Care sînt gîndurile si aspiratiile unei cinematografii la
iesirea dintr-o lunga dictatura? Cu ce o lasa atîtia
ani de "nu spune asta" si "nu arata aia", de
"epopee nationala" si de "oglindire a
realizarilor noastre", de mistificare si cosmetizare, de tabuuri
si vaci sacre? Cu o nevoie profunda de normalitate? Cu o
dorinta arzatoare de a recupera încrederea si respectul
publicului? Cu o pornire irezistibila de a spune adevarul? Aiurea. În
realitate, toate astea o lasa cu o pornire irezistibila de a spune
"p**a" si "p***a". Cu o dorint& 838s182i #259;
arzatoare (desi nerecunoscuta) de a se transforma într-o
industrie de film porno. Cu o nevoie profunda de a se descarca pe
cineva. E omenesc, daca stai sa te gîndesti. O fi fost chiar
necesar, adica terapeutic. Partea proasta este ca acel cineva pe
care s-au tot descarcat regizorii - din banii nostri - am fost tot
noi.
Mama, ce-am putut sa vedem în ultimii 16 ani! (si înca nu
s-a terminat.) Nu vreau sa spun ca a fost întotdeauna neplacut.
O, ce bucurie mi-a adus descoperirea recenta a "primului film
particular din România" - sobolanii rosii (1991) de Florin Codre
-, care-mi scapase la vremea lui! Ce veselie e acolo! Cum se simte euforia
realizatorilor - satisfactia ametitoare, revansarda, de a
putea baga într-un film românesc atîtea scene sexy si atîtea
demonstratii de arte martiale cîte poate duce (indiferent daca
au sens în poveste sau nu), de a face un film la fel de misto ca alea
care, circulînd de la posesor de video la posesor de video, ne mai luminasera
putin lunga noapte a anilor '80! Vazînd filmul, am intrat în spiritul
ala; nu atît de tare încît sa-mi doresc sa ma întorc în
1991, dar oricum... Dupa cum cred ca pot sa intru în spiritul
care a facut posibile filme ca Miss Litoral si A doua cadere a
Constantinopolului (totusi nu atît de tare încît sa-mi doresc sa
le mai vad). Cronica Eugeniei Voda la A doua cadere (1993) s-a
intitulat "Ţîtele Loredanei" - o sinteza
inegalabila a calitatilor filmului si, mai mult decît atît,
a cuceririlor cinematografiei românesti libere. Pare putin, dar acest
pas mic pentru omenire poate fi privit ca un pas mare pentru om - pentru omul
Mircea Muresan, regizor veteran: dupa ce te-ai înabusit
atîtia ani ba în "Cojocul Vitoriei Lipan", ba în "suba
lui Horea", parca e ceva sa treci la "Ţîtele Loredanei".
Parca respiri altfel, nu? Dintr-odata, toata lumea de prin
filmele românesti facea sex. Pîna si "liceenii"
lui Nicolae Corjos faceau sex (în rest erau la fel de insipizi ca
înainte). Nici o actrita începatoare nu scapa
neviolata - daca nu în primul ei film, atunci în cel de-al doilea.
Nici stefan Iordache nu scapa neviolat - de Mircea Albulescu, în Cel
mai iubit dintre pamînteni (1993).
Cu totul altfel si-a folosit libertatea un cineast ca Mircea Daneliuc:
"Cu o frenezie a libertatii socanta, agresiva, un
cineast îi arunca în fata unei lumi - lumii lui - cele mai
incomode, mai rusinoase si mai devoratoare obsesii ale ei."
Asa scria Eugenia Voda despre Patul conjugal, satira
apocaliptica a lui Daneliuc, care tocmai se lansase pe 26 ianuarie 1993 -
de ziua lui Ceausescu. "Publicul nostru asista - participa
- la Patul conjugal ca la un fel de sedinta de terapie
nationala! Evident, fiind vorba de Daneliuc, o terapie de soc...
Lumea noastra apare în toata splendoarea si mizeria ei, ca un
mare balamuc sau ca o succesiune teoretic infinita - balamuc peste balamuc
peste balamuc..." Foarte adevarat. Patul conjugal ramîne unul
dintre filmele-cheie ale epocii lui; avîntul lui distructiv-purificator poate
si acum sa te amuteasca - are ceva din grandoarea si
din oroarea unui autodafé. Problema este: de cîte ori se poate repeta, cu
succes, un asemenea act? Cîte apocalipse valabile poate sa produca o
cinematografie? Cît poate sa dureze pîna cînd "terapia nationala"
(de soc, neaparat de soc) începe sa aduca a terapie
personala - regizor-de-film-da-totul-afara? Cît e de cinstit din
partea regizorilor sa puna în cîrca României inclusiv faptul ca
filmele lor despre România devin din ce în ce mai greu de suportat? În fine,
noi ce vina avem? În filmele de dinainte de Revolutie ni se vorbea
despre patrie pîna ne iesea pe nas. si despre ce ni se vorbea
acum, la fel de insistent? Despre patrie. Aceeasi pisalogeala,
dar cu semn schimbat; "Cîntarea României" pe invers. Misto
schimbare! De exemplu, Raport despre starea natiunii (2004) se deschide cu
o rafala de mascari la adresa unor mituri nationale:
Eminescu era nustiucum, Ana mesterului Manole era o curva,
miorita din Miorita era tot o curva s.a.m.d. Autorul
Raportului, Ioan Carmazan, se vede, probabil, ca un fel de desperado
sacrileg si iluminat; e clar ca e mîndru de blasfemiile lui. Dar
astea nu sînt blasfemii, sînt doar mascari care-si dau
importanta. Sau, mai bine zis, sînt blasfemii, dar în cu totul alt
sens - poate singurul sens în care se poate vorbi de blasfemie într-un domeniu
ca filmul. În fond, nu exista medium mai "lumesc" decît
cinematograful (ma rog, nu exista pîna la aparitia televiziunii,
ale carei înclinatii si deprinderi fac ca pîna si cele
mai corupte filme sa para, prin comparatie, obsedate de
transcendenta) si, daca o cinematografie e obligata
sa aiba ceva sfînt, acel ceva sînt banii - mai ales daca ei
provin si din buzunarul meu.
Înca o observatie: se presupune ca blasfemia, în arta, e un
sport al tinerilor. Se presupune ca ei sînt cei care tind sa
vada în jurul lor numai dogme care se cer atacate, numai false pudori care
trebuie scarmanate. Ei bine, în filmul românesc postrevolutionar
lucrurile au stat taman invers: în general, veteranii au fost cei care
"si-au bagat" si "si-au scos".
Dupa atîtia ani, s-au pomenit brusc ca pot sa arate orice -
si nu si-au mai revenit. În esenta, au continuat sa
faca filme ca sa-i socheze pe sotii Ceausescu. si
tinerii au fost, de regula, cei care au spus: "Alo! Ne iertati
ca va deranjam, si nu ca ce faceti
dumneavoastra n-ar fi sanatos, dar n-ar fi cazul sa se
faca si alte chestii? De exemplu, filme? Apropo, sotii
Ceausescu nu prea se mai socheaza: sînt morti de
mult".
