regizor: Peter Hewitt
scriitor: Jim Davis
compozitor: Christophe Beck, Tim Boland
Distributia:
Breckin Meyer (Jon)
Stephen Tobolowsky (Happy Chapman)
Jennifer Love Hewitt (Liz)
Debra Messing (Arlene hangja)
Bill Murray (Garfield)
Evan Arnold (Wendell)
Garfield este un motan
roscat dolofan, pe cât de lenes pe atât de întelept. Replicile
lui delicioase au alimentat satisfacator milioane de fani ai benzilor
desenate de Jim Davis.
De data aceasta, pisica îndragostita de lasagna
trebuie sa faca fata noului venit în casa, câinele
Odie. Gelos ca stapânul îl accepta în pat alaturi de el,
Garfield se razbuna lasând creatura canina peste noapte
afara. Odie fuge si este recuperat de perfidul Happy Chapman ca
sa-i îmbunatateasca audienta emisiunii sale de
televiziune.
Lenes, mâncau, dar nu lipsit de
inima. Asa ca Garfield se transforma în erou
eliberator (acceptând chiar umilinta de a recunoaste în fata
animalelor de la hingheri ca este prieten cu un câine!), iar acasa se
instaureaza linistea. Ma rog, sa zicem...
Cei crescuti cu BD-uri cu Garfield vor râde acum aproape
la fiecare cadru. Ceilalti doar la fiecare scena. Garfield este
singurul animal realizat pe calculator din film, dar este atât de minunat - cu
un cap expresiv, un fund cu hilari salvari parosi, plus un pliu
grasuliu ce atârna pe burta bine de tot
întinsa - încât nu conteaza. Asta nu înseamna ca prietenii
blanosi din jur sunt mai prejos. Cele doua pisici vecine -
vorbarete te fac sa râzi cu gura pâna la urechi si
trimit la suratele lor din "Pisicile aristocrate", ca si Sir
Roland, o europeana alb-negru, dotata cu replici caustice cu ecou în
desenul animat deja amintit. Incontestabile plusuri sunt vocea lui Bill Murray
care aproape îl egaleaza pe Eddie Murphy si scenele cu Garfield
si Odie dansând. Mai putin reusite sunt
personajele umane, cu un minus pentru ea, mai ales în ceea ce priveste
costumele. În ciuda câtorva clisee si a saraciei
scenariului, Garfield"tocmai a parasit cladirea".
|
