METODE DE RUTINA DE DETECTIE A HIDROCARBURILOR
IN PROBELE DE SITA
GENERALITATI :
Prezenta hidrocarburilor în roci imprimã acestora caracteristici noi, detectabile in conditiile analizelor geologice de santier, prin metode relativ simple, aplicabile cu succes si deosebit de utile, în special în cazul forajului de sonde de cercetare-explorare, prin analiza detritusului din fluidul de foraj. Când se suspecteazã prezenta hidrocarburilor în tipul de formatie traversatã, este foarte important sã se evalueze urmãtoarele aspecte : porozitatea, grosimea intervalului, tipul rocii, caracteristicile de texturã si structurã a detritusului, calitatea modului de testare a prezentei hidrocarburilor. De o deosebitã importantã în detectarea formatiunilor cu continut de hidrocarburi si în evaluarea calitativã si cantitativã a tipului de hidrocarburi, este înregistrarea con 838i84i tinutului de gaze din fluidul de foraj, în mod continuu, prin efectuarea operatiei speciale de cromatografie de gaze. Astfel, în zonele în care cromatograful indicã o crestere semnificativã a continutului de gaze din fluidul de foraj, se va analiza continutul acestora, raportul hidrocarburi usoare / hidrocarburi grele si se va acorda toatã atentia în aplicarea metodelor de detectie de rutinã prezentate în continuare. De retinut de asemenea cã spãlarea probei, ca si analiza dupã un timp oarecare si nu imediat, pot influenta în mod decisiv o bunã evaluare. Aceastã observatie este valabilã în cazul tuturor metodelor prezentate în continuare.
TESTE DE RUTINA :
MIROSUL = din proba de sitã recoltatã, se aleg bucati de dimensiuni mai mari, se sfarâma bine si se miros, tinând cont de faptul cã mirosul poate varia de la foarte puternic la foarte slab, în functie de cantitatea de hidrocarburi din probã; de asemenea este de mentionat faptul cã mirosul puternic este specific titeiului cu greutate specificã micã, iar în cazul fractiilor usoare specifice gazelor uscate acesta poate fi imperceptibil. Este bine ca atunci când cromatograful indicã o crestere a continutului de hidrocarburi în fluidul de foraj, proba sã fie sfarâmata într-o sticlã, închisã etans si desfacutã dupã 15 - 20 de minute. De retinut de asemenea cã spãlarea probei, ca si analiza dupã un timp oarecare si nu imediat, pot influenta în mod decisiv o bunã evaluare.
ASPECT VIZUAL = Adesea prezenta titeiului se observã în proba de carotã si mai rar în proba de sitã, când aceasta este în abundentã în pori ( musteste ). Aspectul ( culoarea ) este functie de natura titeiului astfel, culoarea brunã este specificã titeiului greu, în timp ce pentru titeiul usor, aspectul tinde spre incolor. In aceste cazuri, culoarea trebuie mentionatã.
FLUORESCENTA = In cazul prezentelor greu vizibile de hidrocarburi, cel mai elocvent test este expunerea probei de detritus la raze ultraviolete, obtinându-se o imagine fluorescentã, caracteristicã hidrocarburilor, singura incertitudine fiind diferentierea acestui tip de fluorescentã de cea mineralã naturalã sau de fluorescenta fragmentelor de fosile, incertitudine inlãturatã usor prin alte teste ulterioare. Culoarea fluorescentei probei de sitã cu continut de hidrocarburi poate fi de la brun la verde, auriu, albãstru, galben, galben-pal. Fluorescenta sub formã de puncte multiple este asociatã prezentei gazelor de condens în cazul granulelor de nisip. Diferentierea fluorescentei hidrocarburilor din roci, fatã de fluorescenta mineralã, se realizeazã usor, prin picurarea pe probã a unui solvent, care va extrage hidrocarbura din probã si imaginea fluorescentã observatã se va imprãstia. Probele de sitã neanalizate la timp ( învechite ) , greu vizibile la fluoroscop si suspectate de continut de hidrocarburi, se reactiveazã cu ajutorul cloretanului sau acetonei, prima solutie fiind recomandatã în cazul probelor mai vechi. Acetona este un solvent recomandat în cazul hidrocarburilor grele si nu este recomandatã în cazul detectiilor de rutinã.
Atentie, tetraclorura de carbon este otrãvitoare si nu este deci recomandatã!
Pentru fluorescenta mineralã naturalã se apreciazã utilizarea urmãtorului cod de culori :
Calcit = galben-portocaliu
Dolomit = galben brun - brun inchis
Accidente silicioase = rosu - purpuriu
Fosile = alb gãlbui - brun deschis
Roci pelitice = galben - gri brun
Anhidrid = brun - gri brun
Pentru hidrocarburi cu greutate specificã joasã nuantele pot fi : de la incolor - brun deschis - brun - brun deschis - negricios ( asfaltic )
Pentru hidrocarburi cu greutate specificã ridicata : incolor - albastrui - galben - auriu - brun.
URMA HIDROCARBURII = Pentru a testa proba de sitã sau carotã se pun câteva bucãti într-un vas de portelan alb si se acoperã cu reactiv . In prealabil proba trebuie bine uscatã, astfel ca apa continutã în pori sã nu împiedice pãtrunderea reactivului. Hidrocarburile extrase cu ajutorul reactivului, se observã în luminã naturalã si trebuie descrise pe baza gradului de culoare, care va varia de la brun închis, specific hidrocarburilor cu greutate specificã micã, la incolor specific hidrocarburilor cu greutate specificã mare. In unele cazuri, poate fi interpretatã si culoarea urmei rãmase pe suprafata alveolei de portelan, dupa dizolvare.
Deasemeni, culoarea acestei urme poate fi : incolor - pal gãlbui - gãlbui - crem - brun - brun închis, în functie de natura hidrocarburii.
Cel mai elocvent test de acest gen îl reprezintã studiul urmei hidrocarburii la fluoroscop unde, în cazul prezentei hidrocarburilor se observã irizatii deosebit de clare la aplicarea solventului.
Hidrocarburile cu greutate specificã ridicatã prezintã irizatii fluorescente de culoare galben strãlucitor, pe când cele cu greutate specificã scãzutã nu prezintã irizatii deosebite, iar urma brunã lãsatã dupã dizolvare în alveolele farfuriei de portelan este alb - lãptoasã, pânã la portocalie.
O metodã alternativã este punerea mai multor fragmente bine uscate într-o eprubetã, acoperirea probei cu solvent, astuparea cu un dop, agitarea energicã si observarea culorii precipitatului obtinut. Pentru o bunã estimare a culorii rezultate este recomandatã asezarea eprubetei în dreptul unei coli albe de hârtie. In continuare se fixeazã eprubeta si se asteaptã formarea meniscului de hidrocarburã la suprafata solutiei, pentru o aproximare a continutului de hidrocarburi.
ALTE METODE DE DETECTIE A HIDROCARBURILOR
TESTUL CU APA = Particulele cu continut de hidrocarburi ridicat, au tendinta sã pluteascã la cufundarea lor într-un vas cu apã sau, când se pune apã pe probã, aceasta nu patrunde in porii particulelor.
TESTUL ACETONA - APA = Se utilizeazã probã bine spãlatã, bine uscatã si fãrâmitatã. In probele suspecte de continut de hidrocarburi, la care materialul nu este de naturã carbonaticã sau cãrbune, se poate aplica cu succes urmãtorul test:
Se pune pulberea în eprubetã, se acoperã cu acetonã, se agitã foarte bine si se mutã solutia rezultatã în altã eprubetã, trecând-o printr-un filtru. Aici se adaugã apã în exces obtinându-se, în cazul prezentei hidrocarburilor, un precipitat alb-lãptos.
TESTUL CU APA FIERBINTE = Mai dificil de realizat în conditii de santier acest test constã în punerea a 500 cm3 de probã proaspãtã si nespãlatã într-un vas de 1000 cm3, acoperirea cu apã încãlzitã pânã la o temperaturã de circa 75 grade Celsius pânã când se depãseste un cm3 deasupra probei si observarea atentã a stratului de titei rezultat în menisc, grosimea acestuia putând fi estimatã.
ATENTIE ! ESTE FOARTE UTIL SA SE PROCEDEZE LA EFECTUAREA UNEI GAME CAT MAI LARGI DIN SETUL DE METODE PREZENTATE, TOTALITATEA INFORMATIILOR OBTINUTE CONDUCAND LA O ESTIMARE CAT MAI CORECTA ASUPRA CONTINUTULUI DE HIDROCARBURI DIN ROCA ANALIZATA.
|
