VICTIME PENTRU BASESCU
Episodul 1: Exterminarea elitei politice
Traian Basescu are o prima transa de "date stiintifice" in baza carora sa poata condamna comunismul.
"Cotidianul" a pus cap la cap,
utilizind diversele materiale documentare care sint disponibile, numele celor
care, apartinind unor elite distincte, au avut de suferit de pe urma
comunismului.
Cifra care a rezultat in urma acestor investigari nu este, desigur, una finala: e doar o cifra minima. Prin urmare, numarul victimelor de elita ale regimului comunist este cel putin acesta; cel pe care vi-l propunem in cele ce urmeaza. Aceasta nu exclude insa faptul ca numarul acestor victime sa fie unul inzecit.
Victime numarate "stiintific"
Coroborind datele selectate din "Dictionarul victimelor comunismului" (disponibil la literele A la Q - 8 volume din 14 intentionate), scris de Cicerone Ionitoiu, cea mai completa baza de date cu privire la numarul victimelor comunismului, cu documente si date ale Memorialului de la Sighet, contabilizarea numelor de victime care fac parte din elita politica indica cifra de aproximativ 836 de lideri. Pentru clasa politica, luata in ansamblul sau, cifra se dubleaza cel putin, in inventarul lui Ionitoiu: peste 1.800 de victime in total. Dintre acestia, 350 de persoane au fost omorite sau au murit in detentie, precum si la interval de o luna de la eliberarea din arest (in foarte multe cazuri, chiar la interval de citeva zile, detinutilor dindu-li-se drumul pentru a nu muri in puscarie). In plus, exista cazuri de suicid imediat dupa "eliberare", generate de absenta mijloacelor de trai sau de neputinta de a suporta amintirile evenimentelor traite. La acestia, se adauga si un numar semnificativ de persoane care au murit la citeva luni sau la citiva ani de la eliberarea din detentie. 20 de membri ai elitei politice distruse de comunisti au ajuns, conform statisticii minimale cu care operam, la groapa comuna.
Numele victimelor clasei politice romanesti si ale reprezentantilor de elita ai acesteia, apartenenta acestora, precum si locurile de detentie ale acestora se regasesc in tabelul atasat acestui articol.
Ordinul de marime in 1945
Crema elitei politice de la mijlocul secolului trecut numara citeva sute de nume; o buna parte dintre acestia - ministri si secretari de stat - au fost inchisi la Sighet. Daca acestora li se adauga parlamentarii in viata din diverse legislaturi, cifra creste cu inca aproximativ 2.000 de nume - e de parere istoricul Armand Gosu.
Inca aproximativ 3.000 de oameni alcatuiau elita birocratica a Romaniei. Toti acestia plus liderii politici locali - din mediul urban si rural - duc la o cifra de 10.000-15.000 de nume care compuneau elita politica a Romaniei imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
"Majoritatea acestora au atras represiunea comunista in prima faza a sa - cea mai dura si mai violenta. Toata elita politica a Romaniei necomuniste a fost neutralizata de comunisti. Pe cei care nu au apucat sa ii inchida in detentie i-au trimis la Canal, cu condamnari administrative. Nu a ramas nimeni neinchis. Faptul ca intreaga elita politica a fost neutralizata da clar, o data in plus, dimensiunea genocidala a regimului comunist", spune Armand Gosu.
Am
inclus in rindul celor 836 de victime personalitati politice atit lideri cu
impact national inainte de venirea comunistilor la putere, precum si lideri
locali. De asemenea, am inclus pe lista nume ale unor lideri legionari, ale
unor conducatori - nationali si locali - din Basarabia, precum si citeva zeci
de nume ale unor tineri care aveau profil de lideri politici. O categorie
aparte o reprezinta acei lideri ai elitei politice comuniste, devorata in urma
unor lungi rafuieli intre diversele factiuni ale
Cicerone Ionitoiu povesteste, intr-o
lunga marturie despre ororile comunismului, ca in 7 martie 1945 a sosit la
Bucuresti o comisie formata din Evgheni Suhalov (reprezentantul Kominternului),
Vasile Prisenko (sectia sindicate URSS), general Feodor Zurkov (din Statul
Major politic al lui Malinovski), Nicolae Afcev (atasat special pe linga Ana
Pauker) si Sulmab Berezinski (trimis special al lui Stalin).
Cu prilejul acestei vizite, Ana Pauker, Constantin Doncea si Constantin Pirvulescu au primit, printre altele, sarcinile de rezolvat in trei ani: desavirsirea reformei agrare; desfiintarea armatei si crearea uneia noi; desfiintarea micilor gospodarii taranesti; abdicarea regelui si exilul familiei regale; suprimarea firmelor de export-import si indreptarea exportului spre URSS si tarile satelite ei; suprimarea partidelor istorice si uciderea si rapirea membrilor; intemeierea unei "politii populare" de tip NKVD; indreptarea populatiei rurale catre industrie; interzicerea intrarii strainilor din tarile capitaliste; lichidarea tuturor bancilor. In mare parte, aliatii romani ai comunistilor sovietici si-au facut datoria.
Episodul 1: Teroarea cu randament maxim
Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej contabilizeaza cel mai mare numar de detinuti politici. Aceasta nu inseamna insa ca in timpul lui Ceausescu teroarea a fost mai mica.
Neutralizarea elitei politice a fost
unul dintre proiectele urgente puse in practica o data cu venirea la putere a
comunistilor. Instaurata nelegitim - prin fraudarea rasunatoare a alegerilor
din 1946 -, puterea comunista si-a impus proiectul de exterminare a elitei
politice precedente in citiva ani. Asa incit, in 1964, atunci cind, in ultimele
luni de domnie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat faimosul decret de gratiere a
detinutilor politici, tinta finala a proiectului de exterminare a elitei
politice fusese deja atinsa.
Eficienta comunista
Intr-un
an si citeva luni -
Dintre
cele trei, PNT este partidul care, statistic, a avut cel mai mult de suferit de
pe urma represiunii comuniste. In momentul masluirii alegerilor din 1946, PNT
era, de altfel, cel mai influent si mai popular partid politic din
Locuri de detentie
Cel
mai des mentionate nume de locuri de detentie in care au stat arestatii
politici au fost urmatoarele: inchisori - Aiud, Gherla, Sighet (aici, de
altfel, au fost cei mai multi ministri aruncati la groapa comuna),
Regimul penitenciarelor in care erau inchisi detinutii politici semanau in detaliu cu cele in care au fost puse in practica vastele programe de exterminare nazista. Si in cazul unora si in cazul altora, tinta urmarita era aceeasi: exterminarea detinutilor, fie ea lenta sau rapida.
Date despre detinutii politici
Intre 500.000 (cifra minima) si 2.000.000 (cifra maxima) se apreciaza ca este numarul detinutilor politici. Detentia acestora a avut loc, in majoritatea cazurilor, in regimul Dej.
In
perioda in care
Definitia sedintelor de "reeducare" data chiar de catre "reeducatori" este urmatoarea: sedinte de scos "putregaiul din banditi". Iata doua cazuri semnificative pentru procesul de reeducare.
Aurelian PANA
Presedinte al Institutului National de Export, membru in Consiliul Permanent al Agriculturii, ministru subsecretar de stat si apoi minstru plin la Agricultura si Domenii.
Arestat
in 1948 si condamnat la 10 ani de inchisoare, la virsta de 68 de ani. Detentia
la Jilava, Cernavoda (unde a fost rob la roaba), Gherla. Torturat de o echipa
de "reeducatori" tortionari venita de la
Petre PANDREA
Deputat;
doctor in stiinte juridice si filosofie (specializari la
Arestat
de comunisti in 1952, in timpul anchetei lui Lucretiu Patrascanu. Detentia la
Ministerul de Interne si Ocnele Mari. Rearestat in 1958. Condamnat la 15 ani de
munca silnica pentru "uneltire impotriva orinduirii de stat" si "agitatie".
Detentia la Jilava (unde a fost batut cumplit),
Comunistii au dat dovada de multa imaginatie cind i-au acuzat pe adversarii lor politici.
Intre acuzele cele mai frecvente in
baza carora au fost condamnate politic persoanele in timpul regimului comunist,
se regasesc urmatoarele: a) "crima de uneltire impotriva ordinii sociale"
(exemple foarte des intilnite de "uneltire": fredonarea cintecului
"Desteapta-te, romane" sau acordarea de ingrijiri medicale "dusmanilor
poporului"); b) "crima de nedenuntare" a frate-lui, sotului etc...; c)
"deviationism"; d) "cosmopolitism" si "atitudine retrograda"; e) "nationalism"
(numarul 1 ca frecventa in sentintele victimelor politice ale comunismului din
Basarabia); f) "crima de agitatie publica"; g) "propaganda indreptata impotriva
statului"; h) "originea sociala nesanatoasa"; i) "discutii dusmanoase" la
adresa regimului; j) "ajutor legionar"; k) "actiune criminala de sabotaj...
efectuind lucrari neplanificate" (sau neindeplinind o sarcina de partid); l)
"crima de amenintare a pacii popoarelor"; m) "vinovat pentru dezastrul
Romaniei"; n) impotrivire la colectivizare ("la intovarasire"); o) "nu si-a
predat cotele agricole" (chiar daca nu a putut din cauza secetei); p)
"activitate dusmanoasa impotriva regimului democrat" sau "lupta impotriva
democratiei" (...comuniste); r) "tradare de patrie"; s) "inalta tradare"; t)
refuzul de a trece la ortodoxism; u) calitatea de ruda a unui detinut politic.
Printre cele mai ilare acuze facute de comunisti invinuitilor pe motive politice, se detaseaza urmatoarele: a) "crima de favorizare a sotului"; b) "spiritism" (exemplu: presupusa incercare a unei victime de a lua legatura cu spiritul lui Codreanu); "poezii daunatoare ordinii de stat"; c) "impotrivire la intovarasire"; d) "a spus bancuri cu caracter reactionar"; e) "sentimente antisovietice", "atitudine antisovietica"; f) "huliganism politic"; g) "activitate national-taranista impotriva orinduirii comuniste"; h) elogierea stiintei si tehnicii capitaliste.
Episodul 1: Lista inaltilor demnitari condamnati la iad
In primii ani ai terorii comuniste, la Sighet au fost incarcerate majoritatea marilor personalitati politice romanesti care se opuneau comunismului.
Dumitru
Alimanisteanu, ministru
Inchisoarea
de la Sighet avea un regim special nu numai pentru cei vii, dar si pentru cei
morti: in intervalul
Actele de moarte ale celor decedati la Sighet au fost intocmite, cu trei exceptii, abia in anul 1957.
Inchisoarea din Sighet a fost
construita in 1897, ca inchisoare de drept comun. Dupa 1945 prin Sighet se
facea repatrierea fostilor prizonieri si fostilor deportati din U.R.S.S. In
august 1948 a devenit loc de detentie pentru un grup de studenti, elevi si
tarani maramureseni, dintre care o parte traiesc si azi la Sighet. In zilele de
5-6 mai 1950 au fost adusi la Penitenciarul Sighet peste o suta de demnitari
din intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari,
istorici, ziaristi, politicieni), unii dintre ei condamnati la pedepse grele,
altii nici macar judecati. Majoritatea aveau peste 60 de ani.
In 1955, ca urmare a Conventiei de la Geneva si a admiterii Romaniei comuniste (RPR) in ONU, au avut loc gratieri. Parte dintre detinutii politici din inchisorile romanesti au fost eliberati, parte transferati in alte locuri, inclusiv in domiciliu obligatoriu.
La Sighet, din cei circa 200 de detinuti, 54 murisera. Inchisoarea de la Sighet a redevenit apoi una de drept comun. Totusi, detinuti politici mai apareau si in anii urmatori, mai ales "in trecere" spre spitalul psihiatric din localitate.
In 1977 inchisoarea a fost dezafectata si a intrat intr-un proces de degradare.
Editorial - Morti pentru Basescu
"Sint dispus sa condamn crimele comunismului si nu avem evaluari,... evaluari macar aproximative, bazate pe documente". Pare un citat din Nicolae Plesita, Ion Dinca sau Alexandru Draghici. Dar nu avem noi atita noroc: e din Traian Basescu.
Cu sau fara stirea presedintelui,
comunismul a omorit sute de mii de oameni. Ranitii urca spre trei milioane,
afectatii - spre douazeci. Insa baza ireductibila a terorii ramine crima
fizica. Moartea violenta, adusa cu parul, cu ranga, cu frigul, cu infometarea,
este blazonul fundamental al casei. Orice ocol prin tortura, izolare sau
umilire e, prin comparatie, supliciu cu surdina. Comunismul a ucis si a lasat
amprente. A produs cadavre si gropi comune, a lasat dire de singe peste tot, ca
intr-o macelarie.
Si, pentru buna informare a presedintelui, asasinatul are data, adresa si proces-verbal. Mortii au nume si numar. Listele se intind in zeci de documente si sute de marturii. Cimitirul total are subdiviziuni teritoriale stiute. Recensamintul omorului cu violenta atinge un grad ridicat de precizie.
Ei bine, standardul Basescu e putin diferit: "...as putea sa-i condamn pentru ca mie mi-a fost frig, as putea sa-i condamn pentru ca trebuia sa aduc, eu navigind, copiilor lapte praf din strainatate, as putea sa-i condamn ca aduceam sotiei alimente din strainatate, as putea sa-i condamn ca veneam si facusem instalatie de iluminat din bateria de la masina, ca am adus ca sa se incalzeasca copiii lampi de petrol din Turcia, ca sa nu mai stea in frig in apartament - pot sa-i condamn pentru toate lucrurile astea pentru ca le-am trait?".*
Cit despre ceilalti, cei care au murit, sa infiintam dracului o comisie! O cer suferintele de catifea ale capitanului Basescu si carnetul lui de partid.
Fiindca,
e bine sa ne amintim: comunismul nu a navigat la
Ei bine, acolo unde insulta presedintelui s-a lasat salutata de servilismul teoretic al oricarei comisii, a aparut ideea de a furniza impricinatilor niste cifre. Cifre reci si macabre, care inchid in frigul lor intreaga grozavie a mortii. Cifre minime, dar exacte. Acoperite cu fapte, cu nume si cu pamint inghetat. Morti pentru Basescu.
Ca sa-i termine mai repede pe romani, comunistii le-au exterminat elitele. Virfurile clasei politice, militare si economice, elita intelectualitatii si a bisericii au fost pe lista urgentelor. Impotriva lor, impotriva fiintei lor biologice, a fost folosit intregul arsenal al durerii fizice, de la infometare la topor.
Imaginatia calailor rusi a primit patent de functionare in inchisorile Romaniei si, pe cind cercetatorii de azi recitau poezii cu Stalin, mintea tarii era ucisa cu ranga.
Pentru disparitia elitelor romanesti au depus marturie victime si cercetatori. Oameni evadati din cosmar au enuntat proportiile genocidului, autori cu reputatie stiintifica au inventariat suferinta. Ei au demonstrat cu probe fizice ca, la capatul oricarei discutii despre comunism, ramine un nevazut covor de oase.
Jilava,
Aiud, Gherla, Vacaresti,
Iar in problema mortilor, e de la sine inteles ca presedintele are raspunsul gata pregatit: "Sa traiti bine!"
*Revista "22", Rodica Palade, interviu cu Traian Basescu
Episodul 2: Patru biografii intemnitate
Cazuri exemplare pentru a intelege pierderile suferite de societatea romaneasca.
Moartea unui savant
Incepind
cu anul 1924, George Bratianu (n. 3 febr. 1898) a devenit profesor universitar,
intii la
In 1947, George Bratianu a fost inlaturat de la catedra si de la conducerea institutului de istorie, in septembrie i s-a fixat domiciliu fortat si i s-au interzis contactele externe, iar la 9 iunie 1948 i s-a retras calitatea de academician.
In noaptea de 5/6 mai 1950 a fost arestat de Securitate si intemnitat la Sighet, fara sa fi fost judecat si condamnat. Intr-o zi din intervalul 23 - 27 aprilie 1953, a murit in inchisoare la virsta de 55 de ani, in conditii inca neelucidate. Potrivit marturiilor unor detinuti, se pare ca s-a spinzurat sau si-a taiat venele cu un ciob de geam, neputind sa suporte chinurile detentiei. Alte surse sustin ca a fost omorit in bataie de un gardian.
In 1971, familia a fost autorizata sa-l dezgroape din cimitirul din Sighet si sa-l reinhumeze in cavoul Bratienilor de la Florica/Stefanesti (judetul Arges).
Opera de vizionar
Ca istoric, George Bratianu a fost foarte preocupat de sustinerea stiintifica a tezei continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic. A scris lucrari de referinta despre statele romanesti, cu precadere despre Basarabia si despre zona Marii Negre: "Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle" (1929); "O enigma si un miracol istoric: poporul roman" (1940); "Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti" (1945); "Sfatul domnesc si adunarea starilor in Principatele Romane" (postum); "Marea Neagra. De la origini pina la cucerirea otomana" (1969). Incepind cu anul 1941, a deschis la Universitatea din Bucuresti un curs intitulat "Marea Neagra". Prelegerile au aparut in limba franceza, la München, in 1969. In aceasta carte, savantul conchide ca indo-europenii isi fac aparitia in Europa in epoca bronzului, venind din zonele vestice ale Romaniei de astazi, fiind reprezentati de sciti, inruditi cu iranienii printr-o fuziune etnica. La vremea cind George Bratianu elabora aceasta teorie inca nu se descoperise "Ginditorul de la Hamangia" - statueta din teracota care avea sa confirme ipotezele sale.
Evreul convertit in puscarie
Nicu-Aurelian Steinhardt s-a nascut pe 29 iulie 1912 in comuna Pantelimon, linga Bucuresti, unde tatal sau, inginerul Oscar Steinhardt, conducea o fabrica de mobila si de cherestea. A fost coleg, la Liceul "Spiru Haret", cu oameni alaturi de care a trecut prin multe: C. Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat. La liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaica inscris si la cursurile de religie crestina. A urmat facultatile de Drept si de Litere, luindu-si doctoratul in drept in 1936.
Intre
1934 si 1937 a frecventat cenaclul "Sburatorul" si a publicat trei carti. Pina
la izbucnirea razboiului si-a continuat studiile in Franta si in
Arestat pentru ca n-a turnat
In 1959 a fost arestat grupul sau de prieteni, in frunte cu Noica si cu Dinu Pillat. Securitatea l-a somat sa depuna marturie impotriva "lotului intelectualilor mistico-legionari" al lui Noica si Pillat. La indemnurile tatalui sau, a refuzat, drept pentru care a fost arestat, judecat si condamnat la 12 ani de munca silnica.
Incarcerat
la Jilava, pe 15 martie 1960 a fost botezat ortodox de catre parintele Mina
Dobzeu. Eliberat din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor
politici, in august 1964, a inceput sa duca o viata crestina autentica. Iar in
1973, la recomandarea lui Noica, a mers sa se calugareasca la Manastirea Rohia.
Insa abia pe 16 august 1980 a fost tuns in monahism, sub numele de Nicolae. In
a doua jumatate a anilor '80, a reintrat in viata literara publicind traduceri,
eseuri, cronici. A intretinut legaturi cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca,
Mircea Eliade, Emil Cioran, motiv pentru care, inevitabil, a fost urmarit de
Securitate. Chilia de la Rohia i-a fost perchezitionata de mai multe ori si, in
1972, i-a fost confiscat "Jurnalul fericirii" (care cuprinde perioada
Monahul Nicolae Steinhardt a murit pe 29 martie 1989. Postum i-au aparut "Jurnalul fericirii", "Daruind, vei dobindi" si alte citeva carti.
Jertfa filosofului
Mircea Vulcanescu s-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti, in familia unui inspector financiar. De foarte tinar si-a descoperit dexteritati de activist social: la 16 ani s-a inscris in societatea culturala "Infratirea romaneasca". Din adolescenta a scris poezii si eseuri.
In 1921 s-a inscris la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti. A fost un membru remarcabil al Asociatiei Studentilor Crestini din Romania (ASCR).
In timpul studentiei a scris mai multe lucrari filosofice, crescind sub influenta profesorilor Dimitrie Gusti si Nae Ionescu.
In
1925 si-a luat licenta in filosofie si in drept si a inceput studiile doctorale
la
In
iarna lui 1927 a inceput colaborarea la revista "Gandirea". A continuat sa aiba
o vie activitate in cercurile cultural-religioase de la
Pe
13 octombrie 1931 a iesit in public asociatia culturala "Criterion", la
simpozioanele careia Vulcanescu a sustinut comunicari. A colaborat la foarte
multe publicatii, consumind mult timp pe "efemere". A fost director general al
Vamilor (1935 si 1937), director al Datoriei Publice (1937- 1940), director al
Casei Autonome de Finantare si Amortizare, presedinte al Casei Autonome a
Fondului Apararii Nationale
"Nu ne razbunati!"
Orator de mare forta, a conferentiat cu pasiune si persuasiune pe subiecte de la satul roman la dimensiunea romaneasca a existentei. Dupa lovitura de stat din 23 august '44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1946, cind a fost arestat in al doilea lot al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept "criminali de razboi".
La 9 octombrie 1946, a fost condamnat la opt ani de temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din '46.
Inchis la Aiud, alaturi de mare parte din elita romaneasca, Mircea Vulcanescu a tinut o serie de conferinte considerate subversive de tortionari, pentru ca le mentinea moralul detinutilor. Impreuna cu inca 12 barbati din celula sa, a fost bagat in hrubele Sectiei 1. Acolo au fost dezbracati la piele si lasati intr-un frig cumplit. Pentru ca nu erau paturi sau scaune pe care sa stea, epuizat, unul dintre detinuti a cazut din picioare dupa citeva ore. Vulcanescu s-a asezat pe ciment ca o saltea pe care s-a culcat cel doborit. Filosoful s-a gindit ca celalalt e mai tinar si are sanse sa scape din puscarie. I-a salvat astfel viata. Mircea Vulcanescu a murit insa pe 28 octombrie 1952, bolnav de plamini, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani si a lasat cu limba de moarte un indemn cutremurator, cu adevarat demn de un mucenic: "Sa nu ne razbunati!".
Poetul inchisorilor
Radu Demetrescu - Gyr s-a nascut pe 2 martie 1905, in Cimpulung-Muscel, ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu. Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor in litere si conferentiar universitar, de mai multe ori laureat al Societatii Scriitorilor Romani, al Institutului pentru Literatura si al Academiei Romane, comandant legionar si director general al teatrelor in timpul scurtei si nefericitei guvernari legionare, Radu Gyr a ispasit 20 de ani de inchisoare.
A debutat editorial pe cind era student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, in 1924, cu volumul ,,Linisti de schituri''. Pina in 1944, Radu Gyr a mai publicat sapte volume de versuri si o serie de povesti versificate. Sub forma de brosuri, i-au aparut de-a lungul vremii si o seama de conferinte. A colaborat la numeroase publicatii ale vremii, printre care "Gandirea", "Convorbiri literare", "Revista Fundatiilor Regale", "Curentul", "Cuvantul", "Buna Vestire".
Intre 1938 si 1939 a fost internat si el, la ordinul regelui Carol al II-lea, in lagarul pentru legionari de la Miercurea-Ciuc (via Tismana), de unde a lasat o relatare de mare valoare documentara.
Scos din circuitul valorilor publice
Mai tirziu, dupa "rebeliunea legionara" din 21-23 ianuarie 1941, Radu Gyr a fost incarcerat, alaturi de mii de legionari - printre care si foarte multi adolescenti din Fratiile de Cruce. Seful statului, maresalul Ion Antonescu, le-a oferit legionarilor posibilitatea de a scapa de puscarie mergind pe front. Radu Gyr, ca toti legionarii, a fost trimis in linia intii, de unde s-a intors ranit. Din 1945 pina in 1963 a fost inchis din nou pe motive politice. In aceasta lunga perioada de claustrare si de suferinta a creat cele mai frumoase poeme, care au fost invatate si transmise de detinuti prin mesaje Morse.
Din 1963, dupa eliberarea din temnitele comuniste, a fost silit sa colaboreze - ca si Nichifor Crainic, celalalt poet exponential al inchisorilor - la ,,Glasul Patriei'' (mai tirziu, ,,Tribuna Romaniei''), pentru a putea supravietui. Practic, a fost scos din circuitul valorilor publice. A continuat sa-si slefuiasca opera din temnita, care a fost editata postum.
Radu Gyr a murit pe 29 aprilie 1975, la Bucuresti.
Episodul 2: Arestarea gindirii libere
Citeva
mii de victime ale comunismului au alcatuit crema universitatii, a vietii
artistice si a scenei politice de la noi.
Distrugerea elitei intelectuale a provocat o ruptura definitiva intre Romania interbelica, "lumea veche", cu reperele si normele ei, si Romania comunista, "lumea noua", a "omului nou", fara scoala si fara caracter. Sechelele acestui dezastru istoric sint vizibile si azi in societatea romaneasca. In conceptia comunistilor, intelectualul era un potential dusman. Intelectualii erau fie cosmopoliti, fie reactionari si, in orice caz, primejdiosi prin obisnuinta de gindi si prin puterea de a manipula masele. Prin urmare, intelectualii trebuiau reeducati sau eliminati. Planul de decimare a elitei intelectuale ostile comunismului a fost conceput in trei mari etape: epurarea, interdictia si detentia. Toate pregatirile dinaintea declansarii actiunii de lichidare a vechii elite, precum si masurile din timpul desfasurarii planului se subsumeaza acestor trei pasi.
Trei institutii distruse
In
Represiunea asupra studentimii
Mii de studenti romani, din toate centrele universitare, s-au solidarizat cu ideile revoltei anticomuniste din Ungaria anului 1956 si au protestat pe strazi. Parte dintre ei erau abia eliberati din puscarii. Au fost arestati 4.000 de studenti, citeva zeci de lideri ai lor fiind condamnati la ani grei de inchisoare. Mai tirziu, la inceputul anilor '60, au avut loc noi arestari si procesele de grup - "Lotul Rugul Aprins" si "Lotul Noica-Pillat" - care au avut scopul de a le taia elanul intelectualilor de a se organiza si de a constitui eventual o opozitie.
Inca din '45 au fost interzise 2.000 de titluri de carti ale unor autori "reactionari", de la Anton Pann si Mihai Eminescu pina la Eugen Lovinescu si Lucian Blaga. Insa in 1950 regimul comunist a dat noi instructiuni pentru selectarea cartilor din biblioteci, iar in 1960, peste 40.000 de volume au fost trecute in fonduri speciale, la care accesul era permis numai cu aprobare politica.
Munca de prevenire a Securitatii
Pina la decretul de amnistie generala a detinutilor politici din 1964, multe dintre mintile stralucite ale Romaniei murisera in temnita. Incepind cu acest moment, arestarile au fost sporadice, iar Securitatea a actionat preventiv, urmarindu-i pe intelectuali si la nevoie amenintindu-i si brutalizindu-i pentru a renunta la proteste si disidenta. Partidul-stat a mers pina acolo incit, in anul 1983, a pus sub control strict masinile de scris. Orice masina de scris trebuia inregistrata la militie, pentru ca, in cazul cind ar fi aparut "scrieri dusmanoase" in samizdat ori manifeste contra puterii politice, sa-l poata identifica pe autor.
Cu toate acestea, citiva intelectuali de caracter, ca Paul Goma si parintele Gheorghe Calciu, s-au ridicat public impotriva regimului. Ei au fost inchisi si apoi siliti sa plece in exil.
Genocidul in cifre
Citiva
istorici au avansat mai multe cifre despre dimensiunile opresiunii comuniste.
Florin Matrescu sustine in cartea sa "Holocaustul rosu sau crimele in cifre ale
comunismului international" (1998) ca, numai intre actualele granite ale
Romaniei, au murit peste 890.000 de oameni. La care adauga inca 350.000 de
basarabeni ucisi de foametea provocata de Stalin, in anii
Iar Anton Ovseyenco, in "The Time of Stalin: Potret of a Tirrany" (N.Y. Harper and Row, 1981), estimeaza numarul total al victimelor comunismului numai in Basarabia si Bucovina de Nord la 1.500.000 de persoane.
La rindul sau, Cicerone Ionitoiu, autorul unui impresionant dictionar al victimelor terorii comuniste (70.000 de nume), sustine ca in Romania comunista au fost trei milioane de detinuti politici, din care au murit cel putin 200.000. Dar inca nu se stie citi tarani au fost ucisi pe loc pentru ca s-au opus colectivizarii si citi "partizani" din munti au fost omoriti in lupte cu trupele de Securitate.
30% dintre victime au fost intelectuali
Se poate face o estimare cu privire la numarul de intelectuali arestati, deportati, ucisi in inchisori sau in munti. Rusan a cercetat peste 71.000 de fise matricole penale ale celor care au fost inchisi intre 1945 si 1989. Cu ajutorul unor statisticieni si informaticieni i-a impartit pe acesti detinuti dupa virsta, sex, categorie sociala, studii, ocupatie, confesiune etc.
Romulus
Rusan apreciaza ca esantionul pe care a lucrat reprezinta 5% din numarul total
de detinuti. El sustine ca este un esantion cu valoare stiintifica ridicata si
"suficient pentru stabilirea a numeroase date caracteristice sistemului
concentrationar din
Din cei peste 70.000 de detinuti, au stat inchisi: 36,10% la Jilava; 20,3% - Gherla; 16,2% - Aiud; 12% - Poarta Alba; 9,59% Vacaresti si in altele.
Disidenta
romaneasca a existat
La
mijlocul anilor '70 a devenit vizibil faptul ca, in
Episodul 3: Inchisi pentru Hristos
Istoriile personale ale unor
anticomunisti in odajdii acuza.
Evolutia publicistica, sub pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte.
Nascut
pe 22 decembrie 1896 la Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete
destul de aventuroasa. El a initiat saptaminalul "Floarea de Foc"
Organizator al "Rugului Aprins"
Treptat, Sandu Tudor si-a descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei "Rugul Aprins", care avea in centru practicarea "Rugaciunea inimii". Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in 1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.
A incercat, in mod sistematic din 1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei generatii aceeasi educatie.
In noaptea de 13/14 iunie 1958, parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub acuzatia de "uneltire contra ordinii sociale". Fara sa existe vreo proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept legionari.
Pe
baza slabului material probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si
declaratiile smulse sub teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de
activitate ostila clasei muncitoare si de sustinere a fascismului, de
organizare a unei activitati contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul
Aprins'' in perioada
A stat inchis la Jilava si la Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat.
Studentul
medicinist Gheorghe Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea -
a fost inchis pentru prima data in 1948 pentru "activitate dusmanoasa"
impotriva regimului comunist. In prima perioada de detentie,
Eliberat in urma amnistiei generale
din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre cei mai
iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a casatorit
cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa, cu care
are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea familie,
luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de "cumintire". O
data cu darimarea Bisericii Enei din inima Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul
careia se punea la cale ridicarea unui restaurant, parintele Calciu si-a
inceput lupta deschisa impotriva regimului comunist. In postul Pastelui din
anul 1978, a devenit tot mai incomod prin predicile sale critice la adresa
conducerii de partid si de stat, mai ales ca in jurul sau s-au strins numerosi
studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu toate hartuielile Securitatii si ale
propriilor superiori din Biserica, auditoriul devenea din ce in ce mai numeros.
In intervalul cit si-a rostit cele sapte predici, in incinta si apoi in pragul
Bisericii Radu-Voda din Bucuresti, parintele Calciu a fost urmarit, amenintat,
calomniat si in cele din urma arestat si condamnat la zece ani de inchisoare.
Ierarhia bisericeasca s-a grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata
complice la revolta preotului Calciu.
Salvat de SUA
Condamnarea abuziva din 1979 a stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an, Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu familia, in SUA, unde i se acordase deja "cetatenia de onoare" si unde traieste pina astazi.
In cei peste 20 de ani de exil, parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate reuniunile importante ale "diasporei" romanesti, a inlesnit numeroase contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele publicatii postdecembriste din tara.
Episodul 3: Biserica de dupa gratii
Regimul comunist a gindit simplu si crud reorganizarea societatii romanesti: distrugerea elitelor si formarea altora. Biserica nu putea scapa.
Biserica era cu atit mai
primejdioasa pentru comunism cu cit, prin insasi existenta sa, nega dogma
acestui regim.
In privinta Bisericii Ortodoxe, comunistii au inceput, in anul 1948, prin a mazili ierarhii incomozi. Majoritatea au fost inlocuiti din functii, unii au fost arestati, altii au fost pensionati si au primit "domiciliu obligatoriu" la anumite manastiri, altii au murit in conditii suspecte. Peste 2.600 de preoti ortodocsi de mir si un numar inca necunoscut de calugari au fost arestati. Dintre acestia, cel putin 200 - gasiti in documente pina in aceasta faza a cercetarilor istorice - au murit in temnita sau dupa eliberare, ca urmare a conditiilor de detentie. Alti 230 de preoti greco-catolici au fost si ei bagati dupa gratii. Prin teroare, comunistii si-au asigurat colaborarea sau cel putin lipsa de opozitie a arhiereilor ramasi in scaun si a celor nou-numiti. Biserica greco-catolica a fost desfiintata in 1948, iar Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica - acuzata de comunisti ca este "oficina imperialista" si "cuib de spioni" - au fost permanent supravegheate si considerate dusmanoase.
Dusmanul nr. 1: BOR
Cu toate acestea, dupa zece ani de masuri luate impotriva Bisericii, tot de ea se temeau comunistii cel mai tare.
La
6 octombrie 1958, ministrul de Interne, Alexandru Draghici, avertiza, intr-un
raport catre Comitetul Central al
In 1959, Securitatea si Departamentul pentru Culte au redus cu doua treimi numarul manastirilor si al calugarilor, pe motiv ca asezamintele monahicesti ascundeau partizani din munti si elementele reactionare. Peste 5.000 de calugari si calugarite au fost scosi din manastiri si siliti sa traiasca "in lume". Unele manastiri au fost evacuate prin forta armata. Intre 1959 si 1960 au fost arestati sute de preoti pe motiv ca raspindesc misticismul, predica impotriva materialismului dialectic sau se opun orinduirii socialiste.
Valurile de represiune
Istoricul Adrian Nicolae Petcu, coordonatorul unui Martirologiu al Bisericii Ortodoxe, a facut o periodizare a represiunii comuniste asupra slujitorilor altarului. Potrivit acestuia, represiunea Bisericii incepe la sfirsitul lui martie 1945, sub pretextul defascizarii tarii. Numerosi preoti, alaturi de oameni de cultura, acuzati cel mai adesea fara temei de apartenenta la miscarea legionara, erau trimisi in lagarele speciale de la Caracal, Slobozia, Tg.-Jiu si Lugoj.
Alte arestari in mediul preotesc au mai fost operate in preajma alegerilor din noiembrie 1946 si in timpul procesului lui Iuliu Maniu, atunci cind majoritatea clericilor ortodocsi au refuzat sa-l condamne pe Maniu in predicile care le rosteau la altar. In mai 1948 a fost declansat un alt val de arestari masive in rindurile preotilor considerati "legionari". Arestarile aveau sa continue in 1949.
"Noaptea Adormirii Maicii Domnului"
La 4 septembrie 1952, dupa eliminarea "deviationistilor" Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca, Dej afirma ca trebuiau arestati 12.600 de "dusmani ai poporului". In noaptea de 15/16 august 1952 - celebra "noapte a Adormirii Maicii Domnului" -, la ordinul ministrului Afacerilor Interne au fost arestati multi preoti cu functii in Biserica inainte sau dupa 1948. Majoritatea au fost trimisi in colonii de munca pentru cel putin 24 de luni. Multi au fost masati la Poarta Alba, in celebra "brigada a hotilor", si la Coasta Gales, unde au si murit o mare parte dintre ei.
Vinarea grupurilor de rezistenta
O etapa distincta a represiunii a fost vinatoarea preotilor care ajutau grupurile de rezistenta anticomunista din munti. Ei cadeau pe masura ce erau lichidate grupurile de rezistenta. Amintim in treacat cazurile unor preoti morti in inchisoare in urma acestei actiuni prelungite: Dumitru Mihailescu din Dobrogea, arestat in anul 1949 pentru ca il sprijinise pe Gogu Puiu, conducatorul rezistentei din Dobrogea; Nicolae Manescu, Nicolae Andreescu, Ion Dragoi si Ion Constantinescu, pentru ca i-au ajutat pe fratii Arnautoiu, erau arestati, anchetati, umiliti si detinuti, primul decedind in 1961 in Penitenciarul Botosani, iar ceilalti fiind executati prin sentinta la Jilava in 1959.
Preot = anticomunist
In
Comunistii au folosit legea lui Carol
In privinta incadrarilor juridice, regimul comunist s-a folosit, cel putin la inceput, de legislatia penala care ii viza pe legionari din timpul regelui Carol al II-lea. Este vorba despre Codul penal din 1936, cu celebrul articol 209 privind "uneltirea contra ordinii sociale", alaturi de Inaltul Decret Regal nr. 856/1938, care se referea la siguranta ordinii in stat. In aceste articole erau incadrati "dusmanii poporului", unii dintre ei fiind acuzati si inainte de 1944. Acestei legislatii comunistii aveau sa-i adauge in Codul penal articolul 193, privitor la "activitatea intensa contra clasei muncitoare", intr-o exprimare vaga ca si incadrarea juridica, dar mai ales hotaririle guvernamentale privitoare la coloniile si lagarele de munca, dar si cele privitoare la "banditii din munti" si "socializarea agriculturii" cu cotele si sabotajul.
De ce-au murit in puscarii
Istoricilor
le este dificil sa stabileasca exact cauzele adevarate ale mortii in temnita a
celor mai multi detinuti politici. Intii, pentru ca Securitatea nu era
riguroasa, iar diagnosticele erau deseori mincinoase - dupa cum s-a vadit in
unele cazuri, probate cu martori. In al doilea rind, mai ales in cazul
deceselor survenite in coloniile de munca, acestea erau inregistrate si mai
tirziu - chiar si cu ani intirziere -, iar cauzele erau fictive. Multe decese
surveneau in anchete din cauza torturilor. Alti preoti au fost executati cu sau
fara judecata. Altii si-au dat duhul in timpul muncii fortate la care erau
supusi, fie in colonii de munca, fie in inchisori. Bolile, mai cu seama
Cercetarile din ultimii ani ale unor tineri istorici dezvaluie ca cel putin sapte ierarhi ortodocsi au fost ucisi de catre comunisti. Regimul s-a temut de o actiune fatisa impotriva arhiereilor, care erau legati de popor. Si a ales sa-i lichideze in taina, in loc sa-i trimita in puscarie.
De exemplu, episcopul Grigorie Leu al Husilor, care, dupa ce i se desfiintase eparhia (1949), pentru atitudinea sa fatis anticomunista, avea sa fie otravit.
La fel a fost eliminat episcopul Nicolae Popovici - scos din scaun in septembrie 1950, pentru atitudinea anticomunista in predici -, otravit in potirul euharistic, in anul 1960. Desi era fin al lui Petru Groza, Sebastian Rusan, mitropolit al Moldovei, nu ezita sa se manifeste impotriva regimului atunci cind acesta se amesteca in treburile Bisericii. A fost si el otravit in martie 1956, pentru ca in august, paralizat complet, sa treaca la cele vesnice.
Ultimele
arestari in masa in preotime s-au consumat dupa revolutia de la Budapesta
(1956), pe fondul epurarilor din partid si al retragerii trupelor sovietice din
In mediul bisericesc, presiunile din parte politicului erau foarte mari, pe fondul cererilor repetate de diminuare a vietii monahale, refuzate de fiecare data de patriarhul Justinian, pentru care a cunoscut un scurt exil la Dragoslavele si doua incercari de otravire din partea credinciosilor regimului comunist, dupa cum avea sa afirme parintele Ilie Cleopa dupa 1990. Refuzurile patriarhului s-au soldat cu incercari de scoatere din scaun a acestuia si prin arestari masive.
Represiunea brutala, cu anchete singeroase, umilinte si reeducari, se va incheia in 1964, cind detinutii politici vor fi eliberati, in contextul relativei destinderi pe care regimul comunist o va adopta pina spre sfirsitul anilor '70. Dar au mai fost arestati preoti pe motive politice si dupa aceea.
De pilda, parintele Gheorghe Calciu, care a indraznit sa se opuna regimului in anii '80.
Episodul 4: Trei in arest. Doi morti
Generalul Gheorghe Mosiu (29 mai 1892, Provita de Jos - 10 octombrie 1974, Bucuresti)
Functii importante: sef de Stat Major al Comandamentului Etapelor de Est, imputernicit al Guvernului pentru evacuarea provinciilor din estul tarii.
"Element regalist", arestat impreuna cu sotia
Generalul de brigada Gheorghe Mosiu nu a fost arestat pentru ca ar fi lucrat sub comanda maresalului, ci pentru legaturi cu miscarea de rezistenta constituita dupa razboi, respectiv pentru apartenenta la organizatia "Sumanele negre". "Nu sint cercetat de organele in drept si nici nu mi s-a adus la cunostinta vreun document in baza caruia sa fiu arestat in celula", isi exprima generalul revolta in 1946, fiind eliberat citeva luni mai tirziu. Ridicat de la domiciliu, arestat si eliberat, pe rind, de alte citeva ori, Mosiu intra pentru ultima oara in inchisoare in 1959. "Activitate dusmanoasa impotriva regimului democrat popular din RPR, colportare de stiri calomnioase trimise de posturile de radio imperialiste, preconizarea schimbarii regimului din RPR si reinstaurarea vechiului regim capitalist cu sprijinul fortelor imperialiste." Acestea erau acuzatiile ce i se aduceau lui Mosiu, considerat "element regalist, mosier, dusman inrait al regimului democrat-popular". In 1960, este condamnat de Tribunalul 2 al Regiunii 2 Militare la 22 de ani de temnita grea si 8 ani de degradare civica pentru "crima de tradare de patrie prin subminarea unitatii statului" si de "uneltire contra ordinii sociale prin agitatie". Sotia sa, Maria Mosiu, a fost si ea arestata si judecata in acelasi proces, fiind gasita vinovata pentru "crima de favorizare a infractorului, cu acordarea de circumstante atenuante". Pedeapsa: 9 ani de temnita grea si 5 ani de degradare civica. "Periplul" concentrational al generalului a cuprins inchisorile Jilava, Dej, Gherla, beneficiind de gratierea din 1964.
Generalul Radu Korne (23 decembrie 1895, Bucuresti - 28 aprilie 1949, Vacaresti)
Functii importante: sef de Stat Major al Corpului de Cavalerie (1941), comandant al diviziei blindate (1944).
"Am fost arestat ca un borfas de rind"
A
luptat in ambele razboaie, contribuind decisiv la eliberarea, in 1941, a partii
de nord a Basarabiei, in fruntea Regimentului 6 Rosiori. In timpul bataliei de
la Moscova, a comandat Divizia 1 Blindata in luptele de la sud-vest de
Generalul Radu Baldescu (16 octombrie 1888, Mihaesti - 2 decembrie 1953, Jilava)
Functii importante: comandant al Diviziei 18 Infanterie Munte, comandant secund al Corpului 6 Teritorial.
"Ne-am nascut democrati"
Autor
a numeroase lucrari de istorie militara si profesor de elita, generalul Radu Baldescu
a fost considerat unul dintre cei mai culti militari din Armata Romana.
Totodata, a fost si unul dintre cei mai importanti opozanti ai sovietizarii,
pozitie ce avea sa-i aduca sfirsitul. "Sa mentineti ideile trecutului, ca
datorita lor am realizat Romania Mare. Sa nu imprumutati ideologie straina.
Rusii au luat de la noi ceea ce au astazi. Cei care critica armata din trecut
prin presa sint niste tradatori si vor ramine in vint", se adresa generalul
Baldescu in 1946 corpului de ofiteri. Intrezarind producerea unui dezastru la
nivelul ostirii prin infiintarea in 1945 a aparatului pentru educatie, cultura
si propaganda, el isi exprima astfel temerile. Nu pierdea, de altfel, nici un
prilej pentru a le impartasi, asa cum a facut si in fata ostasilor din Regimentul
4 Transmisiuni. "Noi, militarii, ne-am nascut democrati si sintem democrati si
nu avem nevoie sa facem politica... Sintem o
Epurarile
au avut ca preambul adoptarea unor legi, prin care s-a incercat cosmetizarea
nedreptatilor flagrante. Astfel, la doar o luna dupa Conventia de Armistitiu
din 12 septembrie 1944, care obliga Guvernul roman sa colaboreze cu "Inaltul
Comandament Aliat (sovietic) la arestarea si judecarea persoanelor acuzate de
crime de razboi, s-a dat un decret prin care Consiliul de Ministri era
imputernicit sa ia orice masuri "privative de libertate in vederea stabilirii
responsabilitatii politice si penale impotriva autorilor si a complicilor
morali si materiali ai dezastrului tarii". S-a apreciat ca aceasta dispozitie,
prin care s-a incalcat si principiul separatiei puterilor in stat, a generat
cele mai mari abuzuri judiciare din
Multe dintre procesele deschise generalilor Armatei Romane de comunisti aveau ca justificare colaborarea cu maresalul.
Principalii vizati in procesul epurarilor au
fost fostii ministri din guvernul Ion Antonescu, precum si colaboratorii
apropiati ai acestuia. Nu era insa necesar ca neaparat cineva sa fi impartasit
viziunea maresalului sau sa fi colaborat cu el pentru a fi inscenat un proces
cu acest capat de acuzare. Un exemplu este generalul Petre Vasilescu. In timpul
guvernarii antonesciene acesta nu a detinut functii foarte importante, iar in
1942 a fost arestat dupa ce i-a trimis o scrisoare de protest lui Antonescu
prin care se opunea deciziei de a continua razboiul dincolo de Nistru. Cu toate
acestea, comunistii l-au considerat om al vechiului regim, l-au arestat si l-au
condamnat la opt ani de temnita grea. A murit in centrul de exterminare al
inchisorii din
O executie ca la carte
Printre generalii si oamenii politici a caror pedepsire a fost facuta o data cu cea a maresalului s-au aflat Mihai Antonescu, Constantin-Piky Vasiliu, Constantin Pantazi, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca si Eugen Cristescu. Primii trei generali il insotisera, alaturi de inca un colonel, in exilul-detentie din URSS. Dupa arestarea pe 23 august, acestia au fost dusi de sovietici in apropiere de Moscova, de unde i-au adus inapoi pentru proces in 1946. El a inceput pe 6 mai 1946. A fost citit actul de acuzare, s-au facut interogatoriile, administrarea probelor, audierea martorilor. Pe 17 mai, Tribunalul Poporului deja pronunta sentinta de condamnare la moarte a celor sapte acuzati, in frunte cu Antonescu, considerat criminal de razboi si gasit vinovat de dezastrul tarii. Avocatii sai au depus recurs in aceeasi zi, iar mama sa, Lita Baraga, invoca "cu lacrimi in ochi marinimia Majestatii Sale". Regele Mihai nu a avut insa puterea de a se opune recomandarii scrise, cu putere de ordin, data de Petru Groza de a refuza gratierea "pentru inalte ratiuni de stat". Doar lui Pantazi, Lecca si Cristescu le-a fost comutata pedeapsa. Ceilalti
Episodul 4: Elita militara: o epurare perfecta
Aproape toti ofiterii Armatei Romane la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost epurati de catre comunisti. Sute si-au gasit sfirsitul in inchisori.
"Nicicind nu am fost un tradator, un
necredincios, un tulburator al tarii si neamului meu. Cindva, cind patimile
politice se vor atenua, realitatea va aparea in tot adevarul ei". In 1958, dupa
10 ani de carcera grea, contraamiralul Horia Macelariu, transferat de la Aiud
la Rimnicu Sarat, se adresa cu aceste cuvinte directorului general al
penitenciarelor. Profetia sa avea sa se implineasca abia peste mai bine de trei
decenii. Cit de bine a reusit planul de distrugere a elitei militare, pus in
scena sub supravegherea atenta a Kremlinului, a surprins pina si pe unul dintre
artizanii ei, Petru Groza. In procente, "crima aproape perfecta" s-a exprimat
prin inlaturarea a peste 95% dintre ofiterii care formau corpul de comanda al
Armatei Romane la sfirsitul razboiului, in doar zece ani.
De la 20.000 la 700 de ofiteri
Potrivit
unei statistici oficiale privind structura Armatei Romane la sfirsitul celui
de-al Doilea Razboi Mondial, mai exact pe 25 octombrie 1944, din totalul celor
454.972 de persoane, 19.462 erau ofiteri activi, arata istoricul Alexandru
Dutu. Acestia reprezentau intregul corp de comanda, de la sublocotenenti ca
sefi de plutoane pina la seful Marelui Stat Major General. Unii dintre ei
fusesera ofiteri in rezerva, mobilizati in timpul razboiului si care, in mod
firesc, trebuiau sa se intoarca la vatra ca urmare a trecerii la starea de
pace. Majoritatea ofiterilor au fost insa inlaturati pe criterii politice, bine
ascunse sub motive dintre cele mai diverse si absurde, cum ar fi oportunismul
sau necinstea. Potrivit Tratatului de pace din februarie 1947, efectivele au
fost reduse la 138.000, dintre care, asa cum se consemneaza intr-o statistica
din 1948, aproximativ 8.000 erau ofiteri. In 1951, ca urmare a unei reuniuni a
ministrilor Apararii si prim-secretarilor, convocata de Stalin la Moscova, s-a
impus din nou cresterea efectivelor in vederea pregatirii unui eventual razboi
impotriva tarilor occidentale. In
"Din totalul de 35.000, acestia reprezentau o picatura intr-un ocean. Singura structura in care procentul ofiterilor vechi era invers era Academia Militara", explica istoricul Florin Sperlea, redactor-sef al revistei "Document", editata de Serviciul Istoric al Armatei, si autorul unei teze de doctorat pe tema sovietizarii Armatei Romane. Profesorii au fost pastrati in virtutea experientei lor didactice, pentru a le exploata experienta in formarea nou-venitilor.
100 de generali, aruncati in inchisori
Elita militara, reprezentata in viziunea istoricilor de cei care detineau functiile de sef al Marelui Stat Major General, comandanti de armata, comandanti de corpuri de armata si comandanti de divizii si regimente, a fost in prim-planul epurarilor. Doar dintre generali, peste 100 au fost aruncati in inchisoare, dintre care 40 si-au gasit acolo sfirsitul. Arestati sau retinuti la domiciliu, acestia au fost invinuiti pentru faptul ca au facut parte din guvernul antonescian sau comandasera mari unitati in razboiul antibolsevic. La sfirsitul lunii martie 1946, intr-o singura saptamina au fost trecuti in rezerva sau in retragere 46 de generali si peste 400 de ofiteri superiori. Epurarea trebuia facuta rapid, iar unul dintre cei care au militat fervent pentru asta a fost chiar Petru Groza. In momentul in care s-a prezentat lista "marilor criminali de razboi" in Consiliul de Ministri, acesta a anihilat orice tentativa de nuantare a judecatii. "Avem de-a face cu un proces politic... Eu nu vreau sa ajung la un proces de felul celui de la Nürnberg, interminabil... Procesul isi va urma cursul sau repede. Vom merge la pedepse asa cum va hotari Tribunalul Poporului si imediat vom pasi la judecarea celui de-al doilea lot. Cel de-al doilea lot va trebui sa cuprinda pe toti fostii ministri. (...) Nu facem discriminare. Noi sintem organ politic". Sub imperiul "psihozei razbunarilor", dupa cum singur a numit-o, Petru Groza a fost insa nevoit sa dea el insusi inapoi in 1947, dupa incercarea esuata de a proba vinovatia generalului Gheorghe Stavrescu. "Sa fim obiectivi. Exista o tendinta de razbunare. Trebuie schimbata aceasta mentalitate. Au trecut trei ani. S-a incheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai si uita. Desigur, sint crime concrete care nu se pot uita. Dar si acelea se pot prescrie. Toate codurile din lume prevad aceasta prescriere", recunostea Petru Groza. Discursul a ramas insa fara efect. Generalul Stavrescu s-a stins la Aiud, in 1951.
Unul dintre instrumentele folosite in epurarea elitelor militare si formarea asa-zisei "armate populare" a fost Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si Propaganda (ECP). Ea a fost infiintata in 1945 in cadrul ministerului si extinsa apoi pina la nivelurile inferioare ale Armatei. Astfel, in fiecare companie, de exemplu, era un ofiter politic care lunar facea un raport in care semnala manifestarile ostile fata de guvernul Petru Groza, precum si pe cele pozitive. "Militarii vorbeau la popota unii cu altii si prin opiniile exprimate devenea clar cine e dezirabil si cine nu", spune istoricul Florin Sperlea.
Lista cu numele victimelor elitei militare distrusa de comunism prezentata de ziarul nostru este una minima. Cei care detin date si nume suplimentare sint invitati sa le trimita la adresa: [email protected]
Pe masura decimarii elitei militare, fostii ofiteri au fost inlocuiti cu oameni fideli Partidului. Ofiteri cu patru clase si un an de scoala militara.
Valter
Roman, care a fost printre primii "teoreticieni" ai sovietizarii Armatei
Romane, scria intr-o lucrare publicata in 1948 ca schimbarea structurii sociale
a efectivelor trebuie facuta prin recrutarea ostasilor "din rindurile clasei
muncitoare, ale taranimii muncitoare si intelectualitatii progresiste".
Aceasta, fireste, paralel cu "lichidarea ramasitelor care reprezinta interesele
burgheziei". Valter Roman insusi a fost silit sa paraseasca Armata in 1950,
cind s-a decis excluderea celor care luptasera in "Brigazile internationale" si
in Rezistenta Franceza. Cu alte cuvinte, cei care nu aderau la noul sistem
politic erau inlaturati cu prioritate. Intr-o a doua faza operau restul de
criterii, cum ar fi originea sociala, astfel ca in final doar citeva sute de
ofiteri au mai fost pastrati din vechea armata. Generali scoliti pe la cele mai
prestigioase scoli militare europene au fost fie bagati la inchisoare, fie, in
cel mai fericit caz, trecuti "in rindul cadrelor disponibile" pentru a face loc
oamenilor noului regim.
De la scoala primara, direct la Academia Militara
Pregatirea acestora arata un tablou sumbru al noii Armate. Potrivit unei statistici, arata istoricul Florin Sperlea, 60% dintre ofiterii activi in anul 1955 urmasera doar patru clase primare. "Cu dispensa, se putea intra si cu mai putin la o scoala militara", explica acesta. Scoala militara care se redusese la un an. Asta dupa ce in perioada interbelica studiile militare erau de trei ani, urmati de unul de practica si inca unul de specializare. Pentru comunisti acestea erau insa detalii. Pentru a acoperi posturile ramase libere in urma epurarilor, numarul scolilor militare s-a marit, de la 11 la 26, inca din 1948. "Corpul de cadre a ajuns in final dupa chipul si asemanarea Partidului", arata Sperlea.
Episodul 4: Patru inchisi. Toti morti
Generalul Aurel Aldea (28 martie 1887, Slatina - 17 octombrie 1949, Aiud)
Functii
importante: comandant al Corpurilor 2 si 7 Armata, ministru de Interne (1944),
sef al Comandamentului General al Teritoriului
Ministrul devenit sef al partizanilor
Unul
dintre cei mai devotati generali ai cauzei monarhice. Asa ar putea fi
caracterizat generalul Aurel Aldea, a carui cariera a fost intr-atit de
spectaculoasa pe cit de dramatic a fost sfirsitul ei in inchisoare. Generalul
de corp de armata si-a cistigat notorietatea in 1940, dupa ultimatumul
sovietic, urmat de ocuparea Basarabiei si a Nordului Bucovinei, cind a fost
numit seful delegatiei pentru reglementarea problemelor produse de agresiune.
In 1941, i s-a incredintat misiunea de a cerceta activitatea fostilor ministri
legionari. "I-am aratat generalului Antonescu ca, in primul rind, el este
vinovat de rebeliunea legionara din cauza slabiciunii cu care i-a condus. N-a
urmarit inarmarea lor. N-a pedepsit crimele lor." In august 1944, arestarea
maresalului Antonescu avea sa se produca cu o contributie importanta a
generalului Aldea. Ulterior, la solicitarea regelui, a devenit ministru de
Interne, pentru scurt timp insa. La sfirsitul lui august 1945, dupa ce regele
nu a reusit sa demita guvernul Petru Groza, in contextul grevei regale, Aldea a
apreciat ca Mihai I nu este in siguranta, cautind solutii impreuna cu alti
generali. "Din netarmurita dragoste fata de rege si
Generalul Nicolae Ciuperca (20 aprilie 1882, Rimnicu Sarat - 25 mai 1950, Vacaresti)
Functii
importante: comandant al Corpului 3 Armata, ministru de Razboi
Cel care i-a infruntat si pe maresal, si pe comunisti
Un general cu cariera prodigioasa, Nicolae Ciuperca si-a legat numele in mod special de operatiunile pentru eliberarea Basarabiei, perioada in care conducea Armata 4. La scurt timp dupa aceasta, a fost silit sa-si inainteze demisia si, pe 13 noiembrie 1941, a fost trecut in rezerva. Pretextul a fost, culmea, de incompetenta militara, insa chiar Antonescu il elogiase. Adevaratul motiv fusese insa acela ca a refuzat sa execute un ordin al maresalului, in august 1941. Generalului Ciuperca i s-a cerut sa scrie o scrisoare Comandamentului german prin care sa solicite "onoarea de a continua mai departe operatiunile la cot cu armata germana". "O astfel de scrisoare nu pot face, pentru simplul motiv ca eu, personal, sint contra operatiunilor de asa mare amplitudine din partea armatei noastre, care nu este armata mondiala sau europeana", a raspuns generalul Ciuperca. In 1944, a solicitat ministrului de Razboi, Mihail Lascar, reincadrarea sa, insa i-a fost refuzata pentru "a nu incuraja apetiturile altor demisionati". Nemultumirea avea sa-l determine sa intre in 1946 in organizatia "Graiul Sangelui". Sub numele conspirativ de generalul Cioata, ajunge comandant militar al organizatiei, care viza "ocuparea institutiilor-cheie, a nodurilor de comunicatie si suprimarea conducerii statului pentru constituirea unui guvern in frunte cu Radescu". "Rascoala Armatei" facea parte din planul de actiune, ca si "stabilirea unei legaturi cu ambasadorul american de la Bucuresti pentru a cere sprijin material". Riscurile erau asumate. "Vom intra in puscarie, sa se stie ca n-am vrut ca Romania sa devina o republica a Uniunii Sovietice." Sub acuzatia de "complot si uneltire contra ordinei sociale", Nicolae Ciuperca a fost, intr-adevar, inchis la Jilava in 1948. Nu a reusit sa darime regimul comunist, iar in vara anului 1950, 23 de persoane din organizatie, in frunte cu seful ei, Ion Vulcanescu, au fost judecate. Ciuperca nu a supravietuit insa pina la terminarea procesului, murind rapus de boala.
Generalul Iosif Iacobici (8 decembrie 1884, Alba-Iulia - 11 martie 1952, Penitenciarul Aiud)
Functii importante: comandant al Corpului 2 Armata, al Armatei 3 si al Armatei 4, ministrul Inzestrarii Armatei, ministrul Apararii Nationale, sef al Marelui Stat Major.
"Demnitatea de ostas batrin"
"A fost ministru de Razboi la declansarea razboiului contra Rusiei. Deci va fi tradus la Comisia de Judecata." Astfel justifica primul-ministru Constantin Sanatescu in toamna anului 1944 refuzul de a raspunde la o cerere de reevaluare a generalului Iosif Iacobici. Acesta isi daduse demisia pe 20 ianuarie 1942 din functia de sef al Marelui Stat Major, dupa o cariera fulminanta. Cauza: facuse opinie diferita fata de maresalul Ion Antonescu in problema sporirii fortelor militare ce urmau sa actioneze pe frontul din URSS in primavara. Iosif Iacobici considera ca Armata Romana trebuie sa implice forte minime in acel moment, cu atit mai mult cu cit situatia strategica nu o impunea. "Nu este nici oportun, nici posibil sa participam la operatiile de primavara cu mai mult decit o armata in valoare de opt divizii". Maresalul nu a renuntat insa la planurile sale, ceea ce l-a determinat pe Iacobici sa se retraga din functie. "Desi sint in perspectiva evenimente mari, totusi plutesc intr-o ambianta de completa nesiguranta, daunatoare pregatirilor si intregii activitati de iarna ale armatei", justifica generalul Iacobici retragerea sa, invocind "demnitatea de ostas batrin". Maresalul nu a lasat fara raspuns aceasta pozitie. "Este o ofensa gratuita pe care o aduceti acestui neam. Este mentalitatea defetistilor si a celor care pescuiesc in ape tulburi. Dovada o face tinuta soldatului roman pe cimpul de lupta si a ranitilor din spitale, care toti vor sa fie mai repede vindecati ca sa fie trimisi pe front", ii raspundea maresalul. Pentru ca se considera nedreptatit, generalul a cautat un fel de reabilitare in 1944, precizind ca se va retrage imediat din armata dupa ce i se da "satisfactie morala". In 1946, este absolvit de orice vinovatie, insa la citeva saptamini este acuzat ca a militat pentru hitlerism, pentru declansarea razboiului impotriva URSS etc. Este arestat preventiv pe 12 august 1948 si trimis in judecata alaturi de alti 16 fosti demnitari din timpul guvernarii Antonescu. Este condamnat in 1949 la 8 ani de temnita grea, insa a murit dupa doar 3 la Aiud.
Generalul
Emanoil Leoveanu (16 aprilie 1887,
Functii importante: seful Directiei Generale a Politiei, seful Directiei Artilerie din Ministerul de Razboi, comandant, succesiv, al Corpurilor de Armata 7, 6, 3, 4 si 6.
"Pedeapsa capitala, o favoare pentru mine"
Primele
acuzatii formulate de comunisti impotriva generalului de corp de armata
Leoveanu, in 1945, vizau implicarea in pogromul de la
Generali morti in detentie Aurel Aldea - 17 octombrie 1949, Aiud
Ioan Arbore - 25 decembrie 1954, Vacaresti
Gheorghe Avramescu - 3 martie 1945, Jasbereny, Ungaria
Radu Baldescu - 2 decembrie 1953, Jilava
Ion Carlont - 1950, Aiud
Henri Cihoski - 18 mai 1950, Sighet
Nicolae Ciuperca - 25 mai 1950, Vacaresti
Constantin S. Constantin - 16 septembrie 1952, Vacaresti
Grigore Cornicioiu - 16 septembrie 1952, Vacaresti
Dumitru Dobre - 26 martie 1959, Rimnicu-Sarat
Constantin Eftimiu - 19 septembrie 1950, Aiud
Grigore Georgescu - 27 aprilie 1952, Sighet
Iosif Iacobici - 11 martie 1952, Aiud
Constantin Ilasievici - 6 octombrie 1955, Vacaresti
Constantin Iordachescu - 18 noiembrie 1950, Jilava
Mihail
Kiriacescu - 8 martie 1960,
Radu Korne - 28 aprilie 1949, Vacaresti
Gheorghe Koslinski - 30 aprilie 1950, Aiud
Emanoil Leoveanu - 26 mai 1959, Fagaras
Gheorghe Liteanu - 17 februarie 1959, Fagaras
Nicolae Macici - 15 iunie 1950, Aiud
Socrat Mardari - 9 februarie 1954, Aiud
Vasile Mainescu - 13 mai 1953, Vacaresti
Ion Mihaescu - 22 octombrie 1957, Vacaresti
Ion Negulescu - 1 aprilie 1949, Jilava
Alexandru Nicolici - 20 ianuarie 1953, Poarta Alba
Constantin Pantazi - 23 ianuarie 1958, Rimnicu-Sarat
Vasile Pascu - 6 august 1960, Gherla
Nicolae Pais - 16 septembrie 1952, Sighet
Emil Palangeanu - 23 ianuarie 1953, Capul Midia-Navodari
Constantin Petrovicescu - 8 septembrie 1949, Aiud
Mihail Racovita - 29 iunie 1954, Sighet
Mihai-Cehan Racovita - 14 august 1954, Sighet
Radu R. Rosetti - 2 iunie 1949, Jilava
Gheorghe Rozin - 16 ianuarie 1961, Vacaresti
Nicolae Samsonovici - 15 octombrie 1950, Sighet
Ion Sichitiu - 29 aprilie 1952, Aiud
Gheorghe Stavrescu - 10 ianuarie 1951, Aiud
Nicolae Stoenescu - 2 martie 1959, Culmea
Ion Topor - 22 iunie 1950, Aiud
Petre
Vasilescu - 4 noiembrie 1959,
Constantin-Piky Vasiliu - 1 iunie 1946, Jilava
Gheorghe Vasiliu - 20 septembrie 1954, Sighet
Mihail Voicu - 17 august 1961, Gherla
Constantin Voiculescu - 17 septembrie 1955, Gherla
Vasile Zorzor - 9 august 1952, Fagaras
|
