Mimetism si retorica a discursului in textul dramatic contemporan: de la scenariu la film.

Mimetism si retorica a discursului în textul dramatic contemporan: de la scenariu la film.

Retorica discursului a cunoscut, din Antichitatea greco-latina pâna astazi, metamorfoze discursive si de psihologie a comunicarii, situate la confluenta cu inflexiunile sociale sau artistice. Daca în trecutul îndepartat, consacrat retoric prin textul rostit (în agora), logosul însemna putere, astazi retorica discursului (rostit) se pastreaza în forma campaniilor electorale, aflate în descendenta oratoriei antice.

O realizare discursiva, care pastreaza amprenta oratoriei, dar renuntând partial la charisma, apartine sferei artistice: textul dramatic contemporan, în care încadram, prin extensie semantica, si scenariul de film, (reprezentat cu succes de Cristian Mungiu prin 7 scenarii sau prin ciclul Povesti in Epoca de Aur, initiat de Occident si continuat cu 4 luni, 3 saptamâni si 2 zile, scenariul filmului care a câstigat, de curând, premiul Palme d Or la Festivalul de la Cannes).

Problema elocintei în teatru este un truism. Dintre vechile genuri oratorice (juridic, deliberativ si epidictic), genul epidictic este cel care îsi manifesta ocurenta în literatura, teatru si, în general, în arta, prin stilistica imanenta retoricii, delimitându-se de genul deliberativ, specific discursului politic si publicistic de astazi.

În forma sa primara (tragedia si comedia antica), teatrul beneficia de mimetism, asa cum remarcau o serie de teoreticieni literari si filosofi (începând cu Hegel), desi exista pareri dupa care mimetic ar fi genul epic, nu genul dramatic. Dar, având în vedere ca genul dramatic este destinat punerii în scena sau filmarii, iar actorii au o implicare creatoare în interpretarea rolului pe care îl infuzeaza cu o doza minima de cotidian, cu propria conceptie despre viata, veridicitatea si mimetismul sunt incontestabile.

Mai mult, teatrul si filmul exista prin public, iar publicul - elevat sau nu - prefera vitalismul, veridicul, traitul, nu documentarul.

În plus, teatrul postmodern promoveaza biograficul si fragmentarismul, într-un echilibru compozitional, care pastreaza priza la public. Anularea biograficului, ermetismul (cultivat de modernisti, printre care îl gasim pe I. Barbu) ar anula accesibilitatea în asociere cu fragmentarismul. Exista, insa, anulare a biograficului în teatrul absurdului (la Eugen Ionescu, spre exemplu), însa se exclude fragmentarismul: coerenta este data de ordinea spiritului si de solidaritatea/stabilitatea punctului de vedere.

Maria Cvasnâi Catanescu (în Elemente de retorica româneasca), vorbea despre o retorica discursiva chiar în poezia modernista, la Nichita Stanescu). Materializarea imaterialului si abstractizarea concretului tin de scriptibil, nu de lizibil si, prin urmare, rezistenta ca discurs este asigurata de retorica implicita.

În ordinea dramaticului, se remarca o tripla coocurenta de cod cultural, perceptiv al autorului, al referentialitatii textuale si al publicului. Ineditul teatrului si al scenariului modern, consta si în interpretarea deschisa ne apropiem de text, în calitate de receptori destinatari, cu orizontul nostru de asteptare, cu codul nostru cultural, uneori distinct de acela al autorului, pe care ni-l propune prin text.

Scenariul 4 luni, 3 saptamâni si 2 zile, care a stat la baza filmului care a câstigat Marele Premiu Palme d Or la Festivalul de Film de la Cannes, ne propune un fir narativ simplu, desprins din viata sub comunism (1987) experientele dramatice ale celor doua studente Gabita si Otilia, interpretate scenic de Laura Vasiliu, respectiv Ana Maria Marinca. Gabita, însarcinata, se pregateste pentru un avort, în conditiile în care cenzura vremii interzicea acest lucru. Cele doua închiriaza o camera ieftina de hotel, urmând sa se întâlneasca în acea dupa-amiaza cu un domn Bebe. Otilia este pusa si ea în fata unui paradox în cazul imposibilitatii de a plati operatia, era obiceiul ca prietena pacientei" sa întretina relatii sexuale cu cel care întrerupea sarcina. Receptionera de la hotel este mituita cu un pachet de Kent, banal astazi, dar de contrabanda în trecut. Asadar, ceea ce atunci parea normal, acum este immoral si, de fapt , immoral era in toate regulile firii naturale. O lume pe dos, cea comunista, este si tragediata si parodiata prin radiografia pe care o ofera si textul si filmul.

Scriitorul Dan Mihu îi reprosa lui Cristian Mungiu ca a imprumutat firul narativ dintr-un scenariul de-ale sale mai vechi. Pozitia oamenilor de film, pe marginea acestei acuzatii, a fost ferma si a vizat faptul ca nimeni nu poate avea monopol asupra temei avorturilor în comunism si, cu toate ca tema este aceeasi, scenariile sunt totusi diferite. În acest punct intervine discursul, realizarea textuala care poarta amprenta, codul perceptiv-cultural specific autorului si realizarea dramatica, turnarea filmului.

Planul referential este unul de trista amintire pentru adulti. Dramatismul întâmplarilor, este augmentat în constiinta publicului de dramatismul experientelor personale, traite in acea perioada. Orizontul de asteptare al publicului care are aproximativ sau cel putin vârsta regizorului Cristian Mungiu (n. 1968) este consubstantial cu perspectiva creatorului de text.

Pentru tineri, planul referential este documentar, în masura în care textul vorbeste despre coordonate ale totalitarismului, legendarizate prin încercarea obsedanta a românilor de astazi de a se detasa de perioada antedecembrista prin stigmatizarea modului de viata de atunci. Stigmatizarea respinge, în acest fel, tabuizarea si este un apanaj al logocentrismului, ca aparenta a democratiei, a libertatii de exprimare.

Valoarea documentara a planului referential anexeaza dramaticul -la nivelul receptarii - si retorica - la nivelul emiterii/rostirii/interpretarii rolurilor.

Tipul retoric este implicat direct de managementul regizoral. Bugetul redus de care a dispus Mungiu pentru filmare implica, evident, un decor redus, numar mic de personaje, si fir narativ limitat. Aceste conditionari duc la concizia mesajului dramatic. Comunicarea verbala de tip digital, axata pe continut cedeaza locul comunicarii nonverbale, axate pe relatia interlocutorilor, de tip analogic (din perspectiva cercetatorilor de la Palo Alto).

În oratoria antica si în cea contemporana, de tip politic (pseudo-oratorie, de fapt), exista o retorica lingvistica (a textului persuasiv) si paralingvistica (realizata prin ton, intonatie, debit verbal, volum). În textul dramatic, retorica apare mai mult la nivelul paralingvistic si nonverbal (privire, pozitia corpului, gestica, mimica). Se stie ca, dupa unele cercetari, omul comunica verbal 7%, prin ton 38% si prin pozitia corpului (în general, nonverbal) 55%. In filmul lui Cristian Mungiu, realizat pe baza textului narativ, replicile par sterile, seci, insa incifreaza semnificatii care pot fi decodate fie numai de catre traitorii acelor vremuri, fie, prin educatie semantica, de publicul sensibil. Gabita are o doza de Marie-Magdalena - stie ca gresit, are sentimetul pacatului, prin avort, dar nu poate fi legata printr-o amintire vie de un trecut pe care vrea sa-l uite. Otilia este confidenta ei si adjuvantul care, strategic, gandeste detaliile faptului incriminat de laici. Replicile acesteia sunt concrete, limbajul avand utilitate proprie. Privirea este, in schimb, un leitmotiv semnificativ - Gabitei i se citeste in ochi atat teama, cat si tristetea faptului criminal( de fapt, personajul acesta traieste mai mult prin priviri), in timp ce Otilia are privirea invingatorului, a celui responsabil de destinul celuilat. Desi eroinele au, solidar, despre avort, perspectiva imoralitatii divine a acestuia, il admit ca solutie, asa cum intreaga lume aflata sub diriguirea comunista il accepta. Asadar, retorica imaginii, a privirii sau a gesticii regizeaza o filosofie a trairii la limita dintre expresionism si existentialism. Perioada traita, cunoscuta direct, apropiata de contemporaneitate sustine existentialismul evident. Sunt stigmatizate absurditatile unei perioade cunoscute sub epitetul cliseizat "de trista amintire", absurditati catalogate astfel din perspectiva actuala în care sunt inadecvate structural - social si politic. Stigmatizarea implicita este de natura sa sustina expresionismul. Însa implozia tragica a ontologiei tinde sa infirme sau, cel putin, sa atenueze expresionismul.

Dinamismul rostirii, amestecul de sensibilitate si forta interpretativa, toposul deja legendar al Bucurestiului sub comunism, valoarea documentara a textului care nu putea sa prinda viata decât sub forma teatrului sau a filmului, toate acestea fac din scenariul 4 luni, 3 saptamâni si 2 zile, un text plasat în zona monumental-documentara, în vecinatatea textelor lui Almodovar ("Vorbeste cu ea ), si Amenabar ( Marea dinlauntru ), meritându-si pe deplin recunoasterea internationala si publica, premiul si publicul ramânând singurii giranti ai valorii imanent artistice si retorice pentru un text dramatic contemporan.