Cum au aparut boilesurile ?
La începutul anilor '70, cele mai obisnuite nade folosite în Marea Britanie de
pescarii de crap erau coaja de pâine, sunca presata - asa-numita "luncheon
meat" - momelile naturale, ca viermii sau râmele, si pastele speciale, cu
arome de crenv 959b14j ursti si mâncare pentru pisici! (Curioase nade, acestea din urma.
Pentru confirmare, a se vedea excelentul articol al lui Paul Selman, The
Origins of Modern Carp Baits, accesibil pe website-ul Fishing Warehouse si de
unde provin cele mai multe dintre informatiile de fata).
Atunci s-a produs o revolutie în domeniul nadelor pentru crap: s-au inventat
boilesurile.
Inventia îi apartine unui docher din comitatul Kent, pe nume Fred Wilton. La
sfârsitul anilor '60 si începutul anilor '70, Fred Wilton si grupul lui de
prieteni au pescuit cu rezultate exceptionale pe o serie de lacuri, folosind
nade de fabricatie si mai ales de conceptie proprie. Teoria
si ingredientele care stateau la baza producerii acestor nade au fost
prezentate public pentru prima oara într-un numar din 1972 al revistei The
Carp. La început, nadele s-au numit "High-Nutritive-Value
baits", nade cu valoare nutritiva ridicata, iar mai târziu, în acelasi
spirit scientist, "High Protein baits", nade cu un continut de
proteine ridicat. Cum însa erau fabricate prin fierbere, pescarii au gasit ca e
mai simplu sa li se spuna "boiled baits",
nade fierte, apoi si mai simplu sa li se spuna "boilies". Daca va puteti gândi la un diminutiv românesc pentru "nade
fierte", ati gasit traducerea cuvântului "boilies".
Inventia lui Wilton avea o baza stiintifica, era formulata în termeni
stiintifici si constituia rezultatul eforturilor lui de a produce nada
absoluta. Crapul, sustinea Wilton, recunoaste instinctiv valoarea nutritiva a
unei nade, odata ce s-a hranit cu ea, si, daca e nadit sistematic cu nade a
caror valoare nutritiva e ridicata, va ajunge sa le prefere.
Ca multe alte teorii revolutionare, si aceasta a suportat la început destule
critici. Unii sustineau ca e imposibil ca un crap sa recunoasca
valoarea nutritiva a nadei, fiindca e lipsit de inteligenta. Altii, dimpotriva,
admitând valabilitatea ideii, se opuneau folosirii boilesurilor, de teama ca
lacurile aveau sa fie pur si simplu golite de peste.
Primele boilesuri erau, în esenta, un amestec de lapte
si proteine vegetale. Principalul ingredient era caseina, care e o pudra
derivata din lapte. În compozitie, mai intrau oua, lactalbumen, caseinat de
calciu si diverse proteine vegetale, ca pilda faina de soia. Pentru a face
nadele mai bogate în vitamine si minerale, Fred Wilton adauga un supliment folosit la nutritia cailor, Equivite. Tot
Wilton a avut meritul de a introduce în reteta
boilesurilor atractanti, uleiuri esentiale al caror miros
puternic crapii aveau sa-l recunoasca foarte usor si sa-l asocieze cu
sursa de hrana.
Cei ce au înteles importanta teoriei lui Wilton si au constatat
efectul uimitor al noilor nade asupra crapului s-au confruntat cu o problema
serioasa: ingredientele erau greu de gasit, iar când se gaseau, erau scumpe. Nu
existau boilesuri de cumparat, pescarii trebuiau sa si
le fabrice singuri. Primele boilesuri gata facute au aparut
în magazinele cu articole de pescuit abia în 1977. Apoi, la scurt timp,
ingredientele folosite de Fred Wilton au putut fi cumparate sau comandate, la
preturi rezonabile, din aceleasi magazine, nu din supermarketuri sau farmacii,
ca pâna atunci.
Boilesurile initiale erau puse direct pe cârlig. Montura cu
fir de par folosita astazi e o inovatie de la sfârsitul anilor '70 (autorii ei
sunt pescarii britanici Kevin Maddocks si Len Middleton) si a devenit populara
în Marea Britanie numai dupa aparitia cartii lui Kevin Maddocks, Carp Fever, în
1981. Pâna atunci, se pescuia cu cârligul îngropat în boilies, nelasând
afara nici macar vârful - pentru asta, boilesurile erau si ele mai moi decât
cele de azi.
Fred Wilton recomanda folosirea boilesurilor ca nada selectiva, adresata în
special crapului si în special exemplarelor mari, însa
de-a lungul anilor '70 tendinta celor mai multi pescari britanici a fost sa
pescuiasca la crap în primul rând cu paste. Pentru cei care preferau pescuitul
de suprafata celui de fund, Wilton a inventat o "prajitura
plutitoare" folosind aceleasi ingrediente ca la boilies, dar dublând
cantitatea de ou, spre a mari flotabilitatea produsului, iar pasta rezultata nu
era fiarta, ci coapta în forme de metal, în cuptor. Astfel de
"prajituri plutitoare" se folosesc cu succes si astazi.
Ca moment în evolutia nadelor, merita amintita si introducerea aminoacizilor în
pastele pentru crap, dupa ce s-a demonstrat, prin experiente facute pe cod, ca
aminoacizii provoaca un reflex de hranire involuntar.
În sfârsit, pentru a întelege mai bine drumul parcurs de boilies, trebuie spus
ca succesul lor, oricât de revolutionara le era compozitia, n-ar fi fost
posibil fara o revolutie similara în conceptia asupra nadirii. În anii '70, pescarii britanici nadeau foarte putin. Nadirea
grea, asa cum o întelegem azi, era înca departe. Cu zece uncii (o uncie are 437
de grame) de nada, scrie Paul Selman, se nadea si se pescuia un
weekend întreg. Nada din cârlig era de obicei singura nada, iar câteodata se
mai aruncau alte câteva bucatele de nada în jurul ei. Când se pescuia la
boilies, se nadea cu boilies numai întâmplator si în cantitati minime. A fost
meritul lui Rod Hutchinson sa demonstreze ca nadirea
intensa sta la
temelia unui pescuit de succes. Hutchinson
si-a început experientele în domeniul nadirii prin
nadiri grele cu cânepa si, când metoda a dat rezultate, a extins-o la nadiri cu
diferite tipuri de seminte, în cantitati substantiale. În ape curate, bogate în
vegetatie, în care hrana crapului consta mai ales în viermusi, melcisori sau
larve, Hutchinson încerca sa deturneze acest tipar al
hranirii spre o hranire cu aproape orice fel de seminte de mici dimensiuni,
oferite crapului din abundenta. S-a dovedit ca pestii nu erau interesati decât
de unele dintre aceste seminte, în timp ce pe altele
le ignorau, iar nada cea mai larg preferata era porumbul. Astazi, nadirea grea
(cu porumb si, pentru cei ce-si permit, si cu boilies) nu mai e un secret
pentru pescarii de crap, însa la jumatatea anilor '70, în Marea Britanie, a
fost privita ca o inovatie.
