Mimetism si retorica a discursului īn textul dramatic contemporan: de la scenariu la film.
Retorica discursului a cunoscut, din Antichitatea greco-latina pāna astazi, metamorfoze discursive si de psihologie a comunicarii, situate la confluenta cu inflexiunile sociale sau artistice. Daca īn trecutul īndepartat, consacrat retoric prin textul rostit (īn agora), logosul īnsemna putere, astazi retorica discursului (rostit) se pastreaza īn forma campaniilor electorale, aflate īn descendenta oratoriei antice.
O realizare discursiva, care pastreaza amprenta oratoriei, dar renuntānd partial la charisma, apartine sferei artistice: textul dramatic contemporan, īn care īncadram, prin extensie semantica, si scenariul de film, (reprezentat cu succes de Cristian Mungiu prin 7 scenarii sau prin ciclul Povesti in Epoca de Aur, initiat de Occident si continuat cu 4 luni, 3 saptamāni si 2 zile, scenariul filmului care a cāstigat, de curānd, premiul Palme d Or la Festivalul de la Cannes).
Problema elocintei īn teatru este un truism. Dintre vechile genuri oratorice (juridic, deliberativ si epidictic), genul epidictic este cel care īsi manifesta ocurenta īn literatura, teatru si, īn general, īn arta, prin stilistica imanenta retoricii, delimitāndu-se de genul deliberativ, specific discursului politic si publicistic de astazi.
Īn forma sa primara (tragedia si comedia antica), teatrul beneficia de mimetism, asa cum remarcau o serie de teoreticieni literari si filosofi (īncepānd cu Hegel), desi exista pareri dupa care mimetic ar fi genul epic, nu genul dramatic. Dar, avānd īn vedere ca genul dramatic este destinat punerii īn scena sau filmarii, iar actorii au o implicare creatoare īn interpretarea rolului pe care īl infuzeaza cu o doza minima de cotidian, cu propria conceptie despre viata, veridicitatea si mimetismul sunt incontestabile.
Mai mult, teatrul si filmul exista prin public, iar publicul - elevat sau nu - prefera vitalismul, veridicul, traitul, nu documentarul.
Īn plus, teatrul postmodern promoveaza biograficul si fragmentarismul, īntr-un echilibru compozitional, care pastreaza priza la public. Anularea biograficului, ermetismul (cultivat de modernisti, printre care īl gasim pe I. Barbu) ar anula accesibilitatea īn asociere cu fragmentarismul. Exista, insa, anulare a biograficului īn teatrul absurdului (la Eugen Ionescu, spre exemplu), īnsa se exclude fragmentarismul: coerenta este data de ordinea spiritului si de solidaritatea/stabilitatea punctului de vedere.
Maria Cvasnāi Catanescu (īn Elemente de retorica romāneasca), vorbea despre o retorica discursiva chiar īn poezia modernista, la Nichita Stanescu). Materializarea imaterialului si abstractizarea concretului tin de scriptibil, nu de lizibil si, prin urmare, rezistenta ca discurs este asigurata de retorica implicita.
Īn ordinea dramaticului, se remarca o tripla coocurenta de cod cultural, perceptiv al autorului, al referentialitatii textuale si al publicului. Ineditul teatrului si al scenariului modern, consta si īn interpretarea deschisa ne apropiem de text, īn calitate de receptori destinatari, cu orizontul nostru de asteptare, cu codul nostru cultural, uneori distinct de acela al autorului, pe care ni-l propune prin text.
Scenariul 4 luni, 3 saptamāni si 2 zile, care a stat la baza filmului care a cāstigat Marele Premiu Palme d Or la Festivalul de Film de la Cannes, ne propune un fir narativ simplu, desprins din viata sub comunism (1987) experientele dramatice ale celor doua studente Gabita si Otilia, interpretate scenic de Laura Vasiliu, respectiv Ana Maria Marinca. Gabita, īnsarcinata, se pregateste pentru un avort, īn conditiile īn care cenzura vremii interzicea acest lucru. Cele doua īnchiriaza o camera ieftina de hotel, urmānd sa se īntālneasca īn acea dupa-amiaza cu un domn Bebe. Otilia este pusa si ea īn fata unui paradox īn cazul imposibilitatii de a plati operatia, era obiceiul ca prietena pacientei" sa īntretina relatii sexuale cu cel care īntrerupea sarcina. Receptionera de la hotel este mituita cu un pachet de Kent, banal astazi, dar de contrabanda īn trecut. Asadar, ceea ce atunci parea normal, acum este immoral si, de fapt , immoral era in toate regulile firii naturale. O lume pe dos, cea comunista, este si tragediata si parodiata prin radiografia pe care o ofera si textul si filmul.
Scriitorul Dan Mihu īi reprosa lui Cristian Mungiu ca a imprumutat firul narativ dintr-un scenariul de-ale sale mai vechi. Pozitia oamenilor de film, pe marginea acestei acuzatii, a fost ferma si a vizat faptul ca nimeni nu poate avea monopol asupra temei avorturilor īn comunism si, cu toate ca tema este aceeasi, scenariile sunt totusi diferite. Īn acest punct intervine discursul, realizarea textuala care poarta amprenta, codul perceptiv-cultural specific autorului si realizarea dramatica, turnarea filmului.
Planul referential este unul de trista amintire pentru adulti. Dramatismul īntāmplarilor, este augmentat īn constiinta publicului de dramatismul experientelor personale, traite in acea perioada. Orizontul de asteptare al publicului care are aproximativ sau cel putin vārsta regizorului Cristian Mungiu (n. 1968) este consubstantial cu perspectiva creatorului de text.
Pentru tineri, planul referential este documentar, īn masura īn care textul vorbeste despre coordonate ale totalitarismului, legendarizate prin īncercarea obsedanta a romānilor de astazi de a se detasa de perioada antedecembrista prin stigmatizarea modului de viata de atunci. Stigmatizarea respinge, īn acest fel, tabuizarea si este un apanaj al logocentrismului, ca aparenta a democratiei, a libertatii de exprimare.
Valoarea documentara a planului referential anexeaza dramaticul -la nivelul receptarii - si retorica - la nivelul emiterii/rostirii/interpretarii rolurilor.
Tipul retoric este implicat direct de managementul regizoral. Bugetul
redus de care a dispus Mungiu pentru filmare implica, evident, un decor
redus, numar mic de personaje, si fir narativ limitat. Aceste conditionari duc la concizia mesajului dramatic.
Comunicarea verbala de tip digital, axata pe
continut cedeaza locul comunicarii nonverbale, axate pe
relatia interlocutorilor, de tip analogic (din perspectiva
cercetatorilor de la
Īn oratoria antica si īn cea contemporana, de tip politic (pseudo-oratorie, de fapt), exista o retorica lingvistica (a textului persuasiv) si paralingvistica (realizata prin ton, intonatie, debit verbal, volum). Īn textul dramatic, retorica apare mai mult la nivelul paralingvistic si nonverbal (privire, pozitia corpului, gestica, mimica). Se stie ca, dupa unele cercetari, omul comunica verbal 7%, prin ton 38% si prin pozitia corpului (īn general, nonverbal) 55%. In filmul lui Cristian Mungiu, realizat pe baza textului narativ, replicile par sterile, seci, insa incifreaza semnificatii care pot fi decodate fie numai de catre traitorii acelor vremuri, fie, prin educatie semantica, de publicul sensibil. Gabita are o doza de Marie-Magdalena - stie ca gresit, are sentimetul pacatului, prin avort, dar nu poate fi legata printr-o amintire vie de un trecut pe care vrea sa-l uite. Otilia este confidenta ei si adjuvantul care, strategic, gandeste detaliile faptului incriminat de laici. Replicile acesteia sunt concrete, limbajul avand utilitate proprie. Privirea este, in schimb, un leitmotiv semnificativ - Gabitei i se citeste in ochi atat teama, cat si tristetea faptului criminal( de fapt, personajul acesta traieste mai mult prin priviri), in timp ce Otilia are privirea invingatorului, a celui responsabil de destinul celuilat. Desi eroinele au, solidar, despre avort, perspectiva imoralitatii divine a acestuia, il admit ca solutie, asa cum intreaga lume aflata sub diriguirea comunista il accepta. Asadar, retorica imaginii, a privirii sau a gesticii regizeaza o filosofie a trairii la limita dintre expresionism si existentialism. Perioada traita, cunoscuta direct, apropiata de contemporaneitate sustine existentialismul evident. Sunt stigmatizate absurditatile unei perioade cunoscute sub epitetul cliseizat "de trista amintire", absurditati catalogate astfel din perspectiva actuala īn care sunt inadecvate structural - social si politic. Stigmatizarea implicita este de natura sa sustina expresionismul. Īnsa implozia tragica a ontologiei tinde sa infirme sau, cel putin, sa atenueze expresionismul.
Dinamismul rostirii, amestecul de sensibilitate si forta interpretativa, toposul deja legendar al Bucurestiului sub comunism, valoarea documentara a textului care nu putea sa prinda viata decāt sub forma teatrului sau a filmului, toate acestea fac din scenariul 4 luni, 3 saptamāni si 2 zile, un text plasat īn zona monumental-documentara, īn vecinatatea textelor lui Almodovar ("Vorbeste cu ea ), si Amenabar ( Marea dinlauntru ), meritāndu-si pe deplin recunoasterea internationala si publica, premiul si publicul ramānānd singurii giranti ai valorii imanent artistice si retorice pentru un text dramatic contemporan.
|
