Epoca semnelor si a semnalelor

1.1. Epoca semnelor si a semnalelor

O modalitate mult mai importanta în cunoasterea procesului de dezvoltare umana o reprezinta studierea epocilor în care stramosii nostri, atât primitivi cât si moderni, au înregistrat progrese în abilitatea de a schimba, înregistra, recupera si disemina informatii. Aceste abilitati au permis formelor hominide care s-au succedat de-a lungul erelor de evolutie sa gândeasca în mod progresiv, sa inventeze, sa acumuleze si sa transmita unii altora solutii unice ale problemelor de viata.

Pentru a observa dezvoltarea omenirii din punctul de vedere al epocilor de comunicare, este util sa identificam epocile pe parcursul carora un anumit tip de oameni încercau sa îsi transmita informatii. La începuturile sale, comunicarea s-ar putea traduce prin actiunile pe care le faceau acei oameni. Ei îsi loveau animatele cu pietre sau cremene, s 444p1514e au se loveau unul pe celalalt cu topoare facute din bronz sau fier. Cu toate acestea, progresele semni­ficative si foarte rapide în ceea ce priveste civilizatia facute de homo sapiens în timpul ultimilor 40.000 de ani au depins mai mult de maiestria sistemelor de comunicare decât de materialele pe care le foloseau pentru a construi unelte. A fost foarte greu pentru exegeti sa reconstruiasca modalitatea prin care oamenii comunicau si ce însemna acest lucru pentru modul lor de viata. Totusi stapânirea sistemelor de comunicare, folosite la stocarea informatiilor, schimbul si trimiterea lor, reprezinta punctele de rascruce în istoria umana.

Abilitatea din ce în ce mai mare de a comunica complet si precis a fost cea care a condus la dezvoltarea progresiva a tehnologiei complexe, la crearea miturilor, legendelor, explicatiilor, logicii, obiceiurilor si a regulilor complexe de comportament care fac posibila civilizatia.

În istoria existentei umane, prima dintre etape a fost epoca semnelor si a semnalelor. Aceasta a început foarte devreme în evolutia vietii pre-hominide si -umane, cu mult înainte ca stramosii nostri primitivi sa mearga în pozitie verticala. La început, astfel de fiinte preumane comunicau la fel ca celelalte mamifere. Reactiile mostenite sau instinctuale jucau un rol semnificativ într-o de comunicare, iar comportamentul de comunicare învatat era minim reprezentat. Pe masura ce capacitatea creierului s-a marit treptat, situatia s-a inversat. Milioane si milioane de ani au trebuit sa treaca înainte sa devina posibila adoptarea a cel putin câtorva gesturi standardizate - adica învatate si transmise -, sunete si alte feluri de semnale care au putut fi folosite de generatiile urmatoare pentru a se angaja în schimburile de baza necesare unei vieti sociale. Aceasta, totusi, nu poate fi numita vorbire. Multe animale folosesc tipete, urlete si diferite pozitii corporale pentru a semnaliza pericolul, prezenta hranei, disponibilitatea de a se împerechea sau de a vâna în grup. Pe masura ce capacitatea de învatare a evoluat lungul a milioane de ani de dezvoltare preumana, sistemele de comunicare bazate pe semne si semnale au devenit din ce în ce mai elaborate, conventionale si mai eficiente.

O schimbare radicala (în termenii intervalului de timp pe care-1 luam în considerare) s-a produs atunci când fiintele umane au intrat în Epoca vorbirii si a limbajului. Exista astazi dovezi de netagaduit ca aceasta epoca a început destul de recent, o data cu aparitia brusca a oamenilor de Cro Magnon, o noua forma de homo sapiens. Desi aceasta concluzie nu este universal acceptata, se pare ca acesti stramosi ai nostri au început sa vorbeasca în urma cu 90.000-40.000 de ani. Acum aproximativ 35.000 de ani, se folosea limbajul.

Primele specii de hominizi, chiar anterioare celor capabile sa-si confectioneze unelte, comunicau probabil prin modalitati similare celor prin care comunica astazi animalele evoluate, adica prin zgomote si miscari ale corpului ce constituiau semne si semnale întelese reciproc. La un moment dat, învatarea a început, fara nici o îndoiala, sa joace un rol din ce în ce mai semnificativ
în dobândirea abilitatii de a întelege si de a participa la sistemele locale de semne si semnale inventate de catre fiecare familie sau grup. Capacitatea de a învata a sporit pe masura ce a crescut raportul dintre masa creierului si cea a corpului, dar oricare ar fi fost limitele lor în ceea ce priveste inventivitatea si acumularea cul­turala, exista motive întemeiate pentru a concluziona ca stramosii nostri îndepartati nu foloseau limbajul vorbit, care impunea formarea de combinatii de sunete.

Din dovezile putine de care dispunem se pare ca primele fiinte umane comunicau printr-un numar limitat, de sunete pe care erau capabile sa le produca fizic, cum ar fi mârâituri, mormaieli si tipete, si prin limbajul corpului, care includea probabil semnale facute cu bratele sau cu mâinile, precum sj miscari si pozitii mai ample. Apoi, dupa îndelungate perioade de timp, acele capacitati s-au dezvoltat si au devenit, în mod avantajos, moduri de comunicare din ce în ce mai complexe si relativ eficiente, bazate pe reguli comune de interpretare. Totusi, acele moduri de comunicare nu s-au transformat în sisteme de limba/vorbire de felul celor care ne sunt familiare noua. Mai mult, daca presupunerile noastre sunt corecte, ele nu au permis nici comunicarea rapida, nici dezvoltarea culturala complexa. Complexi­tatea mesajelor pe care primele fiinte umane le puteau transmite între ei era limitata. Poate chiar mai important este ca acesti oameni erau limitati în modalitatea de folosire a unui astfel de sistem pentru comunicarea interna - adica în concep­tualizare si gândire.

De exemplu, este absolut .posibil .sa comunici prin semnale facute cu bratele si mâinile, semnale care nu depind de cuvinte pronuntate. Vedem acest lucru tot timpul, la televiziune atunci când arbitrul de fotbal semnalizeaza cu mâinile pentru a indica "off side", "placare", "time out" si asa mai departe. Ni-i putem imagina cu usurinta pe oamenii preistorici folosind gesturi similare pentru a coordona o vânatoare sau pentru a-si indica planurile, concluziile si parerile.

Ramâne întrebarea de ce acestia nu vorbeau pur si simplu, ci doar articula sunete. Raspunsul la aceasta întrebare a iesit la lumina doar recent, ca rezultat al muncii paleoantropologilor care studiaza craniile si alte ramasite ale oamenilor preistorici. Ei au descoperit este ca primii hominizi aveau în comun anumite caracteristici anatomice cu alte primate. Laringele era practic identic cu laringele maimutelor, cimpanzeilor si altor primate pe care le cunoastem azi. Masuratori precise ale craniilor, apartinând primilor hominizi, împreuna cu modele create pe calculator ale lungimii limbii si configuratiei tesu­turilor moi aferente, au aratat ca localizarea laringelui nu le permitea sa produca incredibila gama de sunete care sunt necesare pentru vorbirea umana. Cu alte cuvinte, ei nu vorbeau fiindca, din punct de vedere fizic erau incapabili s-o faca. Acelasi lucru este valabil astazi în cazul primatelor. Maimutele si cimpanzeii nu pot fi învatati sa imite limbajul uman. Structura lor neurologica si anatomica nu este adecvata pentru aceasta sarcina.Aceasta nu înseamna ca maimutele sau primii hominizi erau incapabili sa comunice. Ei se angajeaza într-un comportament de comunicare relativ elaborat. Este foarte probabil ca primele creaturi umane depaseau limitele de comunicare ce caracterizeaza primatele de astazi. Ele puteau articula sunete si puteau folosi semnale cu mâna, expresii faciale, miscari ale corpului si diferite posturi pentru a codifica idei în conformitate cu regulile comune de semnificatie si interpretare. Totusi, în cel mai bun caz, acesta era un mod de comunicare greoi si primitiv în comparatie cu vorbirea bazata pe limbaj.

Specialistii sustin ca, în general, pe atunci, oamenii care nu stapâneau vorbirea manifestau o limitare importanta a abilitatii lor de a transmite si receptiona seturi de semnificatii lungi si complicate. Acesta este un obstacol foarte important pentru ca tocmai respectivele mesaje alcatuiesc legende, mituri, instructiuni complexe, interpretari ale lumii fizice. Aceasta implica faptul ca dezvoltarea unei culturi relativ complexe nu a fost posibila într-o epoca a semnelor si a semnalelor.

Oamenii din Epoca semnelor si a semnalelor erau nevoiti sa-si transmita mesaje simple, cu un ritm lent de comunicare. Astfel, tot asa cum uneltele lor erau primitive, asa si modurile lor de comunicare erau greoaie în comparatie cu sistemele de limba. Aceasta limitare a avut implicatii foarte impor­tante pentru natura vietii lor sociale (care nu putea fi complicata) si mai ales pentru procesele lor de gândire. S-a stabilit foarte clar ca tehnicile pe care noi le folosim în comunicarea cu altii sunt aceleasi cu cele pe care le folosim când comunicam cu noi însine. Cu alte cuvinte, regulile de gândire merg în paralel cu regulile de vorbire. Gândul si rationamentul sunt manipulari interne ale limbii.

în aceste conditii, pare inevitabil ca oamenii care nu puteau folosi comunicarea prin vorbire/limba pentru schimburile interpersonale, nu puteau sa stocheze si sa-si reaminteasca tipurile de idei necesare comunicarii intrapersonale - proceselor interne ale abstractizarii, ierarhizarii, sintetizarii, deducerii generalului din specific si rationamentului de la premise la concluzii. Viata lor mentala trebuie sa fi fost limitata la conceptualizari elementare bazate pe sisteme de senine si semnale, ceea ce explica limitarile si ritmul lent de dezvoltare a culturii. Astfel, timp de câteva milioane de ani, diferiti hominizi care au existat înainte de homo sapiens au fost blocati în limitele sistemelor de comunicare prin semne si semnale.