioada de patru ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului) de catre Consiliul Uniunii Europene, în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Activitatea lor trebuie sa fie însa independenta din punct de vedere politic.
Conform Tratatului de la Nisa, membrii Comitetului Regiunilor trebuie sa detina un mandat în autoritatile pe care le reprezinta sau sa fie raspunzatori politic fata de acestea. Astfel, membrii Comitetului Regiunilor sunt presedinti ai regiunilor, parlamentari, consilieri locali, primari ai marilor orase etc. Presedintele este ales pe o perioada de doi ani, de catre membrii reuniti în plen.
Comitetul Regiunilor se reuneste în plen de 5 ori pe an, cadru în care adopta avizele adresate institutiilor UE. În afara sesiunilor plenare, activitatea Comitetului Regiunilor se desfasoara în sase comisii permanente, specializate pe domenii: 1) Comisia pentru Coeziune Politica si Teritoriala; 2) Comisia pentru Politica Economica si Sociala; 3) Comisia pentru Dezvoltare Durabila; 4) Comisia pentru Cultura si Educatie; 5) Comisia pentru Afaceri Constitutionale si Guvernare Europeana; 6) Comisia pentru Relatii Externe.
1) Banca Europeana de Investitii (BEI), cu sediul la Luxembourg, a fost înfiintata prin Tratatul de la Roma. Acorda împrumuturi pentru investitii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale UE: dezvoltarea regionala, cresterea economica, competitivitatea, ocuparea fortei de munca, crearea de întreprinderi, îmbunatatirea mijloacelor de comunicare, protectia mediului înconjurator.
BEI este o institutie non-profit, iar fondurile nu provin din bugetul UE, ci din credite pe pietele financiare si de la actionari - statele membre UE. Contributia fiecarui stat membru la capitalul BEI reflecta ponderea sa economica în Uniune.
Politica generala de credite a Bancii este definita de catre Consiliul Guvernatorilor, format din ministri (de regula, ai Finantelor) din toate statele membre. De asemenea, Consiliul Guvernatorilor aproba bilantul si raportul anual si autorizeaza BEI sa finanteze proiecte în afara UE. Operatiunile de credit sunt aprobate de catre Consiliul de administratie, prezidat de presedintele BEI si care include 24 de membri numiti de comun acord de catre statele membre si de catre Comisia Europeana. Organul executiv al Bancii este Comitetul director.
BEI acorda împrumuturi catre statele membre, catre statele candidate sau în curs de aderare, dar si catre statele din Africa, din Caraibe si din Pacific, spre statele mediteraneene si pentru proiecte de interes mutual în colaborare cu statele din America de Sud si din Asia.
Din 2000, BEI este actionar majoritar al Fondului European de Investitii (FEI), creat în 1994; ceilalti actionari-parteneri sunt Comisia Europeana si alte institutii financiare europene.
Activitatea FEI se deruleaza în 2 domenii: 1) capitalul de risc: instrumentele FEI constau în investitii în fonduri de capital de risc, în sprijinul IMM-urilor, în special cele recent înfiintate; 2) garantii: FEI furnizeaza garantii institutiilor financiare pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor.
FEI nu acorda credite si nici fonduri nerambursabile IMM-urilor; nu investeste direct în IMM-uri, ci prin intermediari financiari.
BEI si FEI formeaza împreuna "Grupul BEI"
2) Banca Centrala Europeana (BCE) a fost înfiintata prin Tratatul de la Maastricht. Sediul sau este la Frankfurt.
BCE autorizeaza emiterea de bancnote si hotaraste volumul de monede euro meise de catre statele din Zona euro*. O responsabilitate importanta a BCE este sa mentina stabilitatea preturilor din Zona euro, pentru a mentine puterea de cumparare a euro, ceea ce presupune tinerea sub control strict a inflatiei. BCE urmareste sa garanteze ca cresterea anuala a preturilor de consum este mai mica de 2%. Acest obiectiv este îndeplinit prin: 1) monitorizarea evolutiei preturilor si evaluarea riscului pe care îl reprezinta aceasta pentru stabilitatea preturilor din Zona euro; 2) controlul ofertei de moneda (daca aceasta este excesiva în raport cu oferta de bunuri si de servicii, se ajunge la inflatie). Aceasta presupune, între altele stabilirea ratei dobânzilor în Zona Euro.
BCE este independenta din punct de vedere institutional si din punct de vedere financiar (capitalul sau este subscris prin Bancile Centrale Nationale, ele însele independente, în functie de PIB si de populatia fiecarui stat). BCE are obligati de a informa institutiile UE asupra masurilor luate.
BCE are un Consiliu Executiv, format din presedintele si vice-presedintele BCE si din alti patru membri, numiti de comun acord de catre sefii de stat sau de guvern din statele din Zona euro. Consiliul Executiv este responsabil cu aplicarea politicii monetare si cu transmiterea instructiunilor catre Bancile Centrale Nationale. Politica monetara este stablita de Consiliul Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv si din guvernatorii celor 12 Banci Centrale din Zona euro. Un al treilea for de decizie al BCE este Consiliul General, compus din presedintele si vice-presedintele BCE si din guvernatorii Bancilor Centrale Nationale din toate cele25 de stat membre. Rolul sau este de a contribui la lucrarile de consultare si de coordonare ale BCE si la pregatirea extinderii Zonei euro.
BCE formeaza, împreuna cu Bancile Centrale ale statelor membre, Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBEC). În interiorul acestui sistem, BCE si Bancile Centrale ale tarilor din Zona euro formeaza "Eurosistemul", care are ca principal obiectiv mentinerea stabilitatii preturilor.
"Eurosistemul" sprijina politicile economice, în vederea promovarii dezvoltarii economice si atingerii unui înalt nivel al ocuparii fortei de munca. "Eurosistemul" are rolul de a defini si de a implementa politica monetara unica, de a gestiona rezervele si de a conduce operatiunile de schimb valutar.
D) ORGANISME DESCENTRALIZATE
1) Agentiile comunitare (16): Agentia Europeana pentru Medicamente; Agentia Europeana pentru Mediu; Agentia Europeana pentru Reconstructie; Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate la Locul de Munca; Agentia Europeana pentru Securitatea Retelelor si a Informatiei; Agentia Europeana pentru Siguranta Maritima; Agentia Europeana pentru Siguranta Aeriana; Agentia Europeana pentru Securitate Alimentara; Centrul de Traduceri pentru Institutiile Uniunii Europene; Centrul European de Monitorizare a Drogurilor si a Dependentei de Droguri; Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei; Centrul European pentru Formare Profesionala; Fundatia Europeana pentru Formare Profesionala; Fundatia Europeana pentru Îmbunatatirea Conditiilor de Munca si Viata; Oficiul Comunitar pentru Varietati Vegetale; Oficiul Pentru Armonizare în Piata Interna.
2) Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)
v Centrul European pentru Observatii din Satelit
v Institutul European pentru Studii de Securitate
3) Cooperare Politienesca si Judiciara în Materie Penala - doua Agentii, ambele cu sediul la Haga:
v Europol a fost înfiintat în 1992 si urmareste sa sprijine statele membre ale UE sa coopereze mai îndeaproape si mai eficient în prevenirea si combaterea crimei organizate la nivel international, în special: traficul de droguri, retelele de imigranti, traficul de vehicule, traficul de fiinte umane, inclusiv pornografia infantila, contrafacerea de bani si alte modalitati de plata, traficul de substante radioactive si nucleare, terorismul.
Activitatile derulate în acest sens sunt: facilitarea schimbului de informatii între organismele de implementare a legii la nivel national, elaborarea de analizeze operationale si de rapoarte, asigurarea expertizei si a spijinului tehnic necesar pentru investigatii si operatiuni.
Europol raspunde în fata Consiliului pentru Justitie si Afaceri Interne. Personalul sau include reprezentanti ai organismelor nationale de implementare a legii (Politie, vami etc).
v Eurojust a fost înfiintat în 1992. Acest organism urmareste sa stimuleze si sa contribuie la îmbunatatire coordonarii, între autoritatile competente ale statelor membre, a investigatiilor si a anchetelor, facilitând implementarea cererilor de extradare si executarea asistentei mutuale juridice la nivel international.
Politicile comune ale UE sunt cele reglementate la nivelul Uniunii, pentru care deciziile se iau la nivel comunitar, capacitatea de decizie fiind delegata de la statele membre catre institutiile europene. Astfel, Tratatul C.E.E. prevedea ca actiunea Comunitatii are în vedere "stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune fata de tarile nemembre, instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii si al transporturilor".
Politicile comune înlocuiesc politicile nationale ale statelor membre. Politicile comune sunt domeniile în care institutiile comunitare intervin în mod determinant si direct, iar actiunile statelor membre au loc concertat. Deciziile comunitare se substituie normelor si politicilor nationale. Politicile comune sunt: Politica Agricola Comuna (PAC), Politica Comerciala Comuna (PCC), Politica de Transporturi Comuna, Politica de Pescuit Comuna.
Politicile comunitare sustin si completeaza politicile nationale în sectoarele respective. Politicile comunitare sunt: Politica regionala, monetara, industriala, sociala, energetica, de cercetare, protectia mediului, protectia consumatorilor, relatii externe.
Piata Comuna - Prin semnarea Tratatului de la Roma, statele europene si-au reînnoit angajamentul de a urma calea realizarii pietei comune, prin respectarea principiului liberei circulatii a marfurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor. Pentru facilitaea finalizarii dificilului proces, declansat prin ridicarea restrictiilor de orice natura, sunt convenite reguli comune asupra concurentei, fiscalitatii si apropierii legislative.
Libera circulatie a serviciilor înseamna acordarea dreptului de exersare a unor activitati în spatiul comunitar, adica libertatea de acces, nondiscriminarea în raport cu autohtonii, care practica acelasi tip de activitati, nondiscriminari legislative. Sunt considerate servicii, activitati cu caracter industrial, comercial, artizanal si profesiunile liberale. Textul tratatului se aplica fara a prejudicia cu nimic regimul proprietatii în statele membre.
În privinta liberei circulatii a fortei de munca, aceasta implica aboloirea oricarei discriminari, bazate pe nationalitate, a fortei de munca din statele membre, în privinta angajarii, remunerarii si a celorlalte conditii de munca. Cuprinde dreptul:
de a raspunde angajarilor oferite efectiv;
de a se deplasa liber, în acest scop, pe teritoriul comunitatii;
de a sejurna în unul din statele membre, cu scopul de a ocupa un loc de munca, conform dispozitiilor legislative, regulamentare si administrative, care se aplica angajarii fortei de munca nationale;
de a ramâne, în conditiile în care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat membru dupa ocuparea unui loc de muncp în acel stat.
Pentru instaurarea progresiva a liberei circulatii a capitalurilor, statele convin, de asemenea, asupra suprimarii, în masura necesara bunei functionari a pietei comune, a restrictiilor privind deplasarea capitalurilor apartinând persoanelor rezidente, ca si a discriminarilor de tratamente, bazate pe nationalitatea sau resedinta partilor, sau pe localizarea plasamentului.
Politica vamala este unul dintre fundamentele Uniunii si este esentiala pentru existenta pietei unice, care nu poate functiona corect fara reguli comune aplicate uniform la toate granitele externe ale Comunitatii. Acest set de reguli formeaza politica vamala si si reprezinta motivul pentru care cele 25 de autoritati vamale ale statelor membre lucreaza ca o singura entitate.
Daca principiul liberei circulatii a bunurilor este fata interioara a uniunii vamale, Tariful Vamal Comun (TVC) constituie aspectul sau exterior, întrucât face posibila aplicarea uniforma a taxelor vamale asupra produselor de import din tari terte, indiferent de statul membru de destinatie. Nomenclatura TVC este un instrument foarte important, nu numai pentru colectarea taxelor vamale, ci si în elaborarea statisticilor privind comertul exterior si aplicarea masurilor aferente politicilor comerciala, agricola, fiscala sau monetara.
În paralel cu introducerea Nomenclaturii Combinate a fost creata baza de date TARIC (Tariful integrat al Comunitatilor Europene), cu scopul de a identifica prevederile comunitare aplicabile fiecarui bun. O alta baza de sate este QUOTA (contingente si plafoane tarifare).
Un alt instrument al politicii vamale este Documentul Administrativ Unic (DAU), creat în 1988, care a simplificat substantial procedurile, înlocuind 150 de documente vamale. Eliminarea formalitatilor vamale în 1993 a dus la introducerea sistemului Intrastat pentru colectarea direct de la comercianti a informatiilor statistice privind comertul cu bunuri dintre statele membre.
Crearea unor sisteme informatice ca Sistemul de Informare Vamala (SIV) a îmbunatatit cooperarea dintre autoritatile administratiei din statele membre si între aceste autoritati si Comisia Europeana în vederea sporirii eficientei luptei împotriva fraudei si a asigurarii aplicarii corecte a reglementarilor vamale.
Conditiile în care se realizeaza comertul cu tarile nemembre sunt reglementate de Politica Comerciala Comuna (PCC). Aceasta impune statelor membre sa adopte pozitii comune în contractele comerciale cu alte tari. UE actioneaza ca un bloc unitar în relatiile cu organizatii ca Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT) si Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE). PCC stabileste reglementari comune pentru nivelurile tarifelor, restrictii calitative, acorduri comerciale cu statele nemembre, politica de export a UE si masurile de protectie comerciala. Propunerea Comisiei Europene de armonizare a procedurilor de luare a deciziilor în domeniul economic cuprinde amendamente care se refera la:
protectia împotriva dumping-ului sau a importurilor subventionate din tari care nu sunt membre UE, incluzând modificari ale procesului de luare a deciziilor pentru impunerea de taxe
întarirea politicii comerciale comune în privinta protectiei împotriva practicilor comerciale ilicite
reguli comune privind importul, incluzând modificari care sa permita Comisiei fie sa limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import, fie sa schimbe regulile de import al produselor care prin cantitati mari sau prin conditiile favorabile imporatatorilor ar putea constitui o amenintare care sa prejudicieze grav producatorii comunitari.
Tarife externe comune: tariful vamal cuprinde doua tipuri de taxe vamale:
taxe autonome care sunt adoptate de catre UE în mod unilateral
taxe conventionale care sunt negociate de UE cu GATT.
Reguli comune pentru importuri - Importurile în UE sunt libere si nu sunt subiect pentru restrictii cantitative, care se refera la cote, licente de import sau orice alta restrictie partiala sau totala, cantitativa sau valorica a importurilor. Restrictiile cantitative, daca acestea exista, pot fi impuse numai la nivel comunitar, dar exista totusi exceptii de la aceasta regula de baza.
Supravegherea importurilor poate fi introdusa numai în urmatoarele situatii:
patrunderea sau cresterea ponderii pe piata a unui anumit produs realizat într-o terta tara amenintând sa aduca prejudicii producatorilor comunitari
interesele comunitare cer masuri de supraveghere
Masurile protectioniste pot fi luate pe doua cai:
de catre Comisie, prin autorizarea unui stat membru sa impuna un termen limita de valabilitate a documentelor de import
permitând statului membru sa schimbe legile de import pentru acel produs, astfel încât sa poata fi pus în circulatie numai pe baza prezentarii unui document de import.
Masuri de protectie comerciala - regulile comunitare se conformeaza acordului GATT, care reglementeaza comertul international si pot lua urmatoarele forme:
masuri de protectie (de salvgardare): tarife, cote, licente de import si retragerea facilitatilor tarifare
taxele antidumping: potrivit reglementarilor în vigoare, un produs este considerat ca fiind subventionat daca pretul sau de export catre Uniune este mai mic decât valoarea normala a unui astfel de produs. Valoarea normala este de obicei înteleasa ca fiind pretul final solicitat primului cumparator din Uniune. Diferenta dintre cele doua preturi sau suma cu care pretul normal depaseste pretul de export este considerat ca marja de dumping.
taxe vamale de contracarare: este o masura care poate fi impusa pentru a contracara efectele subeventiilor unui produs importat.
politici comerciale
acordurile voluntare de restrictionare: Comisia europeana este împuternicita sa accepte, în numele statelor membre, "acorduri" voluntare de restrictionare a exporturilor dintr-o terta tara. Acestea sunt acorduri bilaterale neoficiale între Uniune si o terta tara si se refera de regula la produse sensibile cum sunt textilele, otelul si masinile.
Politica de dezvoltare locala si regionala este una dintre cele mai importante si complexe politici ale UE. Indispensabila dezvoltarii armonioase a spatiului comunitar, ea este conceputa ca politica a solidaritatii la nivel global: oferirea de ajutor regiunilor defavorizate, care se confrunta cu probleme structurale.
Pentru a asigura o dezvoltare stabila si durabila a UE, prin intermediul politicii de dezvoltare locala si regionala se actioneaza asupra unor domenii semnificative, precum cresterea economica si sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbana, protectia mediului înconjurator, ocuparea si formarea profesionala, educatia. Astfel, aceasta este o politica pentru oameni, ajutându-i sa-si gaseasca de lucru, sa-si dezvolte calitati personale si profesionale. Revolutia tehnologica si societatea informationala impun cetatenilor Uniunii sa se adapteze foarte rapid unui context în continua schimbare. De aceea este vital ca UE sa ofere tuturor locuitorilor ei, indiferent de regiune, posibilitatea accesului la informatie la tehnologia cea mai avansata, prin retele de comunicatii, la inovatie si la o formatie de calitate.
Acordul institutional între Parlamentul european, Consiliul U.E. si Comisia europeana, din mai 1999, referitor la disciplina bugetara pentru intervalul 2000 - 2006 a prevazut pentru realizarea coeziunii economice si sociale o cota de 0,46% din PIB-ul Uniunii. Aceste perspective financiare europene, cunoscute sub numele de Agenda 2000, au fost însotite de mai multe reforme ale politicilor fundamentale ale UE. Principiul director al reformei politicii regionale a fost o mai mare concentrare a ajutoarelor catre regiunile în întârziere de dezvoltare, respectiv acolo unde sunt cele mai grave probleme privind infrastructura, crearea de activitati economice si de formare. Punerea în aplicare a acestei politici a fost simplificata prin reducerea gamei de interventii. De asemenea, schimbari importante s-au produs în modalitatea de gestionare a fondurilor Uniunii.
Odata cu adoptarea reglementarii pentru perioada 2000 - 2006, Comisia Europeana si-a prezentat prioritatile pentru noile strategii de dezvoltare economica si sociala. Propunerile statelor si regiunilor se inspira din aceste orientari comunitare, care îmbogatesc prioritatile stabilite la nivel national sau pe teren, fructificând experientele si practicile care au avut cel mai mare impact în cadrul Uniunii. A actiona în comun, a promova un model european de dezvoltare locala si regionala, nu reprezinta o constrângere pentru cetatenii Uniunii, ci reprezinta o sansa într-o lume din ce în ce mai globalizata.
Caracterul complex al politicii de dezvoltare locala si regionala este subliniat si de modul în care acesta integreaza trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziune economica si sociala, extinderea aplicarii principiului subsidiaritatii si dezvoltare durabila. Astfel, importanta coeziunii economice si sociale este reflectata prin crearea unui Fond omonim (Fondul de Coeziune), care sprijina grabirea procesului de convergenta si atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE. Principiul subsidiaritatii - care reprezinta gradul crescut de implicare a statelor membre în dezvoltarea si implementarea politicilor comunitare - este prezent si la nivelul altor politici. Acest principiu are aplicabilitate în negocierea finantarii din Fondurile de Solidaritate de catre fiecare stat în parte (în functie de prioritatile nationale si regionale), precum si în responsabilitatea ce revine acestora din urma în implementarea, monitorizarea si evaluarea programelor stabilite de comun acord. Strategia dezvoltarii durabile este prezentata ca prioritate a programelor de solidaritate europeana, în special prin accentul pus pe protectia mediului înconjurator si pe dezvoltarea de masuri în aceasta directie.
Politica de dezvoltare locala si regionala este pusa în aplicare datorita solidaritatii financiare a statelor membre ale Uniunii. Ea permite transferul a mai mult de 35% din bugetul Uniunii, alimentat în cea mai mare parte de statele cele mai bogate, catre regiunile defavorizate. Acest demers nu favorizeaza doar tarile beneficiare, ci si pe cele contributoare la bugetul comunitar, ale caror întreprinderi vor beneficia în schimb de importante posibilitati de investire si de transfer de know-haw economic si tehnologic, mai ales catre acele regiuni în care anumite activitati economice înca nu au demarat. Datorita politicii regionale, toti cei implicati participa la sporirea competitivitatii Uniunii.
Din considerente statistice si pentru colectarea datelor, la nivelul Uniunii s-a introdus sistemul NUTS (Nomenclatorul Unitatilor Teritoriale Statistice), care este organizat pe niveluri teritoriale, pornind de la cele mari catre cele mici. Conform acestuia, regiunile UE se împart, în functie de populatia lor, în trei categorii: NUTS 1 - cu o populatie între 3 si 7 milioane de locuitori; NUTS 2 - cu o populatie între 800.000 si 3 milioane de locuitori; NUTS 3 - cu o populatie între 150.000 si 800.000 de locuitori. Politica de dezvoltare locala si regionala a UE este aplicata la nivelul NUTS 2 si NUTS 3.
Fondurile Structurale prin care se finanteaza dezvoltarea locala si regionala au la baza cinci principii, conform Agendei 2000: 1) principiul concentrarii geografice; 2) principiul programarii; 3) principiul parteneriatului; 4) principiul aditionalitatii; 5) principiul monitorizarii, evaluarii si controlului.
Principiul concentrarii geografice prevede ca asistenta structurala se adreseaza unor zone geografice bine delimitate si definite printr-o combinatie de indicatori economici (PIB/locuitor si populatia), în general zone care se confrunta cu mari dificultati economice sau sociale, situate ca nivel de dezvoltare mult sub media comunitara. În urma reformei din 1999, principiul concentrarii geografice nu se mai regaseste în mod explicit, însa el continua sa fie principiul director al Fondurilor Structurale.
Principiul programarii prevede elaborarea unor programe multianuale de dezvoltare, bazate pe deciziile luate la nivelul U.E., în parteneriat cu statele membre si care include masurile si actiunile care urmeaza sa fie luate pentru asigurarea dezvoltarii regionale. În etapa urmatoare, statele membre înainteaza Comisiei europene spre aprobare Documente Cadru de Sprijin Comunitar, care sunt apoi transpuse în Planuri Operationale (aprobate de Comisia europeana de comun acord cu statul membru) sau în Documente Unice de Programare (amploarea acestora este mult mai mica, urmarind un numar restrâns de activitati). Ele contin strategia si prioritatile de actiune ale partilor, obiectivele lor specifice, contributia financiara a Fondurilor Structurale si alte resurse financiare.
Principiul parteneriatului presupune colaborarea între Comisia europeana si autoritatile nationale, regionale sau locale, parteneri economici si sociali implicati în proces, colaborare care are loc din etapa de elaborare si aprobare a planurilor de dezvoltare si pâna la implementarea si monitorizarea acestora. Acest principiu subliniaza gradul de descentralizare care caracterizeaza întreaga politica de dezvoltare locala si regionala si aplicabilitatea subsidiaritatii.
Principiul aditionalitatii prevede ca finantarea comunitara trebuie sa fie asistata de o componenta de finantare nationala, astfel încât Fondurile Structurale sa nu înlocuiasca eforturile statelor membre pentru dezvoltarea unui anumit sector, ci sa vina în completarea acestora. Aditionalitatea este verificata în trei momente ale procesului de formulare a politicilor: la începutul politicilor (ex ante), în cadrul negocierilor dintre Comisia europeana si statul membru; la jumatatea intervalului (de obicei, dupa trei ani de la aprobarea initiala), când este verificata respectarea obligatiilor contractuale si aditionalitatea; la sfârsitul perioadei de finantare (ex post), când este verificata aditionalitatea totala. Pe baza acestui control, Comisia europeana si autoritatile nationale negociaza noi programe de finantare.
Principiul monitorizarii, evaluarii si controlului are ca principal obiectiv asigurarea utilizarii transparente, eficiente si eficace a Fondurilor Structurale, sarcina care apartine autoritatilor nationale. În baza acestui principiu, autoritatile nationale sunt obligate sa desemneze o autoritate de plati, care sa asigure respectarea regulilor de utilizare a fondurilor. Comisia europeana poate efectua controale ad-hoc si audituri financiare în limita a 5% din bugetul fiecarui program.
Fondurile Structurale reprezinta cea mai importanta parte din instrumentele financiare care servesc la implementarea politicii europene de dezvoltare locala si regionala. În numar de patru, acestea sunt de mai multe tipuri si se adreseaza unui numar mare de politici de la nivelul regiunilor respective (de la politici care vizeaza domeniul agricol la protectie sociala, dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea cercetarii si inovatiei tehnologice etc).
Fondurile Structurale functioneaza pe baza de programe multianuale, care contin strategii de dezvoltare bine conturate, definite în parteneriat cu regiunile, statele membre si Comisia Europeana. Initiativele de dezvoltare finantate prin Fondurile Structurale trebuie sa satisfaca nevoile precis evaluate pe teren de catre regiuni sau de catre state. Ele se înscriu într-o abordare de dezvoltare care sa protejeze mediul înconjurator si favorizeaza egalitatea sanselor pentru toti cetatenii Uniunii Europene. Punerea lor în aplicare este descentralizata, autoritatile nationale si regionale fiind principalii responsabili.
Obiectivele carora se adreseaza Fondurile Structurale sunt specifice fiecarei perioade de programare si urmaresc principalele prioritati pentru reducerea disparitatilor economice si sociale între diversele regiuni. Pentru a avea impact si rezultate maxime, pentru perioada 2000 - 2006, Fondurile Structurale au trei obiective prioritare, care sunt reglementate prin Regulamentul Consiliului (EC) nr. 1260/1999 din 21 iunie 1999: competitivitatea locala si regionala; coeziunea economica si sociala; dezvoltarea zonelor urbane si rurale (inclusiv a celor dependente de pescuit).
Miza o reprezinta recuperarea decalajelor în raport cu celelalte zone ale Uniunii. Înainte de toate trebuie acoperita o lipsa substantiala a infrastructurii de baza (transporturi, retele de apa, energie, tratament al deseurilor, telecomunicatie, educatie). Cea mai mare parte a fondurilor disponibile sunt directionate catre construirea acestor infrastructuri, fara a neglija nici serviciile care permit consolidarea, respectiv vitalizarea unui sector productiv adesea foarte slab. Co-finantarile comunitare ale investitiilor în infrastructurile de sanatate si educatie se realizeaza în beneficiul exclusiv al regiunilor slab dezvoltate.
În zonele de reconversie, principala problema este declinul activitatilor economice traditionale. În aceste regiuni, este indispensabil sa se mizeze pe dezvoltarea activitatilor alternative. Infrastructuri suplimentare foare precise pot sa fie construite, pentru a le spori atractivitatea si nivelul de ocupare a fortei de munca.
Crearea de locuri de munca a devenit preocuparea majora a responsabililor politici nationali si europeni. Strategia europeana pentru locurile de munca vizeaza angajamentul comunitar în favoarea unei actiuni integrate si concertate în acest domeniu pe întreg teritoriul Uniunii. Resursele umane trebuie sa fie dezvoltate deopotriva pentru a contracara somajul, dar si pentru a-l preveni. Initiativele se cuvin puse în aplicare, pentru a-i ajuta pe somerii deja existenti sau pe cei potentiali si a transforma în realitate principiul egalitatii sanselor în domeniul angajarii. Se cauta solutii care sa usureze posibilitatea ca femeile sa aiba o cariera, sa fie îndeparate obstacolele care le îngradesc accesul la posturi superioare si sa se reechilibreze reprezentarea lor în anumite profesii. În afara discriminarilor care afecteaza femeile, este important sa se lupte si împotriva celor care afecteaza si alte categorii, de exemplu cetatenii de o alta origine etnica, cu handicap sau de o anumita vârsta. Sistemul educational si formarea reprezinta cea mai buna cheie pentru a avea acces (si succes) pe piata muncii. În consecinta, se impune perfectionarea sistemelor educationale, diversificarea posibilitatilor de formare profesionala si întarirea educatiei permanente.
Obiectivul 3 sprijina adaptarea si modernizarea politicilor si sistemelor de educatie, formare si ocupare a fortei de munca pe întreg teritoriul U.E., cu exceptia regiunilor eligibile la Obiectivul 1. Este finantat de FSE, reprezentând 12,3% din suma globala alocata coeziunii economice si sociale, respectiv 24,05 miliarde euro. Tinerii fara loc de munca, somerii de lunga durata, persoanele victime ale excluderii, muncitorii sub-calificati sunt principalele categorii sociale beneficiare ale masurilor Obiectivului 3. Nu este obligatoriu ca aceste persoane sa locuiasca într-o regiune aflata în întârziere sau în reconversie; ele pot fi ajutate pretutideni în Uniune. În fiecare stat, Obiectivul 3 serveste drept cadru de referinta pentru ansamblul actiunilor în favoarea resurselor umane finantate prin Fondurile Structurale, mai ales: formarea de baza, formarea continua, training-urile; ajutoarele pentru încadrarile si activitatile profesionale ne-salariale; economia sociala; îmbunatatirea structurilor educationale; de formare si de ajutor pentru încadrare; crearea de parteneriate între institutiile formatoare si întreprinderile angajatoare; adaptabilitatea lucratorilor; egalitea sanselor.
Se au în vedere politici active pentru: combaterea somajului (în special a somajului pe termen lung); reintegrarea profesionala a acestora si furnizarea de sprijin pentru cei care intra pe piata muncii; promovarea egalitatii de sanse în ce priveste accesul la piata muncii; dezvoltarea sistemelor de educatie si formare; îmbunatatirea participarii femeilor pe piata muncii; concentrarea potentialului uman în domeniile cercetarii si dezvoltarii.
Pentru a avea acces la finantare, statele membre ale U.E. trebuie sa propuna proiecte care sa permita îmbunatatirea competitivitatii regionale, ajutând întreprinderile sa-si extinda activitatile, sa creeze locuri de munca si sa îsi sporeasca rentabilitatea. Pentru a realiza aceste tinte este mai întâi necesar sa se puna la dispozitia cetatenilor si a întreprinderilor infrastructuri de transport sigure, moderne si rapide, dotate cu conexiuni eficiente.
Fara energie, nu exista productie. Totodata, o prea mare dependenta fata de o singura sursa de energie sau de un furnizor unic reduce în mod semnificativ marja de manevra a întreprinderilor. Statele sau regiunile sunt direct interesate sa îsi diversifice sursele de aprovizionare si deci sa creeze o adevarata interconexiune a retelelor de distributie. Uniunea Europeana considera ca investitiile în energiile neconventionale si tehnologiile cu consum redus de energie trebuie sa fie favorizate.
Noile modalitati de comunicare bazate pe internet permit teritoriilor îndepartate si ultraperiferice sa atraga si sa retina activitati. Regiunile trebuie sa încurajeze întreprinderile care folosesc internetul, fie ca este vorba despre comertul electronic sau despre schimbul de date. Investitiile în retelele de telecomunicatii sunt în general asumate de operatori, dar fondurile europene pot interveni, de exemplu, pentru a asigura accesul la aceste retele acolo unde cererea nu este înca suficient de puternica pentru a putea fi asumata de catre piata respectiva.
Utilizarea si dezvoltarea tehnologiei informationale deschide perspective foarte promitatoare în termeni de crestere, de competitivitate, de locuri de munca si de coeziune sociala. Initiativa europeana "e-Europe" vizeaza sa asigure beneficiile societatii informationale pentru toate statele membre si pentru toate regiunile Uniunii. Fondurile Structurale dubleaza aceasta initiativa acolo unde întârzierile si inegalitatile de acces si de utilizare a noilor tehnologii trebuie sa fie reduse. Revolutia tehnologica si dezvoltarea societatii informationale ajuta, la rândul lor, obiectivul politicii regionale prin necesitatea adaptarii cetatenilor, sectoarelor public si privat la utilizarea retelelor de informatii si telecomunicatii. Regiunile si organizatiile bine conectate la aceste retele si familiare cu utilizarea tehnologiilor informationale beneficiaza astfel de un avantaj consistent în eficientizarea economiilor lor, datorita reducerii costurilor de tip si de comunicare prin accesul crescut la retele informationale.
Modernizarea metodelor de fabricatie este esentiala. Regiunile si întreprinderile lor sunt invitate sa se deschida catre noile tehnici de productie, respectiv sa puna la punct strategii regionale de inovare. Organismele publice si private trebuie sa colaboreze pentru ca cercetarea sa aiba impact asupra dezvoltarii economice. Regiunile pot promova productia si difuzarea inovatiei, adica: transferul de tehnologie si de know-haw, stimularea formatiei continue.
Întreprinderile pot fi ajutate cu conditia ca finantarile de capital sa fie din ce în ce mai limitate, în favoarea altor formule financiare. Serviciile de furnizat, mai ales prin intermediul capitalurilor private, trebuie sa reflecte nevoile specifice ale IMM-urilor si sa permita operatorilor economici sa atinga un înalt nivel de specializare si sa obtina avantaje comerciale. Turismul, cultura, mediul înconjurator si economia sociala sunt sectoare promitatoare în termenii dezvoltarii regionale si ai angajarii.
Un mediu înconjurator de calitate va îmbunatati imaginea unei regiuni si va spori sansele ei de dezvoltare economica. În regiunile în care un asemenea mediu înconjurator lipseste, trebuie prevazute infrastructuri care sa furnizeze apa de mai buna calitate, reducând pierderile din retele, sa se realizeze recuperarea si reciclarea deseurilor, precum si depoluarea resturilor, actiuni care se pun în aplicare în cadrul unei dezvoltari locale si regionale durabile.
Ameliorarea indicatorilor ocuparii fortei de munca a devenit preocuparea majora a responsabililor politici nationali si europeni. Strategia europeana pentru ocuparea fortei de munca demonstreaza angajamentul comunitar în favoarea unei actiuni integrate si concertate în acest domeniu pe întreg teritoriul Uniunii.
Resursele umane trebuie sa fie dezvoltate atât pentru a reduce somajul, cât si pentru a-l preîntâmpina. Este necesar sa se adopte masuri astfel încât somerii reali sau potentiali sa nu fie marginalizati.
Pentru a traduce principiul egalitatii sanselor pe terenul ocuparii fortei de munca, se cuvine încurajata cariera femeilor,înlaturându-se obstacolele care le obstructioneaza accesul la posturile superioare si reechilibrarea reprezentarii lor în anumite profesii. În afara discriminarilor care afecteaza femeile, este important sa se lupte împotriva celor care afecteaza categorii specifice, datorita, de exemplu, originii lor etnice sau vârstei.
Învatarea si formatia ramân cea mai buna cheie pentru a deschide portile pietei fortei de munca. Prin urmare, este important sa se perfectioneze sistemele de învatamânt, sa se diversifice posibilitatile de formare si sa se accentueze educatia permanenta.
Echilibrarea dezvoltarii zonelor urbane si rurale precum si a zonelor piscicole reprezinta alt obiectiv al politicii regionale comunitare. A miza pe cartea complementaritatii si a echilibrului între zonele urbane si rurale favorizeaza o dezvoltare mai armonioasa a Europei. Trebuie tinut cont si de problemele particulare si de specificitatile acestor zone.
Orasele ofera avantajul de a fi centre de comunicatii, de comert, de inovatie si de cultura, dar prezinta inconvenientul de a consuma foarte multa energie si de a produce cantitati considerabile de deseuri. Rolul zonelor urbane în cresterea locala si regionala trebuie sa fie întarita în favoarea locurilor de munca. O dezvoltare urbana echilibrata cere o regenerare a cartierelor celor mai defavorizate si o integrare sociala mai profunda. Calitatea vietii si protectia sanatatii pot sa fie întarite prin punerea la punct a unui sistem de transport curat si economic, prin valorizarea noilor surse de energie si utilizarea rationala a celor traditionale. O gestiune urbana eficienta si aproape de oameni contribuie la îmbunatatirea cadrului de viata în oras.
Numeroase zone rurale sunt slab populate, lipsite de servicii fundamentale si au un numar limitat de locuri de munca. Aceste dificultati sunt legate în mare parte de declinul agriculturii. Aceasta ocupatie este practicata în majoritatea teritoriilor rurale, întretine peisajul si furnizeaza o materie prima indispensabila. Pentru a mentine vii aceste zone, se impune ca agricultorii sa fie încurajati sa îsi modernizeze procesele de productie si de comercializare si sa îsi verifice în permanenta calitatea produselor. Competitivitatea zonelor rurale depinde si de diversificarea activitatilor creatoare de locuri de munca, ce permit combaterea exodului rural. Adesea mediul rural european este sinonim cu un mediu sanatos, patrimoniu natural, care reprezinta tot atâtea atuu-uri pentru destindere si turism. Trebuie deci protejate peisajele, natura si încurajata reînnoirea satelor.
Pescuitul reprezinta înca principala sursa de venit pentru numeroase zone de coasta, desi se confrunta si el cu numeroase dificultati. Rationalizarea si modernizarea productiei piscicole trebuie sa ajute acest sector în restructurarea sa. Modernizarea vapoarelor, punerea la punct a unor tehnici de pescuit mai selective, acvacultura si promovarea produselor de calitate sunt câteva dintre caile de urmat pentru a revitaliza orasele si satele depinzând de pescuit.
Fondul Social European (FSE), creat în anul 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma, este cel mai vechi instrument financiar aflat la dispozitia institutiilor comunitare. Aparitia lui a fost determinata de temerile Italiei, care în acel moment avea cea mai putin performanta economie dintre cei sase membri, ca liberalizarea comertului va determina efecte negative asupra fortei de munca, mai ales din regiunile slab dezvoltate
FSE pune accent pe îmbunatatirea modului în care functioneaza piata fortei de munca, în conditiile liberei circulatii a acesteia. Fondul urmareste sa asigure reintegrarea somerilor, prin trei tipuri de actiuni: formarea profesionala, reconversia profesionala, crearea de noi locuri de munca. Astfel, el contribuie la finantarea Obiectivelor 1, 2 si 3, având în vedere aspecte, conform reglementarii Parlamentului european si Consiliului Uniunii Europene din 1999, legate de elaborarea unor politici active pentru: reintegrarea profesionala a somerilor pe termen lung; reintegrarea profesionala a somerilor tineri; reintegrarea profesionala a persoanelor excluse de pe piata muncii; promovarea egalitatii de sanse în accesul pe piata muncii; dezvoltarea sistemelor de educatie si formare; îmbunatatirea accesului femeilor pe piata muncii; concentrarea potentialului uman în domeniile cercetarii si dezvoltarii etc.
În acelasi timp si prin toate aceste masuri, FSE acopera si trei aspecte orizontale ale politicilor UE: 1) promovarea initiativelor locale de ocupare a fortei de munca, în mod special "pactele teritoriale" din acest domeniu; 2) dimensiunea sociala si ocuparea profesionala în societatea informationala, în vederea valorificarii oportunitatilor oferite de aceasta si a garantarii egalitatii accesului la toate posibilitatile si avantajele pe care le ofera; 3) crearea de oportunitati egale între femei si barbati pentru toate actiunile sale.
Între 2000 - 2006, plafonul FSE este de 80 miliarde euro; proiectele sustinute de acest Fond beneficiaza în paralel de ajutorul financiar al sectoarelor public si/sau privat din tarile lor. Resursele financiare ale FSE sunt alocate fiecarui stat membru. Comisia acorda cota alocata fiecarui obiectiv, prin identificarea zonelor eligibile si în functie de prioritatile programelor. Fiecare stat este apoi responsabil de repartizarea finantarii si selectarea proiectelor care vor beneficia de cofinantarea FSE. Acest Fond se caracterizeaza printr-un parteneriat mai larg, implicând autoritatile regionale si locale, partenerii sociali si orice organism din acest sector. Începând cu anul 2000, statele membre au obligatia de a rezerva o suma "rezonabila", prin intermediul subventiilor însotite de modalitatile de sustinere, si pentru ONG-uri ori parteneri locali
În domeniul dezvoltarii resurselor umane, proiecte eligibile pentru acest Fond sunt cele vizând: educatia si formarea profesionala; cursurile; pre-formarea, mai ales dobândirea unor cunostinte de baza; reabilitarea profesionala (pentru persoanele handicapate); orientarea; consilierea; formarea continua; ajutoare pentru crearea de locuri de munca salariate si non-salariate; din domeniile cercetarii, stiintei si tehnologiei; formarea specifica celui de-al treilea ciclu universitar; formarea cadrelor tehnice în institutele de cercetare si în întreprinderi; dezvoltarea unor noi oportunitati de crearea de locuri de munca, inclusiv în sectorul economiei sociale.
Structurile si sistemele eligibile pentru FSE se încadreaza în urmatoarele categorii: dezvoltarea si îmbunatatirea formarii profesionale, a educatiei si a dobândirii de calificari, inclusiv formarea profesorilor, formatorilor si a personalului; îmbunatatirea accesului muncitorilor la cursurile de specializare; modernizarea si eficientizarea serviciilor fortei de munca; dezvoltarea unor relatii între piata muncii si organismele educationale, de formare si de cercetare; dezvoltarea sistemelor previzionale a tendintelor fortei de munca si a nevoilor de calificare în raport, mai ales, cu noile modalitati de munca si noile forme de organizare a muncii.
Masurile de sustinere pentru proiectele eligibile a fi finantate de acest Fond vizeaza: asistenta în prestarea serviciilor catre beneficiari, inclusiv furnizarea de servicii si de echipamente pentru persoanele dependente; promovarea unor metode socio-pedagogice pentru a usura o abordare integrata a insertiei profesionale; sensibilizarea, informarea si publicitatea.
FSE ofera cetatenilor europeni mijloacele necesare dezvoltarii calificarilor lor, mai ales celor care se confrunta cu probleme speciale în gasirea unui loc de munca, în pastrarea unui loc de munca ori în revenirea la locul de munca dupa o întrerupere a activitatii profesionale. Totodata, Fondul sustine statele membre în aplicarea de noi politici active si a unor sisteme adecvate în lupta împotriva cauzelor structurale ale somajului si în vederea îmbunatatirii calificarii profesionale. Acest sprijin trebuie sa fie adaptat nevoilor particulare ale regiunilor confruntate cu probleme specifice.
Uniunea Europeana se confrunta, la începutul acestui mileniu, cu noi provocari. O prioritate fundamentala este lupta împotriva somajului si nevoia de a întari competentele mânii de lucru, deopotriva în vederea perspectivelor sale si a competitivitatii Uniunii.
Crearea de locuri de munca în Europa, desi efectiva, nu a avut un impact suficient, daca luam în calcul numarul mare de someri. O cauza esentiala este lipsa unei calificari: este fundamental ca cetatenii sa aiba pregatirea si cunostintele necesare ocuparii unui loc de munca si ca întreprinderile sa puna la punct o expertiza care sa le permita sa participe la sporirea si la crearea de noi locuri de munca, mai ales în noile sectoare economice.
Fondul European pentru Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) a aparut în anul 1962. Cel mai important fond structural din punct de vedere bugetar este împartit în doua sectiuni: Orientare (finanteaza scheme de rationalizare, modernizare si ajustare structurala a sectorului agricol din zonele rurale) si Garantare (finanteaza masuri de organizare comuna a pietelor si de sustinere a preturilor produselor agricole).
Primei sectiuni îi sunt alocate majoritatea fondurilor, deoarece contribuie la finantarea Politicii Agricole Comune prin acoperirea cheltuielilor legate de organizarea comuna a pietelor si finantarea subventiilor pentru sustinerea preturilor produselor agricole. Aceasta sectiune urmareste dezvoltarea zonelor rurale prin masuri vizând: investitii în asociatiile agricole (în vederea modernizarii, reducerii costurilor de productie, asigurarea calitatii produselor, protejarii mediului înconjurator etc.); sprijinirea tinerilor agricultori; ajutorarea pentru pensionarea înainte de vârsta limita în agricultura; alocatii compensatorii pentru zonele defavorizate si cu restrictii ecologice; promovarea metodelor de productie agricola destinate protectiei mediului înconjurator si conservarii spatiului natural (agromediului); îmbunatatirea prelucrarii si comercializarii produselor agricole; dezvoltarea si utilizarea optima a padurilor; încurajarea turismului si a activitatilor mestesugaresti. Astfel, el contribuie la finantarea Obiectivului 1.
Sectiunea de Garantare finanteaza masuri de organizare comuna a pietelor si de sustinere a preturilor produselor agricole.
Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) a aparut în anul 1975 si este principalul Fond Structural care vizeaza dezvoltarea locala si regionala. Obiectivul sau principal este acela de a promova coeziunea economica si sociala prin reducerea disparitatilor existente între regiunile tarilor membre.
Interventiile FEDER urmaresc: investitii productive care sa conduca la crearea si mentinerea de locuri de munca; investitii în infrastructura care sa contribuie la revitalizarea zonelor aflate în declin economic, a zonelor urbane inactive, dezvoltare rurala; sprijinirea dezvoltarii locale si a activitatii IMM-urilor; investitii în educatie si sanatate. Astfel, el contribuie la finantarea Obiectivelor 1 si 2.
Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) a fost creat în anul 1994, prin gruparea tuturor instrumentelor financiare privind pescuitul. IFOP sprijina masuri pentru cresterea competitivitatii sectorului piscicol, în conditiile asigurarii unui echilibru durabil între resurse si capacitatea de exploatare. Acest program are un buget de 1 miliard de euro, ceea ce reprezinta 0,5% din bugetul Fondurilor Structurale, si contribuie la finantarea Obiectivului 1.
Pescuitul reprezinta o sursa fundamentala de venit pentru locuitorii din zonele maritime de coasta. Rationalizarea si modernizarea productiei piscicole impune restructurari majore: modernizarea vaselor, punerea la punct a tehnicilor de pescuit mai selective, acvacultura, promovarea produselor de calitate s.a. Obiectivele IFOP urmaresc: realizarea unui echilibru pe termen lung între resursele piscicole si exploatarea lor; cresterea competitivitatii firmelor si dezvoltarea unor activitati de afaceri viabile în industria pescuitului; îmbunatatirea ofertei de piata si a valorii adaugate a produselor piscicole si de acvacultura; facilitati în porturile de pescuit; protectia zonelor marine; dezvoltarea acvaculturii; sprijinirea revitalizarii zonelor dependente de pescuit si acvacultura; sprijinirea tinerilor pescari la achizitionarea primului lor vas; combaterea pescuitului în exces; masuri socio-economice (inclusiv acordarea de ajutoare pentru oprire temporara a pescuitului, precum si compensatii pentru restrictii tehnice) etc.
Pentru a îmbunatati calitatea strategiilor de dezvoltare, Comisia europeana îsi propune sa aduca regiunilor acele experimentari necesare pentru a raspunde provocarilor societatii informationale si pentru a spori competitivitatea economiei lor. Actiunile inovatoare sunt un set de masuri finantate din bugetul Fondurilor Structurale si care au drept scop experimentarea celor mai noi idei care pot contribui la diversificarea si îmbunatatirea strategiilor de dezvoltare locala si regionala. Fondurile Structurale care finanteaza sau au în vedere finantarea de actiuni inovatoare sunt FEDER, FSE si IFOP.
Pentru perioada 2000 - 2006, Comisia a fixat trei teme de lucru pentru actiunile inovatoare ale FEDER: economia regionala bazata pe cunoastere si inovare tehnologica; eEurope-regio: societatea informationala în serviciul dezvoltarii regionale; identitatea regionala si dezvoltarea durabila. În cadrul FSE sunt planificate actiuni inovatoare care au în vedere formarea si ocuparea profesionala, iar IFOP are în vedere finantarea de actiuni care se adreseaza sectorului piscicol. Beneficiind de un buget de aproximativ 1 miliard de euro, respectiv 0,5% din creditele Fondurilor Structurale, programele de actiune inovatoare finanteaza de asemenea studii, proiecte pilot si schimburi de experienta.
Fondul de Coeziune Sociala (FCS) este un instrument structural, care, din 1994, ajuta statele membre ale Uniunii Europene sa reduca disparitatile economice si sociale si sa-si stabilizeze economia. Asa cum indica si denumirea, acest este destinat special pentru atingerea unuia dintre scopurile fundamentale ale Uniunii Europene si anume cel al coeziunii sociale. Conceptul de coeziune economica si sociala s-a cristalizat ca politica europeana de sine statatoare prin Actul Unic European (1986), iar prin Tratatul Uniunii Europene (1992) a fost corelata cu realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM), având astfel un rol major în realizarea si functionarea eficienta a pietei si monedei unice.
Motivul care a stat la baza aparitiei acestui Fond este faptul ca patru dintre statele membre (Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda) aveau probleme serioase în atingerea criteriilor de convergenta, ceea ce ar fi putut crea probleme odata cu aderarea la UEM. Tocmai de aceea, conform Regulamentului din 1994, un stat membru poate beneficia de ajutorul financiar al Fondului de Coeziune Sociala, doar daca are un PIB per capita, calculat în paritati ale puterii de cumparare, sub 90% din media comunitara. Succesul acestui Fond a fost unul foarte mare, daca avem în vedere ritmurile de crestere ale economiilor portugheza, spaniola si irlandeza din ultimii ani, cu mult peste media de crestere a statelor membre.
S-a prevazut ca finantarea acordata unui stat membru poate sa fie suspendata daca acesta nu respecta programul de convergenta menit sa satisfaca criteriile Uniunii Economice si Monetare (Pactul de Stabilitate si de Crestere), având - de exemplu - un deficit public excesiv, superior a 3% din PIB.
Proiectele care ar putea face obiectul unei finantari prin FCS trebuie sa apartina uneia dintre cele doua categorii: 1) proiecte de mediu înconjurator, contribuind la atingerea obiectivelor în acest domeniu ale Uniunii Europene: conservarea, protectia si îmbunatatirea calitatii mediului înconjurator; protectia sanatatii populatiei; crearea conditiilor necesare utilizarii prudente si rationale a resurselor naturale. În particular, directiile prioritare în acest domeniu sunt reprezentate de: aprovizionarea cu apa potabila; tratamentul apei menajere; depozitarea deseurilor solide. Alaturi de acestea sunt eligibile si proiectele care vizeaza reîmpadurirea terenurilor, controlul eroziunii solului si conservarea naturii. 2) proiecte în domeniul infrastructurii de transport, care îsi propun sa creeze sau sa dezvolte infrastructura la nivelul Retelei Trans-Europeane de Transport (TEN) sau care asigura acces la aceasta retea.
Patru state membre (Grecia, Irlanda, Portugalia si Spania) au beneficiat de sustinerea FCS, începând cu 1 ianuarie 2000. Evaluarea la jumatatea intervalului efectuata de catre Comisie în 2003 a aratat ca Irlanda (al carei PIB a atins 101% din media comunitara) nu mai era eligibila, începând cu 1 ianuarie 2004. Odata cu extinderea de la 1 mai 2004, cele zece noi membre (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria) au devenit si ele beneficiare al FCS, dar numai pâna la sfârsitul anului 2006.
Sprijinul financiar al FCS nu este structurat pe programe, ci pe proiecte, fiecare proiect primind finantare în proportie de 80 - 85% din totalul costurilor eligibile. Finantarea celor doua domenii este echilibrata, fiecare primind 50% din bugetul alocat acestui Fond.
Statele membre supun cererile lor de finantare Comisiei europene care se pronunta într-un interval de trei luni. Propunerile trebuie sa furnizeze explicatii esentiale, referitoare la natura si justificarea proiectului propus, fezabilitate, precum si viitorul sau impact în termeni socio-economici si de mediu înconjurator. Toate proiectele trebuie sa respecte legislatia comunitara în vigoare, mai ales regulile referitoare la concurenta, mediu înconjurator si piata. Comisia europeana verifica daca toate conditiile de finantare sunt îndeplinite, examinând mai ales: impactul pe termen mediu al proiectului pe plan economic si social, justificat cu ajutorul unei analize a avantajelor scontate în raport cu costurile generate; contributia proiectului la realizarea obiectivelor comunitare în favoarea mediului înconjurator si/sau a Retelei transeuropene de transport; respectarea prioritatilor stabilite de respectivul stat membru; compatibilitatea proiectului cu alte politici ale Uniunii, mai ales coerenta sa cu actiunile întreprinde de FCS.
Ponderea totala a ajutorului financiar al Uniunii nu poate depasi 85% din cheltuielile publice (sau echivalente) si depinde de natura interventiei. Pentru proiectele generatoare de venituri, la calculul sprijinului acordat se iau în considerare veniturile scontate. De asemenea, trebuie sa se tina cont si de principiul "poluatorul plateste" (conform caruia costurile de mediu trebuie sa fie suportate de catre cei care provoaca poluarea). Proiectele a caror aplicare dureaza mai putin de doi ani sau care primesc un ajutor comunitar sub 50 milioane de euro, pot implica un angajament initial reprezentând 80% din sustinerea totala, în momentul în care Comisia europeana ia decizia de a cofinanta aceste proiecte. Ajutorul alocat prin intermediul FCS si al altor structuri comunitare alocat aceluiasi proiect nu poate depasi 90% din cheltuielile totale aferente acestuia. Comisia europeana poate, cu titlu exceptional, sa finanteze integralitatea cheltuielilor legate de realizarea unor studii preliminare si adoptarea unor masuri de asistenta tehnica - date fiind limitele bugetului disponibil pentru o asemenea sustinere; aceasta posibilitate este rezervata masurilor de asistenta tehnica de anvergura europeana.
Statele membre sunt responsabile de punerea în aplicare a proiectelor, în conformitate cu decizia Comisiei europene, de gestionarea fondurilor, de respectarea calendarului prevazut si de planul de finantare si, mai ales, de monitorizarea lor financiara. Comisia europeana efectueaza periodic controale si fiecare proiect este urmarit în mod constant. Regulamentul Comisiei europene din 2004 stabileste regulile privind masurile de informare si de publicitate referitoare la activitatile Fontului de Coeziune, care trebuie sa fie aplicate de catre statele membre.
Pentru a putea estima amploarea unui dezastru natural si justifica accesarea Fondului European de Solidaritate au fost stabilite doua criterii: în cazul unui stat, pierderi estimate la trei miliarde euro sau la mai mult de 0,6% din PIB; în cazul unor dezastre regionale majore, când daunele afecteaza cea mai mare parte a populatiei din regiunea respectiva si au consecinte majore în ceea ce priveste conditiile de viata si stabilitatea economica a zonei respective (se acorda o atentie speciala regiunilor îndepartate si izolate). Suma maxima alocata anual Fondului de Solidaritate este de 1 miliard euro.
Modalitatea de asistenta a acestui Fond consta în acordarea unei singure transe de finantare pentru tara/regiunea solicitanta, care este complementara eforturilor nationale si care nu necesita cofinantare din partea statului afectat. Pentru a obtine acest sprijin, statul în cauza trebuie sa înainteze o cerere Comisiei europene în termen de 10 saptamâni de la înregistrarea primei pagube cauzate de dezastru. În cadrul acestei aplicatii trebuie oferite informatii referitoare la amploarea si impactul pagubelor înregistrate, sa fie estimata suma solicitata si indicate alte surse de finantare nationala, comunitara si/sau internationala. În cazul în care estimarea finala a dezastrului este semnificativ mai mica decât s-a prevazut initial (si s-a solicitat de catre statul în cauza), Comisia europeana va cere rambursarea diferentei.
Fondul European de Solidaritate finanteaza în general actiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate. Actiunile eligibile pentru finantare din cadrul acestui fond sunt: reabilitarea imediata a infrastructurii, a uzinelor electrice, a uzinelor de apa (atât de alimentare cu apa, cât si a statiilor de epurare), a telecomunicatiilor, transportului, sanatatii si educatiei; asigurarea de locuinte temporare si servicii de salvare, ca raspuns la nevoile imediate ale populatiei afectate; asigurarea imediata a structurilor si masuri imediate de protectie a patrimoniului cultural; curatarea imediata a zonelor lovite de dezastru, inclusiv a zonelor naturale.
Luarea masurilor practice incumba statului beneficiar, care coordoneaza utilizarea sumelor obtinute din alte fonduri comunitare în vederea completarii finantarii (cu mentiunea ca acestea sa nu fie celelalte fonduri ale politicii regionale). Suma alocata trebuie cheltuita pe parcursul unui singur an, iar ceea ce nu s-a utilizat în acest interval trebuie rambursat.
Evaluarea impactului, utilitatii si eficientei acestui Fond se realizeaza anual. Astfel, la data de 1 iulie a fiecarui an, Comisia europeana trebuie sa prezinte un raport referitor la activitatea Fondului European de Solidaritate.
Initiativele comunitare sunt reprezentate de patru programe special create în vederea realizarii obiectivelor prioritare si finantate din bugetul Fondurilor Structurale. Fiecare program este finantate printr-un singur Fond, iar împreuna acestea utilizeaza 5,35% din bugetul total alocat FS. Statutul Initiativele comunitare în cadrul politicii regionale a Uniunii Europene este unul aparte: desi sunt strâns corelate cu Fondurile Structurale, fiind de multe ori o componenta a acestora, ele au totodata un caracter independent si apar ca instrumente de sine statatoare, cu prioritati si obiective clar definite. Explicatia este data de conjugarea surselor de finantare a acestor initiative - atât din bugetul Fondurilor Structurale, cât si din alte programe comunitare (PHARE, ISPA, TACIS, MEDA) pentru tarile candidate si instrumente financiare ale UE (Banca Europeana de Investitii, Fondul European de Dezvoltare).
Autoritatile nationale sunt responsabile de punerea în aplicare a programelor de Initiativa comunitara pe teritoriul lor. Acestea trebuie sa si cofinanteze, între 25% în ariile Obiectiv 1 si 50% în celelalte, din suma totala prevazuta.
INTERREG III este finantat prin FEDER si are drept scop stimularea initiativei regionale, promovând coeziunea economica si sociala în cadrul Uniunii prin abordarea regiunilor ca entitati geografice si culturale distincte, independent de apartenenta lor la un stat sau altul, sustinând ideea unei "Europe a regiunilor". Un aspect special al acestei abordari îl constituie accentul pe integrarea regiunilor îndepartate, precum si a celor care au granita cu tarile candidate.
Pentru atingerea acestor obiective, INTERREG III a fost structurata în trei componente: A) cooperarea trans-frontaliera; B) cooperarea trans-nationala; C) cooperarea inter-regionala.
Componenta A are drept scop promovarea dezvoltarii regionale integrate între regiunile cu frontiera comuna din statele membre, fiindu-i alocat aproximativ 50% din bugetul Initiativei. Prioritatile acesteia sunt: promovarea dezvoltarea urbane, rurale si a zonelor de coasta; dezvoltarea spiritului antreprenorial, a turismului si initiativelor locale; cooperarea în domeniile juridic si administrativ, cercetarii, educatiei, culturii, sanatatii etc; protectia mediului; asigurarea infrastructurii de baza cu importanta trans-frontaliera; crearea unei piete integrate a muncii si promovarea incluziunii sociale; îmbunatatirea conditiilor de securizare a frontierelor; pregatirea resurselor umane pentru cooperare transfrontaliera.
Componenta B contribuie la integrarea teritoriala armonioasa pe tot cuprinsul Uniunii Europene, cu tarile candidate sau cu alte tari învecinate. Cooperarea trans-nationala consuma 14% din bugetul INTERREG III si finanteaza urmatoarele tipuri de actiuni: strategii de dezvoltare spatiala; dezvoltarea unor sisteme de transport eficiente si durabile; îmbunatatirea accesului la societatea informationala; protejarea mediului înconjurator; un management de calitate al mostenirii culturale si resurselor naturale; asistenta tehnica în vederea stabilirii de parteneriate trans-nationale.
Componenta C actioneaza în vederea îmbunatatirea instrumentelor si politicilor de dezvoltare locala si regionala prin crearea de retele în scopul asistarii activitatilor de cooperare între diverse regiuni, în special a celor aflate în curs de reconversie economica sau mai putin dezvoltate. Acestei componente îi sunt alocate minim 6% din bugetul INTERREG III. Prioritatile au în vedere schimbul de informatii si stabilirea de legaturi între autoritatile publice si organismele implicate în diverse tipuri de proiecte, precum si diseminarea celor mai bune practici de dezvoltare urana.
EQUAL se înscrie în cadrul strategiei adoptate de Uniunea Europeana pentru a crea mai multe locuri de munca si pentru a da tuturor sanse egale de acces. Finantata din Fondul Social European, aceasta initiativa permite din 2001 experimentarea unor noi mijloace de lupta împotriva discriminarii si a inegalitatilor carora le pot cadea victima deopotriva persoanele angajate ori în cautarea unui loc de munca.
EQUAL se distinge de principalele programe ale Fondului Social European prin statutul experimental si prin accentul pus pe cooperarea activa dintre statele membre. Scopul sau este dublu directionat: promovarea unor modalitati de combatere a formelor de discriminare existente pe piata muncii, prin intermediul cooperarii trans-nationale; facilitarea integrarii sociale si profesionale a azilantilor. Pentru a beneficia de finantare în cadrul acestui program, fiecare stat membru trebuie sa înainteze Comisiei europene un Program de Initiativa Comunitara, prin care sunt prezentate strategia si angajamentele nationale pentru implementarea EQUAL, pe baza caruia primesc un anumit buget. Activitatile finantate sunt împartite în arii tematice si implementate prin intermediul parteneriatelor de dezvoltare, care pot fi de doua tipuri: parteneriate de dezvoltare geografica, care prezinta beneficiarii ultimi ai acestui ajutor financiar si aduc împreuna actorii dintr-o anumita zona geografica; parteneriate de dezvoltare sectoriala, care acopera un anume domeniu industrial.
Ariile tematice sub care pot fi grupate activitatile derulate prin acest program urmeaza structura celor patru piloni ai Strategiei Europene de Ocupare a Fortei de Munca: 1) angajabilitatea, care are în vedere facilitarea accesului pe piata muncii, respectiv combaterea rasismului si xenofobiei la locul de munca; 2) antreprenoriatul, care vizeaza instrumentarea initierii unei afaceri, identificarea de noi oportunitati de angajare în zonele urbane si rurale, întarirea economiei sociale si a serviciilor de interes public; 3) adaptabilitatea, care promoveaza învatarea continua si stimuleaza abilitatea muncitorilor de a se adapta schimbarii tehnologice si utilizarii noii tehnologii informationale; 4) egalitatea de sanse între femei si barbati, vizând reconcilierea vietii profesionale cu viata de familie si cresterea angajarilor din rândul femeilor si barbatilor care si-au pierdut locul de munca, precum si reducerea diferentelor de gen si a segregarii la locul de munca.
În cadrul fiecarei arii tematice, exista patru tipuri de actiuni: 1) stabilirea de parteneriate de dezvoltare si cooperare trans-nationale; 2) implementarea programului de lucru a parteneriatelor de dezvoltare; 3) retele tematice, diseminarea de bune practici si cu impact asupra politicilor nationale; 4) asistenta tehnica. Fiecare stat trebuie sa aleaga una sau mai multe arii tematice în cadrul fiecarui pilon ai Strategiei Europene de Ocupare a Fortei de Munca în care doreste sa coopereze, apoi trebuie sa urmeze cele patru actiuni care conduc la definitivarea programelor de initiativa.
EQUAL se bazeaza pe sase principii-cheie. Principiul parteneriatului, care implica reunirea, pe baza geografica sau sectoriala, a unor actori-cheie (autoritati locale si regionale, organisme de formare profesionala, servicii publice din domeniul ocuparii fortei de munca, organizatii non guvernamentale, întreprinderi, parteneri sociali) în cadrul Parteneriatelor de dezvoltare în jurul activitatilor strategice de lupta împotriva discriminarii si a inegalitatilor. Principiul abordarii tematice presupune concentrarea actiunilor pe o baza tematica, înscriindu-se în cadrul Strategiei europene pentru ocuparea fortei de munca. Principiul inovarii se bazeaza pe testarea unor abordari inovatoare în politicile ocupationale, vizând obiective noi, metode inedite respectiv modalitati specifice de punerea în aplicare. Principiul participarii active urmareste întarirea capacitatii de actiune a tuturor actorilor implicati în acest proces, inclusiv a beneficiarilor, care devin asociati cu statut egal. Principiul transnationalitatii vizeaza asocierea, dincolo de granite, a Parteneriatelor de dezvoltare si autoritatilor nationale, într-o vointa de învatare reciproca si de cooperare productiva. Principiul difuzarii si al integrarii în politicile europene îsi propune sa genereze si sa valideze solutii noi, astfel încât cele mai bune practici sa fie incluse în politicile de ocupare a fortei de munca, respectiv a includerii sociale.
LEADER + este finantat prin FEOGA, sectiunea Orientare, si actioneaza în directia implicarii grupurilor active din societatile si economiile rurale în gasirea de noi strategii de dezvoltare durabila la nivel local. Aceasta Initiativa comunitara are ca beneficiari "grupurile de actiune locala" si încurajeaza actorii rurali sa aiba în vedere potentialul pe termen lung al zonei lor si sa implementeze strategii create de ei însisi, cu scopul de a întari mostenirea culturala si naturala a zonei, de a stimula mediul economic local si de a îmbunatati capacitatea organizationala a comunitatii lor.
În cadrul LEADER + exista trei linii de actiune: 1) strategii integrate de dezvoltare rurala, cu statut de pilot si adresându-se zonelor mici ca întindere si cu puternica identitate regionala; 2) sprijin pentru cooperarea trans-nationala si inter-teritoriala; 3) constituirea unei retele a zonelor rurale din U.E.
Actiunea 1 ofera sprijin regiunilor rurale pentru crearea si implementarea unor strategii pilot de dezvoltare durabila; modalitatea de finantare adoptata presupune elaborarea unor planuri de dezvoltare de catre regiunile în cauza, care sunt apoi prezentate spre aprobare autoritatilor nationale. Acestea trebuie sa fie sustinute de un parteneriat reprezentativ si structurate pe o tema care este tipica pentru identitatea regiunii în cauza: utilizarea noilor tehnologii; cea mai buna utilizare a resurselor naturale si culturale specifice; valorizarea produselor locale etc.
Pentru ca o strategie de dezvoltare sa fie finantata, este necesar: sa încurajeze interactiunea între actorii, sectoarele si proiectele dezvoltate în jurul unei teme majore tipice pentru identitatea, resursele sau cunostintele/mestesugurile specifice regiunii respective; sa dovedeasca originarea în si relevanta pentru zona respectiva, în special în termeni de viabilitate si durabilitate socio-economica; sa demonstreze un caracter inovator si o schema pilot, precum dezvoltarea unor forme originale de organizare si implicare a populatiei locale, interactiunea unor sectoare economice independente în mod traditional, crearea de noi servicii si produse etc; sa completeze operatiunile desfasurate prin programele principale care actioneaza în acceasi directie.
Actiunea 2 ofera sprijin pentru cooperarea între teritoriile rurale si finanteaza atât proiecte propriu-zise în aceasta directie, cât si proiecte de asistenta tehnica. Aceasta componenta are în vedere doua tipuri de cooperare: 1) cooperarea intra-teritoriala în cadrul aceluiasi stat membru; 2) cooperarea trans-nationala între teritorii din diferite state membre. În general, proiectele desfasurate sub Actiunea 2 au în vedere concentrarea cunostintelor si a resurselor umane sau financiare care, în mod normal, sunt dispersate în mai multe teritorii.
Actiunea 3 are în vedere doua aspecte care contribuie la dezvoltarea unei retele rurale: implicarea automata în retea a tuturor beneficiarilor programului LEADER +; implicarea în retea a tuturor zonelor rurale si actorilor de dezvoltare rurala de pe teritoriul Uniunii Europene. Acest lucru se realizeaza prin existenta, la nivelul fiecarui stat membru, a unei "unitati de retea": unitate organizationala care are rolul de a stabili si mentine o retea nationala. Comisia europeana are în vedere stabilirea unui "Observator al zonelor rurale" si care va fi responsabil pentru integrarea retelelor nationale. Un aspect important al programului LEADER + îl constituie gradul ridicat de cooperare pe care îl promoveaza si accentul pe preluarea si diseminarea celor mai bune modele de dezvoltare rurala.
URBAN II este finantat prin FEDER si încurajeaza strategii inovatoare pentru regenerarea economica si sociala a oraselor si zonelor urbane în criza, precum si întarirea schimbului de informatii si experienta privind dezvoltarea urbana durabila pe teritoriul U.E.
Principiile operationale ale acestui program sunt aceleasi ca si pentru INTERREG III, însa modalitatile de actiune care trebuie avute în vedere presupun urmatoarele aspecte: existenta unei mase critice de populatie (valorile de eligibilitate sunt între 10.000 - 20.000 locuitori) si a structurilor de sprijin corespunzatoare în vederea facilitarii crearii si implementarii programelor inovatoare de dezvoltare urbana; existenta unor parteneriate locale puternice pentru definirea proiectelor de interventie, monitorizarea si evaluarea strategiilor; o abordare teritoriala integrata; integrarea aspectelor economice, sociale si de mediu înconjurator; promovarea egalitatii de sanse între barbati si femei; complementaritatea cu Fondurile Structurale si cu celelalte Initiative Comunitare. Aceste principii stabilesc cadrul general de actiune si au la baza prioritatile identificate pentru perioada 2000 - 2006; domeniile acoperite de aceste prioritati sunt: economic, social, mediu înconjurator, transport etc.; în cadrul lor sunt promovate proiecte care raspund unor nevoi specifice.
O trasatura specifica a URBAN II este gradul înalt de implicare al autoritatilor locale, ceea ce deriva în mod direct si firesc din pozitia si responsabilitatile pe care o au, dat fiind ca URBAN II se adreseaza exact problemelor cu care acestea se confrunta si carora trebuie sa le raspunda în activitatea lor curenta. Un alt aspect interesant de mentionat este proiectul de creare a unei retele a proiectelor dezvoltate în cadrul URBAN - URBACT, cu scopul schimbului de informatii si experienta în domeniul dezvoltarii urbane durabile la nivel comunitar.
Politica de solidaritate a Uniunii Europene are un caracter complex, nelimitându-se la nevoile existente ale statelor membre ci, în concordanta cu strategia de extindere, are în vedere si tarile în curs de aderare. În acest scop au fost create instrumente financiare specifice, care au rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre acestea si statele comunitare si de a le pregati înca dinainte de aderare pentru utilizarea Fondurilor Structurale, din punct de vedere institutional si managerial. Alaturi de "Parteneriatele de Aderare" au fost create instrumente financiare si aranjamente specifice, pentru a raspunde nevoilor prezente ale acestora în domeniile infrastructurii, restructurarii industriei, serviciilor, sectorulului IMM, agriculturii si protectiei mediului înconjurator. Din perspectiva politicii regionale, sunt reprezentative instrumentele de pre-aderare PHARE, ISPA si SAPARD.
Programul PHARE se axeaza pe trei domenii principale. Primul vizeaza consolidarea administratiei si institutiilor publice din statele candidate, pentru ca acestea sa poata functiona eficient în cadrul Uniunii ("Dezvoltare institutionala"). Dezvoltarea institutionala se refera atât la armonizarea legislatiei tarilor candidate cu cea a UE, cât si la modul în care legislatia este pusa în practica si respectata. Aceasta implica pregatirea unui numar mare de functionari publici, oficiali si experti, de la judecatori si inspectori financiari pâna la inspectori de protectia mediului înconjurator si statisticieni. Un instrument foarte important în acest sens este înfratirea institutionala (twinning), care acopera întregul acquis comunitar, potrivit careia se realizeaza detasarea unor functionari publici din statele membre ale UE în cele candidate pentru o perioada de cel putin 1 an (consilieri rezidenti de twinning). Proiectele de înfratire institutionala sunt realizate de administratiile publice sau organisme mandatate de acestea.
Dezvoltarea institutionala se realizeaza si prin intermediul contractelor de servicii obtinute de pe piata de consultanta. Alte doua mecanisme de consolidare institutionala vizeaza furnizarea expertizei în domeniul acquis-ului prin Biroul de Schimburi de Asistenta Tehnica si Informatii, respectiv reforma administratiei publice si a organismelor de reglementare prin programul de Sprijin pentru Îmbunatatirea Managementului si Guvernarii în Ţarile din Europa Centrala si de Est.
Al doilea domeniu de actiune al PHARE este sprijinirea statelor candidate în efortul investitional de aliniere a activitatilor industriale si a infrastructurii la standardele UE ("Investitii pentru aplicarea legislatiei comunitare"). Câteva exemple de astfel de investitii: achizitionarea de echipamente software pentru dezvoltarea sistemelor informatice din ministere, agentii guvernamentale sau alte institutii publice, achizitionarea de echipamente necesare pentru organizarea de campanii publice de informare sau alte activitati de relatii publice, echiparea laboratoarelor de control sau a birourilor locale (ex.: laboratoarele de control sanitar-veterinar, laboratoarele de control a calitatii vinului), achizitionarea de echipamente de supraveghere a traficului rutier si asigurarea securitatii acestuia, achizitionarea de echipamente pentru supravegherea si controlul frontierelor etc.
Acolo unde este vorba de investitii de anvergura, PHARE contribuie cu o mica parte din necesarul finantarii, dar poate juca un rol catalizator în mobilizarea co-finantarii împreuna cu tarile partenere si institutiile financiare internationale (Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana de Investitii, Banca Mondiala).
Al treilea obiectiv PHARE este promovarea coeziunii economice si sociale ("Investitii în coeziune economica si sociala"). Sunt finantate proiecte de investitii în domenii-cheie precum sustinerea sectorului privat, dezvoltarea resurselor umane, eficienta energetica, dezvoltarea infrastructurii locale si/sau regionale, servicii sociale, servicii turistice etc.. Scopul acestor investitii este crearea de locuri de munca, cresterea nivelului competitivitatii si, în general, o mai buna calitate a vietii pentru locuitorii acestor regiuni. În Uniunea exista, de altfel, o politica a solidaritatii cu regiunile mai putin dezvoltate si cu oamenii care traiesc acolo. Al doilea obiectiv al alocarii unor astfel de fonduri este familiarizarea statelor candidate cu procedurile pe baza carora se finanteaza proiecte prin intermediul Fondurilor Structurale.
Programul ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accesion; Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) finanteaza proiecte în domeniul infrastructurii de transport si de mediu.
Programul ISPA a demarat la 1 ianuarie 2000. Initial a fost derulat în Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Din 2004, beneficiaza de asistenta numai România si Bulgaria. Programul urmareste alinierea la standardele de mediu ale UE, extinderea si conectarea retelelor de transport ale tarilor beneficiare cu cele trans-europene si familiarizarea tarilor beneficiare cu politicile si procedurile aplicate de Fondurile Structurale si de Coeziune.
În ceea ce priveste mediul, domeniile de interes sunt: rezerva de apa potabila; tratarea apelor reziduale; administrarea deseurilor solide si a celor periculoase; poluarea aerului. Implementarea acestor directive este strâns legata de îmbunatatirea sanatatii si calitatii vietii cetatenilor, având un impact pozitiv direct asupra coeziunii economice si sociale din tarile beneficiare.
În domeniul transporturilor, ISPA încurajeaza finantarea proiectelor care permit tarilor candidate sa întruneasca obiectivele Parteneriatului de Aderare, care presupune: 1) extinderea retelelor de transport trans-europene în vederea asigurarii de legaturi bune între UE si tarile candidate, de interconexiuni între retelele nationale si de legaturi cu retelele de transport trans-europene; 2) sprijinirea unor forme durabile de ale circulatiei persoanelor si bunurilor, este vorba în special de proiecte de interes pentru UE. ISPA contribuie la finantarea reabilitarii si dezvoltarii de cai ferate, drumuri, porturi si aeroporturi, tinând cont de cerintele impuse pentru un transport durabil si inter-mondial.
Programul SAPARD (Special Pre-Accesion Programme for Agriculture and Rural Development - Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala) sprijina tarile candidate pentru participarea la Politica Agricola Comuna (PAC) si la Piata Interna si în rezolvarea problemelor specifice legate de agricultura si o dezvoltare rurala durabila
Fiecare stat inclus în programul SAPAD a adoptat un Plan National pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (PNADR), în conformitate cu principiile utilizate de catre statele membre. Continutul fiecarui program reflecta prioritatile autoritatilor nationale în functie de circumstante si probleme specifice, dar în limitele stabilite prin Regulamentul SAPARD.
Conform acestui Regulament, Planul poate include masuri privind: 1) investitii în exploatatii agricole; 2) îmbunatatirea procesului de productie si comercializarea produselor agricole si piscicole; 3) îmbunatatirea calitatii si a standardelor privind produsele de origine vegetala si animala; 4) metode de productie care au în vederea protejarea mediului înconjurator si conservarea peisajul natural; 5) dezvoltarea si diversificarea activitatilor economice; 6) crearea de grupuri de producatori agricoli; 7) crearea de servicii de asistenta si de management agricol; 8) modernizarea si dezvoltarea satelor, protejarea si conservarea mostenirii rurale; 9) îmbunatatirea calitatii terenurilor reparcelate; 10) crearea si actualizarea registrelor cadastrale; 11) managementul resurselor de apa; 12) dezvoltarea si îmbunatatirea infrastructurii rurale; 13) masuri în domeniul forestier, inclusiv împadurirea suprafetelor agricole, investitii în exploatatiile forestiere private si prelucrarea/comercializarea produselor forestiere; 14) îmbunatatirea pregatirii profesionale; 15) asistenta tehnica, inclusiv studii care sa contribuie la pregatirea si monitorizarea programului, precum si la campaniile de informare si publicitate.
Sunt prevazute o serie de masuri similare cu cele finantate în statele membre, prin intermediul programelor UE dedicate agriculturii si dezvoltarii rurale. Fac exceptie masurile care au în vedere crearea capacitatii de a aplica legislatia comunitara (cum ar fi cele referitoare la crearea si actualizarea registrelor cadastrale).
Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) a fost stabilita ca al doilea pilon al UE prin Tratatul de la Maastricht.
Obiectivele sale sunt: 1) apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale si a independentei Uniunii; 2) întarirea securitatii Uniunii si a statelor membre, prin toate mijloacele; 3) mentinerea pacii si întarirea securitatii internationale, în conformitate cu principiile Cartei Natiunilor Unite, Actului Final de la Helsinki si a obiectivelor Cartei de la Paris. În Tratatul de la Amsterdam se precizeaza ca acest obiectiv se refera si la granitele externe; 4) promovarea cooperarii internationale; 5) dezvoltarea si consolidarea democratiei si a statului de drept, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
Metodele PESC, spre deosebire de metoda comunitara, proprie integrarii economice, se contureaza prin cooperarea sistematica între statele membre, pentru conducerea politicilor si prin punerea graduala în practica a unor actiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese în comun.
În acelasi timp, statele îsi asuma angajamentul de a sprijini activ si fara rezerve PESC, de a se abtine de la orice actiune contrara intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor nationale cu pozitiile comune, de a se informa reciproc asupra oricaror probleme de politica externa si de securitate si de a sustine pozitii comune în cadrul organizatiilor internationale.
Competentele si procedurile referitoare la PESC se concentreaza în principal spre Consiliul UE, care îi defineste principiile si orientarile generale. Consiliul UE, asistat de un Comitet politic, prin decizii luate în unanimitate, pun în aplicare orientarile generale.
PESC nu dispune de instrumente juridice (directive, reglementari) caracteristice altor politici comunitare. Instrumentele sale sunt actiunile comune, pozitiile comune, declaratiile si concluziile Consiliului European si ale Consiliului Uniunii Europene. Mare parte a acquis-ului tine de cooperarea interguvernamentala.
O decizie importanta pentru sporirea eficientei politicii externe comune a fost numirea unui Înalt Reprezentant pentru PESC (modificare introdusa de Tratatul de la Amsterdam), în persoana d-lui Javier Solana Madariaga.
Cooperarea UE cu tarile terte si ajutorul comunitar; ajutorul umanitar. A doua putere comerciala a lumii, Uniunea Europeana intervine în 20% din volumul total al importurilor si exporturilor mondiale. Deschiderea schimburilor între membrii sai a fost în centrul crearii Uniunii, acum aproape 50 de ani, si a generat o prosperitate crescânda pentru toate statele membre. De aceea Uniunea este initiatoarea unei actiuni în favoarea deschiderii schimburilor mondiale, în interesul mutual al tarilor bogate si al tarilor sarace. Aproape jumatate din fondurile consacrate într-ajutorarii tarilor sarace provine din partea Uniunii Europene sau a statelor sale membre, ceea ce face ca UE sa fie principalul furnizor de ajutor din lume, mai precis 30 miliarde de euro pe an. Din aceasta suma, aproximativ 6 miliarde sunt acordate prin intermediul institutiilor Uniunii. Desi statele membre, precum si alte state industrializate, au acceptat obiectivul unui ajutor anual egal cu 0,7% din PNB lor, doar Danemarca, Luxemburg, Olanda si Suedia l-au atins. Celelalte tari s-au angajat sa-si recupereze întârzierea. Media generala a Uniunii, care este de 0,34%, este superioara Statelor Unite sau Japoniei
Dezvoltarea schimburilor poate favoriza cresterea mondiala si se poate dovedi profitabila pentru toti: consumatorii dispun de o paleta mai larga de alegeri, concurenta între importuri si produsele locale antreneaza o scadere a preturilor si o sporire a calitatii. Uniunea considera ca globalizarea poate fi o sursa de avantaje economice pentru toti, mai ales pentru tarile în curs de dezvoltare, facilitându-se accesul pe piata sa, pe termen scurt, si acordându-le mai mult timp pentru a-si deschide propriile lor piete pentru produsele europene.
Uniunea a devenit un actor esential al ciclurilor succesive de negociere vizând deschiderea schimburilor. Ea acorda o importanta esentiala ciclului actual, intitulat "programul de la Doha pentru dezvoltare", lansat în 2001. Obiectivul este suprimarea tuturor obstacolelor în deschiderea pietelor, mai ales în favoarea tarilor în curs de dezvoltare.
Mai mult, Uniunea a încheiat o serie de acorduri comerciale bilaterale cu diferite tari si regiuni ale lumii. U.E. a înteles ca schimburile pot stimula cresterea economica si capacitatea de productie a natiunilor sarace. Înca din 1971, în cadrul Sistemului de Preferinte Generalizate (SPG), Uniunea a început sa reduca sau sa suprime drepturile vamale si taxele pe importurile provenind din tarile în curs de dezvoltare. De altfel, initiativa sa "Tot în afara de arme", lansata în 2001, rezerva celor 49 de tari cele mai putin avansate ale lumii liberul acces pe pietele Uniunii pentru a-si vinde produsele, cu exceptia armelor. Relatia particulara legata între Uniune si cei 78 de parteneri din Africa, Caraibe si Pacific (grupul ACP) în domeniul comertului si al ajutorului, dateaza din 1975 si este considerata ca un model de asistenta al tarilor bogate în favoarea tarilor sarace.
O initiativa comunitara lansata în 2002, "Apa pentru viata", are drept obiectiv ca si regiunile cele mai sarace ale lumii sa beneficieze de apa potabila si de sisteme de irigatii, mai ales în Africa, dar si în Caucaz sau în Asia centrala, în regiunea mediteraneeana si în America Latina. Uniunea a deblocat 1 miliard de euro pentru a finanta aceasta initiativa.
Constienta de faptul ca pacea este o conditie esentiala pentru dezvoltarea durabila, Uniunea a aprobat în 2004 crearea unui fond intitulat "Facilitate de sustinere a pacii" finantat cu aproximativ 250 milioane de euro si vizând sustinerea operatiunilor de mentinere a pacii si de prevenire a conflictelor în Africa.
Uniunea Europeana este activa în toate zonele de criza si mai ales în Irak, Afganistan, Teritoriile palestiniene si în mai multe regiuni din Africa. Ea intervine în lumea întreaga, adesea departe de media internationale, în regiunile de criza "uitate". Astfel, mai ales Nordul Caucazului (mai ales Cecenia), Tadjikistan în Asia Centrala, Nepal, Sri Lanka si America Centrala au beneficiat de ajutorul Uniunii. U.E. împartaseste din experienta sa pentru a ajuta populatia sa se pregateasca pentru eventuale catastrofe în regiunile si tarile cu risc înalt, expuse cutremurelor, uraganelor, inundatiilor sau secetei.
Uniunea acorda ajutorul de urgenta prin intermediul Oficiului de Ajutor Umanitar (ECHO). De la crearea sa în 1992, acesta a intervenit în teatrul de crize grave în mai mult de 100 de tari, furnizând cât mai repede posibil victimelor echipamentele si produsele de prima necesitate. Bugetul sau anual este de peste 500 de milioane euro, ECHO finantând si echipele medicale, expertii în deminare, transport si sustinere logistica.
ECHO nu dispune de resursele necesare pentru a duce la bun sfârsit toate aceste misiuni, el cooperând strâns cu parteneri umanitari, respectiv organizatii non-guvernamentale, agentii specializate a Natiunilor Unite si Crucea Rosie sau Semiluna Rosie, pentru a putea aduce hrana si echipamente, a furniza echipe de salvatori, a instala spitale de campanie si a instala sistemele de comunicatii temporare.
Acorduri internationale. Uniunea Europeana a format o ampla retea de acorduri de asociere, de cooperare si de comert cu tarile din lumea întreaga, fie ca este vorba despre vecinii sai europeni sau de parteneri mai îndepartati, în Asia sau din Pacific. Pentru a gestiona aceste relatii, Uniunea organizeaza în mod regulat summit-uri sau reuniuni ministeriale împreuna cu principalii sai parteneri.
Uniunea întretine relatiile cele mai intensive cu patru vecini din Europa Occidentala: Elvetia, Norvegia, Islanda si Liechtenstein. Membre ale Asociatiei Europene de Liber-Schimb (AELE), aceste tari s-au aliniat în numeroase domenii ale legislatiei europene referitoare la piata interna si urmeaza Uniunea în alte domenii politice. Cu exceptia Elvetiei, toate fac parte, împreuna cu Uniunea, din Spatiul Economic European (EEE). Astfel, cele trei state au adoptat regulile pietei unice din U.E. (toate directivele, reglementarile si dispozitiile necesare, precum si politicile comunitare din domeniul cercetarii, protectiei consumatorilor si a mediului).
Turcia, care si-a depus candidatura înca din 1987, a fost admisa pentru deschiderea negocierilor în iunie 2006. Aceasta tara este unul dintre cel mai vechi parteneri comerciali ai Uniunii, încheind în 1963 un acord de asociere care include acum o uniune vamala.
Uniunea Europeana si tarile Balcanilor de Vest au instaurat împreuna un proces de stabilizare si de asociere care regrupeaza Croatia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (FRYM), Albania, Bosnia-Hertegovina, Serbia si Muntenegru. Daca obiectivul ultim este aderarea la UE, aceste tari beneficiaza deja de liberul acces pe piata unica europeana si primesc un ajutor comunitar pentru a-si duce la bun sfârsit programele nationale de reforma. În cadrul unei viitoare etape, ele vor putea negocia acorduri de stabilizare si de asociere cu Uniunea, deja semnate de Croatia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (FRYM), înainte de a-si depune o eventuala candidatura de aderare la Uniune.
Uniunea se straduieste sa stabileasca legaturi cât mai strânse cu vecinii din Est (Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus) si Sud (tarile mediteraneene). În martie 2003, Comisia Europeana a prezentat o comunicare intitulata O Vecinatate Europeana Avansata: un nou cadru pentru relatiile cu vecinii estici si sudici, care a definit principiile de baza ale Politicii Europene privind Vecinatatea (PEV). Aceasta îsi propune, în principal, sa împarta beneficiile aduse de extinderea din 2004 cu tarile vecine si sa creasca securitatea în vecinatatea Uniunii. PEV se adreseaza vecinilor UE 25, în special celor care au aceasta pozitie dupa extinderea din 2004, cum sunt în Europa de Est: Rusia, Ucraina, Belarus si Moldova. Rusia si UE au decis sa îmbunatateasca parteneriatul strategic dintre ele prin crearea a "patru spatii comune", asa cum s-a decis la Summit-ul de la St.Petersburg din 2003.
Comisia a recomandat, înca din martie 2003, includerea Georgiei, Azerbaijanului si Armeniei în PEV. De altfel, Strategia Europeana de Securitate a individualizat Caucazul de Sud ca o regiune în care Uniunea trebuie sa se implice mai mult.
La 12 mai 2004, Comisia Europeana a adoptat un Document de Strategie, care prevede modul în care UE va preîntâmpina formarea de noi bariere în Europa. Astfel, se va defini, împreuna cu tarile partenere, un set de prioritati ce vor fi notate în Planuri de Actiune. Acestea vor avea la baza angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minoritatilor; domnia legii; o buna guvernare; promovarea unei bune relatii cu vecinii; respectarea principiilor economiei de piata si a dezvoltarii durabile. Apropierea în politica externa reprezinta un alt pilon al Planurilor. Modul în care UE îsi va dezvolta legaturile cu fiecare partener va fi direct proportional cu modul în care valorile comune anterior citate sunt efectiv împartasite. Planurile de Actiune vor acoperi si urmatoarele domenii: dialogul politic (sunt incluse aici lupta împotriva terorismului si a proliferarii armelor de distrugere în masa, precum si rezolvarea conflictelor regionale); politica economica si sociala (se va promova participarea într-un numar de programe UE, precum si îmbunatatirea legaturilor cu UE - transport, energie etc.); comert (se prevede o deschidere mai mare a pietei, în conformitate cu standardele UE); justitia si afacerile interne (o mai apropiata cooperare în domenii precum managementul frontierelor, migratia, lupta împotriva terorismului, traficul cu fiinte umane, droguri si arme, crima organizata, spalarea banilor, precum si criminalitatea economico-financiara).
Planurile de Actiune vor fi diferentiate, astfel încât sa reflecte stadiul existent al relatiilor UE cu fiecare tara în discutie. Acestea vor avea ca marja definita de timp o perioada de 3 - 5 ani. Exista posibilitatea ca, odata cu îndeplinirea prioritatilor stabilite de Planurile de Actiune, actuala generatie de acorduri bilaterale sa fie înlocuite cu o forma noua de parteneriat privilegiat, respectiv Acordurile Europene de Vecinatate. Ajutorul financiar furnizat acestor tari va fi suplimentat în viitor prin crearea unui nou instrument financiar, Instrumentul European pentru Vecinatate, care se va focaliza pe colaborarea transfrontaliera de-a lungul granitei Uniunii celor 25.
În cadrul Procesului Barcelona, Uniunea s-a angajat sa instaureze o zona de liber-schimb cu vecinii sau mediteraneeni pâna în 2010. Ea va include tarile arabe din Sudul si Estul Mediteranei, precum si Israelul si Teritoriile Palestiniene. Schimburile comerciale sunt în prezent facilitate între Uniune si fiecare dintre partenerii sai, care, la rândul lor, iau masuri pentru a intensifica relatiile comerciale dintre ei. Este ceea ce ilustreaza si Acordul de la Agadir, un acord de liber-schimb semnat în 2004 între Egipt, Maroc, Iordania si Tunisia.
Parteneriatul transatlantic cu Statele Unite este unul dintre axele esentiale al relatiilor externe ale Uniunii Europene. Fluxurile comerciale si de investitii între cele doua parti ajung zilnic la aproximativ 1 miliard de euro. În plus, Uniunea Europeana si Statele Unite au în comun un mare numar de valori si interese în comun, chiar daca orientarile si strategiile adoptate sunt câteodata divergente.
În 2004, Uniunea a lansat doua initiative inovatoare pentru a întari relatiile cu Canada. Prima vizeaza crearea unui program de parteneriat UE - Canada pentru cooperarea asupra problemelor mondiale, celalta fiind axata pe negocierea unui noi acord menit sa favorizeze investitiile si schimburile între cele parti.
În Orientul Mijlociu, Uniunea negociaza un acord de liber scbimb cu sase tari din Consiliul de Cooperare al Golfului (Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite). Ea sustine si eforturile de reconstructie din Irak.
Desi China si Japonia sunt principalii sau parteneri comerciali în Asia, cu cele sapte membre ale Asociatiei Natiunilor Asiei de Sud-Est (ANASE), Uniunea întretine cea mai veche relatie: ea a debutat în 1972 si a fost oficializata în 1980, printr-un acord de cooperare. ANASE a luat initiativa sa-si extinda relatiile cu Uniunea în cadrul procesului ASEM (întâlnire Asia - Europa), la care participa si Japonia, China si Coreea de Sud. Un summit ASEM are loc la fiecare doi ani.
De câtiva ani, Uniunea Europeana si-a intensificat relatiile cu Japonia. Planul de actiune UE - Japonia, adoptat în 2001, extinde cooperarea biltaerala, pâna atunci axata pe comert si investitii, afaceri culturale si politice. Europa a devenit principala sursa de investitii straine directe pentru Japonia si primul beneficiar al investitiilor straine japoneze, depasind astfel Statele Unite si China.
Relatiile dintre Uniunea Europeana si China au crescut în mod dinamic în ultimii ani, dialogul politic, acordurile sectoriale si schimburile institutionale ocupând un loc din ce în ca mai mare. Referitor la schimburi, China este în prezent al doilea partener comercial non-european al Uniunii, clasându-se dupa Statele Unite si în fata Japoniei. La rândul sau, Uniunea este una dintre principalele surse de investitii straine în China.
Uniunea este primul partener comercial al Indiei si cea mai importanta sursa de investitii straine în aceasta tara. De la prima reuniune la vârf din iunie 2000, relatiile s-au dezvoltat si înglobeaza în prezent nu numai comertul, ci si dialogul politic, summit-urile de afaceri, cooperarea culturala si proiectele comune de cercetare.
U.E. este al doilea partener comercial al Americii Latine, principala sa sursa de investitii straine directe. La fiecare doi ani, Uniunea si toate tarile din America Latina si Caraibe participa la summit-uri biregionale în cursul carora sunt abordate numeroase probleme - politice, economice, educative, stiintifice, tehnologice, culturale si sociale. Toate tarile Americii Latine sunt în prezent legate de Uniune, individual sau în grup, prin acorduri de asociere, de cooperare sau de comert. Uniunea Europeana si MERCOSUR (care reuneste Brazilia, Argentina, Paraguay si Uruguay) negocieaza în prezent un acord de asociere prevazând o zona de liber-schimb între cele doua parti.
În 2003, Uniunea a încheiat doua acorduri distincte, referitoare la dialog politic si cooperare, unul cu Comunitatea andina si celalalt cu America Centrala. Viitoarea etapa consta în negocierea acordurilor de asociere cu cele doua regiuni. Uniunea a încheiat deja acest tip de acord (prevazând un regim de liber-schimb) cu Mexic si Chile, în 1997, respectiv în 2002.
Dincolo de legaturile traditionale care unesc Uniunea si tarile africane în cadrul acordurilor mediteraneene sau a relatiei cu tarile ACP, U.E. si Uniunea Africana (U.A.) au deschis un nou dialog referitor la prevenirea si rezolvarea conflictelor, precum si sustinerea acordata de UE pentru eforturile de mentinere a pacii desfasurate pe continent de UA si Natiunile Unite. Parteneriatul U.E. - Africa acopera si cooperarea economica regionala, integrarea si comertul, actiunile împotriva secetei si desertificarii, lupta împotriva HIV si maladiile transmisibile, securitatea alimentara, drepturile omului si democratia, lupta împotriva terorismului.
Justitia si Afacerile Interne (JAI) reprezinta al treilea pilon al UE si are drept obiective: 1) reguli si metode de control la trecerea frontierelor interioare; 2) cooperarea vamala; 3) cooperarea judiciara în materie civila si penala; 4) politica de azil si emigrare; 5) lupta contra fraudelor; 6) lupta contra criminalitatii (terorism, droguri)
Metodele de cooperare constau în: informari si consultari la nivelul Consiliului, caruia i s-a adaugat si un Consiliu al ministrilor de Justitie si Interne, în scopul armonizarii actiunilor statelor membre; pozitii, proceduri sau actiuni comune, pe care, la initiativa statelor sau Comisiei, Consiliul le poate hotarî; cooperare bi sau multilaterala între state.
În cadrul acestui pilon functioneaza Europol si Eurojust.
criteriul politic: institutii stabile, care sa garanteze democratia, statul de drept, drepturile omului, respectarea si protectia minoritatilor;
criteriul economic: economie de piata viabila, capabila sa faca fata fortelor concurentiale si presiunii din Piata Unica a UE;
capacitatea de a-si asuma obligatiile de membru, adica de a adopta cadrul legislativ si institutional al Comunitatii, numit si acquis comunitar, si de a subscrie obiectivelor uniunii politice, economice si monetare.
Consiliul European de la Madrid (1995) a introdus un criteriu suplimentar, acela al existentei unei administratii nationale capabila sa gestioneze calitatea de membru al UE
Acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi si obligatii asumate de statele membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementeaza activitatea institutiilor UE, actiunile si politicile comunitare. El este consta din:
1) legislatia comunitara primara (Tratatele originare ale Comunitatilor Europene si cele ulterioare - Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, respectiv Tratatele de aderare etc.)
2) legislatia secundara, adoptata de institutiile UE pentru punerea în practica a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii si recomandari)
3) jurisprudenta Curtii de Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta
4) declaratiile si rezolutiile adoptate în cadrul UE
5) actiuni comune, pozitii comune, conventii semnate, rezolutii, declaratii si alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) si al cooperarii din domeniul Justitiei si al Afacerilor Interne (JAI).
6) acordurile internationale la care UE este parte, precum si cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.
Acquis-ul comunitar este o constructie complexa, care s-a dezvoltat în decursul a 50 de ani, fiind estimat la 80.000 - 90.000 de pagini de Jurnal Oficial al Uniunii Europene. Numarul de pagini de acquis comunitar nu poate fi însa calculat cu exactitate deoarece acquis-ul are un caracter dinamic, în fiecare zi adoptându-se acte noi si abrogându-se altele.
Acquis-ul comunitar are un efect de directa aplicare. Normele nu trebuie ratificate; ele fie se transpun în legislatia interna, cum este cazul directivelor, fie se aplica direct, cum este cazul regulamentelor. Pentru a fi cunoscute, aceste dispozitii trebuie sa existe în limba nationala a statului membru respectiv. În prezent, UE are 20 de limbi oficiale; astfel, fiecare act trebuie sa fie disponibil în 20 de variante originale, toate versiunile lingvistice având aceeasi forta juridica.
Accesul, atât al persoanelor fizice, cât si al celor juridice la aceste informatii trebuie sa fie nediscriminatoriu
Din ratiuni practice, acquis-ul comunitar a fost împartit în 31 de capitole: 1) Libera circulatie a marfurilor; 2) Libera circulatie a persoanelor; 3) Libera circulatie a serviciilor; 4) Libera circulatie a capitalului; 5) Dreptul societatilor comerciale; 6) Concurenta; 7) Agricultura; 8) Pescuitul; 9) Transporturi; 10) Impozitare; 11) Uniunea Economica si Monetara; 12) Statistica; 13) Politica Sociala si ocuparea fortei de munca; 14) Energie; 15) Industrie; 16) Întreprinderi mici si mijlocii ; 17) stiinta si cercetare; 18) Educatie, pregatire profesionala, tineret; 19) Telecomunicatii; 20) Cultura si audiovizual; 21) Politica Regionala; 22) Protectia mediului înconjurator; 23) Sanatatea si protectia consumatorilor; 24) Justitie si Afaceri Interne; 25) Uniune Vamala; 26) Relatii externe; 27) Politica Externa si de Securitate Comuna ; 28) Control financiar; 29) Prevederi financiare si bugetare; 30) Institutii ; 31) Altele.
Procedura de desfasurare a negocierilor de aderare a fost stabilita în 1997, iar negocierile propriu-zise au început la 31 martie 1998 cu 6 tari candidate: Cehia (cerere oficiala de aderare înaintata la 17.01. 1996), Cipru (cerere oficiala de aderare înaintata la 3.07. 1990), Estonia (cerere oficiala de aderare înaintata la 24.11.1995), Polonia (5.04.1994), Slovenia (cerere oficiala de aderare înaintata la 10.06.1996) si Ungaria (cerere oficiala de aderare înaintata la 31.03.1994).
La 13 octombrie 1999, Comisia Europeana a recomandat statelor membre sa deschida negocierile si cu Bulgaria (cerere oficiala de aderare înaintata la 14.12.1995), Letonia (cerere oficiala de aderare înaintata la 13.10.1995), Lituania (cerere oficiala de aderare înaintata la 8.12.1995), Malta (cerere oficiala de aderare înaintata la 16.07.1990), România (cerere oficiala de aderare înaintata la 22.06.1995) si Slovacia (cerere oficiala de aderare înaintata la 27.06.1995).
Negocierile de aderare determina conditiile în care fiecare tara candidata va adera la UE, desfasurându-se pentru cele 31 de capitole, prin trecerea în revista, domeniu cu domeniu, a progreselor tarii respective privind transpunerea normelor comunitare în legislatia interna si aplicarea efectiva a regulilor care guverneaza functionarea UE. Negocierile se axeaza pe acceptarea unor aranjamente tranzitorii, care trebuie sa fie limitate ca domeniu si durata, menite sa permita noilor veniti sa realizeze conformitatea cu anumite norme juridice pâna la data convenita prin negociere. Sesiunile de negociere au loc la nivel de ministri sau adjuncti (reprezentanti permanenti) pentru statele membre, respectiv ambasori sau negociatori-sefi pentru tarile candidate.
Fiecare tara candidata elaboreaza si prezinta Comisiei Europene documente de pozitie asupra celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, prin care îsi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care întelege sa negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicita pentru armonizarea deplina a cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul respectiv de activitate. Fiecare tara numeste un negociator-sef, sustinut de o echipa de experti.
Din partea Uniunii, doua institutii sunt implicate în procesul de negociere: Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeana (respectiv Directia Generala de Extindere).Comisia Europeana pregateste documentele comune de pozitie ale UE pentru fiecare capitol, pe care le înainteaza Consiliului, iar acesta da Comisiei un mandat de negociere. Toate statele membre stabilesc, prin intermediul Consiliului, o pozitie comuna fata de documentul de pozitie respectiv si fata de oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.
Comisia Europeana mentine legatura cu tarile candidate, pentru a cauta împreuna solutii la problemele care apar pe parcursul negocierilor.
Parlamentul European este permanent informat asupra progresului negocierilor.
Ritmul negocierilor depinde de nivelul de pregatire al fiecarei tari si de complexitatea problemelor care trebuie rezolvate. Închiderea unui capitol înseamna ca negocierile au fost finalizate provizoriu, conform principiului ca nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de capitole.
Negocierile dureaza, de regula, câtiva ani. Când întreg pachetul de domenii supuse negocierilor a fost epuizat, rezultatele se reunesc într-un Tratat de aderare. Acesta este trimis Consiliului pentru aprobare si Parlamentului European pentru avizare. Dupa semnare, tratatul este trimis statelor membre si tarii candidate pentru ratificare.
Procedurile de ratificare dureaza între 1,5 - 2 ani. Abia dupa parcurgerea acestuia proces, apartenenta respectivei tari la UE devine efectiva.
STUDIU DE CAZ: ROMÂNIA
Negocierile de aderare a României la U.E. au fost lansate oficial la 15 februarie 2000 si încheiate la 25 aprilie 2005, odata cu semnarea, la Luxemburg, a Tratatului de Aderare. Acest document reflecta conditiile aderarii României (si Bulgariei) la Uniunea Europeana si reprezinta rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar.
Tratatul contine trei clauze generale de salvgardare. Acestea sunt folosite de Comisia Europeana în situatia in care apar probleme legate de îndeplinirea obligatiilor de stat membru al Uniunii Europene, înainte de aderare, sau în perioada ulterioara aderarii. "Clauzele de salvgardare generala" sunt valabile pentru toate statele noi membre si se aplica prin votul unanim al Statelor Membre din Consiliu. Prevederile specifice fiecarei clauze sunt urmatoarele:
v Economie Daca, în primii trei ani de la aderare, vor aparea dificultati grave si persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situatia economica într-un anumit domeniu, România poate solicita autorizatia de a lua masuri protectioniste pentru a ameliora situatia creata si a ajusta respectivul sector economic al Pietei Comune.
v Piata interna Daca România nu îsi îndeplineste angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare, Comisia, din proprie initiativa sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, sa ia masurile necesare. Masurile nu vor fi mentinute mai mult decât este necesar si vor fi ridicate atunci când respectivul angajament a fost îndeplinit.
v Justitie si Afaceri Interne Daca în România exista întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoasterea mutuala în domeniul civil si penal, Comisia, din proprie initiativa sau la solicitarea unui stat membru, poate, pâna la sfârsitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sa ia masurile necesare si sa specifice conditiile de aplicare a acestora. Aceste masuri trebuie sa fie justificate si mentinute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situatiei.
În intervalul de executie bugetara 2007 - 2013, România va beneficia de 29,2 miliarde euro repartizati, în principal, pentru politica regionala si de coeziune (17,3 miliarde euro) si politica agricola comuna (11 miliarde euro, dintre care 5,3 miliarde euro pentru plati directe si masuri de piata, iar 5,7 miliarde euro pentru dezvoltarea rurala). Restul de aproximativ 0,9 miliarde euro se va împarti între securizarea frontierelor (aproape jumatate) si finantari directe la bugetul de stat (sub forma de ajutor financiar în primii ani dupa aderare). Defalcat pe ani, în intervalul 2007 - 2009 România va primi câte 3,6 miliarde euro anual, iar din 2010 pâna în 2013 câte 4,6 miliarde euro în fiecare an.
|
