Tipologia reportajului
Spectacolul despre care vorbeste Jean-Dominique Boucher nu este, insa, egal ca amploare, ca forta de impact si ca profunzime. In general, specialistii cad de acord asupra unor departajari intre diversele tipuri de reportaje. Incadrarile (care trebuie luate cu titlu aproximativ) sunt realizate in general pornind de la dimensiunile textului sau de la gradul de actualitate al faptelor povestite.
In Techniques du journalisme, Philippe Gaillard propune doua mari tipuri de reportaj. Pe de o parte reporta 656g68g jul specializat (pe care il numeste „cronica”), avand teme strict definite precum politica, justitia, sportul etc.Pe de alta parte reportajul mai putin specializat, care trateaza fapte fara legatura intre ele si al caror model este reportajul de fapt divers.
J. Dominique Boucher, in schimb, prefera criteriul temporal de departajare, mai exact distanta dintre „actual” si „inactual” in diversele ei variante. Astfel, putem avea un reportaj „chaud”, tiede” sau „froid”. Cel Chaud (cald, fierbinte) trateaza evenimentul neprevazut, faptul divers, dar si evenimentul anuntat, a carui transmitere trebuie sa fie imediata. Reportajul „caldut” este cel realizat asupra unui eveniment care a fost deja anuntat ca stire, dar asupra caruia se poate reveni, pe larg, cu un reportaj. Din aceeasi categorie fac parte si subiectele tratate „din mers” (adica declansate inaintea sosirii reporterului si surpsinse de acesta in plina desfasurare) si cele a caror continuare este urmarita. Acesta din urma este un reportaj pe care americanii il numesc „follow up”, constand in revenirea asupra unui subiect dupa ce acesta a facut deja obiectul unui prim reportaj. In sfarsit, reportajul „rece” trateaza subiecte cu o agenda anuntata: un proces, lansarea unei carti, o calatorie prezidentiala, un eveniment sportiv, o greva etc. Aceasta ultima categorie este mai vasta, ea cuprinzand si o serie de subdiviziuni. Avem, asadar, un reportaj-magazin, un reportaj atemporal, unul „de continuare” si altul „de relocalizare”.
Reportajul magazin nu este legat in mod direct de evenimentele zilei, chiar daca poate avea „une accroche d’actualite”. El poate trata subiecte mai putin „grave”, precum vacante, relaxare, teme feminine, muzica etc. Reportajul atemporal (termenul este, totusi, fortat) se refera la teme care nu nu sunt de o actualitate fierbinte, dar se mentin in interesul cititorilor o lunga perioada: rasismul, azilul de batrani, copiii orfani etc. „Le reportage du suivi”, „continuarea”, consta in revenirea asupra unui subiect tratat cu mai mult timp in urma, pentru a surprinde consecintele. El completeaza imaginea din momentul producerii unui eveniment cu cea a devenirii ulterioare a personajelor si cu schimbarile petrecute in acelasi spatiu abordat de jurnalist.
Reportajul relocalizat consemneaza influentele unui eveniment petrecut intr-un loc central asupra altor sapatii afectate. De exemplu, o decizie luata la Bucuresti poate afecta studentii timisoreni, la fel o greva, un accident ecologic petrecut la Dunare etc.
Boucher mai atrage atentia si asupra falselor reportaje, intre care precizeaza genurile hibride (in special amestecuri de analiza si reportaj), precum si „micro-trotuarul”, amestec de interviuri luate la repezeala si scurte desfieri care dau impresdia de reportaj.
In analiza romaneasca de specialitate sunt de remarcat abordarile Luminitei Rosca si ale lui Sorin Preda. In opinia Luminitei Rosca (1997), reportajul se imparte, totusi, in cele doua ramuri de baza, anume genul de atmosfera si cel de eveniment. Criteriile folosite sunt cele propuse de autorii francezi (Philippe Gaillard, Michel Voirol, Loic Hervouet), anume predominanta elementelor de decor sau a inlantuirii faptelor. La randul lui, Sorin Preda (2006) se plaseaza mai aproape de opinia lui Gaillard, mentinand cele doua categorii, „specializat” si „nespecializat”, indicand aceleasi domenii in care ele functioneaza. El adauga, insa, noua categorie de „reportaje de informare generala”, care ar cuprinde evenimente neprevazute (accidente, cutremure, incendii etc). De asemenea, el face referire la conceptie mai savuroase, apartinandu-i lui Ken Metzler (1986, p. 192) , care face distinctii intre reportajul de culise, cel de actualitate, cel explicativ, de atmosfera, narativ si, in fine, biografic.
In ceea ce ne privese, subliniem de la inceput inutilitatea unor departajari legate de domeniul in care se plaseaza subiectul reportajului. Fie el specializat sau nu, de culise sau de scena, esenta nu se schimba. Genul are intotdeauna ceva de povestit sau de sugerat. De aceea, consideram ca fiind cea mai eficace in scopuri didactice abordarea Luminitei Rosca, in linia specialistilor francezi. Cele doua mari categorii, reportaj de eveniment si de atmosfera, acopera toate celelalte disocieri si ofera un instrument mai simplu de optiune in exercitiul jurnalistic cotidian.
Reportajul „de serviciu”, sau de eveniment, reprezinta primul grad „de libertate” superior relatarii. El are dimensiuni reduse, care sa corespunda unei paginari rapide, si este publicat, de regula, a doua zi dupa efectuarea documentarii. Asta inseamna ca etapele de pre-documentare, documentare pe teren, stabilire a planului, redactare si revizuire a textului sunt parcurse in doar cateva ore. In aceste cazuri, doar un unghi de abordare original si o scriitura care surprinde cititorul pot constitui elemente clare de reportaj. In rest, reportajul de eveniment ramane intr-o perpetua interferenta cu relatarea, iar modul lui de expunere este, in general, cronologic.
Reportajul de atmosfera, insa, ridica cu totul alte probleme. Chiar daca denumirea lor e putin improprie (rareori un reportaj rezista doar cu „atmosfera”, in absenta unui minim dinamism narativ) fundamentala ramane capacitatea autorului de a transmite sentimentul de implicare, participare, de „real life in real places”. Ceea ce necesita atat abilitati pur jurnalistice, cat si o privire mai profunda si mai creatoare asupra realitatii. De aceea, el se apropie mai mult de „literary journalism” decat de relatare, iar intrebarea la care raspunde este „cum”, si nu „ce” se intampla.
Trebuie precizat, totusi, ca adeseori cele doua tipuri de reportaj se intrepatrund. Chiar si reportaje construite cronologic, pe structura relatarii, precum Trenul-fantoma de F. Brunea-Fox, Dante n’avait rien vu de Albert Londres, Peuples qui ont faim de Georges Simenon sau In Cold Blood de Truman Capote, isi gasesc forta evocatoare in atmosfera creata, pas cu pas, fie si din cele mai mici detalii. De aceea, s-ar putea spune ca, indiferent de tipologiile sale mereu schimbatoare, reportajul ramane unicul gen in care atmosfera joaca rolul principal, iar prin atmosfera intelegem mult mai mult decat poate exprima termenul, anume un complex de calitati care incep de la simtul observatiei si pasiunea pentru subiect, pana la expresivitate si forta de a sugera mai mult decat spune textul. Prin urmare, este vorba mai mult despre propensiunea spre conotatie, spre jocul secund al imaginarului provocat de realitate, decat de „reflectarea” directa a acesteia.
Destul de rar este utilizat, in presa romaneasca, reportajul- portret. De cele mai multe ori el este confundat cu fisa de prezentare, sau, la limita, chiar cu pamfletul. S-ar putea spune chiar ca din ziarele noastre a disparut portretul, dar s-a pastrat caricatura. Ma refer la caricatura scrisa, la sarja care nu are rolul de a construi un „portret interior” relevant, ci de a de-construi, de a deforma „artistic”, etaland mai mult abilitatile stilistice ale autorului decat puterea lui de a „da viata” unui chip. Socotit ca „publicitate gratuita”, portretul s-a retras din postura de specie de sine statatoare in aceea de element al unui reportaj care, printre altele, contureaza si profile umane. El ramane, totusi, larg folosit in jurnalismul american, fie ca e vorba despre portrete de celebritati (in genul celor realizate de Mark Singer, de la The New Yorker, unele adunate in vomului Mr Personality, 1990), fie ca e vorba despre oameni comuni, „anonimi”, care dobandesc forta de sugestie tocmai prin faptul ca par a nu avea nimic de spus, dar reporterul stie sa le gaseasca unicitatea si farmecul. De altfel, americanii au o adevprata „scoala a reportajului-portret”, din care fac parte in special reporterii de la The New Yorker (A.J. Liebling, Joseph Mitchell, Alva Johnson, John Mc Phee). La noi, portretul si-a trait anii de glorie mai ales sub condeiul lui Geo Bogza ( Fise de inchisoare) si F. Brunea-Fox ( Poznasul calugar Mardarie Vlahuta, Poetul B. Fundoianu, Schita de portret, Ilarie Voronca, etc). Dupa cum se vede, Brunea-Fox a „acoperit” o arie mai mare de personaje de notorietate literara, pe cand Geo Bogza a fost ademenit mai degraba de „lumea interlopa”.
Revenind la tipologia propusa de Jean Dominique Boucher, remarcam schimbarea criteriilor de apreciere de la domeniul de investigare a realitatii (folosit indeobste de analistii genului) la plasarea temporala fata de momentul derularii evenimentului. „Cald, caldut sau rece”, desi sunt termeni cu o nuanta jucausa, folositi de copii in jocurile bazate pe ghicit, sugereaza in mod simplu trei variante de raportare la subiect. Variante destul de greu, totusi, de precizat in realitate. Singurul limpede este caracterul cald, actual, „fierbinte”, al unui eveniment surprins de reporter in plina derulare. Mai departe, este imposibil de stabilit cand un subiect se afla la mijlocul drumului dintre „fierbinte” si „rece”, cand a inceput sa alunece spre trecut, pastrand, totusi, ceva din prospetimea prezentului. Daca Green Hills of Africa poate fi considerata o piesa de non-fictiune petrecuta intr-un prezent continuu, dar lipsit de un „eveniment” (stilul predilect al lui Hemingway), atunci Spovedanie pentru invinsi, de Panai Istrati nu poate fi plasat decat intr-un punct incert de pe axa trecut recent – trecut indepartat („clasat”, inchis), dar intr-un punct viu, plin de evenenimente, conflicte, marturisiri, acuzari. Dar, in aceasta comparatie, poate fi oare considerat textul calm, non-evenimential,al lui Hemingway, drept „cald”, iar textul furtunos, navalnic al lui Istrati, drept „caldut”, sau, la limita, chiar „rece”? Greu de acceptat o asemenea interpretare. Fiindca plasarea reportajului nu poate fi exclusiv temporala. In linistea netulburata a geometriei se strecoara coeficientul incontrolabil al intensitatii scriiturii, legat de cel al intensitatii receptarii. Un reportaj scris despre lucruri petrecute cu cateva luni in urma (cazul Istrati) poate impresiona mult mai profund cititorul decat unul scris despre un prezent in derulare (vanatoarea in Africa, in textul lui Hemingway). Trecand la reportajul „rece”, am putea incadra aici, oare, un text precum In Cold Blood de Truman Capote, care deschide drumul spre non-fictiunea „true-crime”, plasata inevitabil in trecut, caci merge pe urmele unei crime? Sau chiar reportajul de reconstituire precum The Longest Day de Cornelius Ryan, care reface ziua de 6 iunie 1944 din zeci de perspective ale diversilor protagonisti? Intensitatea naratiunii este cea care inlatura o asemenea clasificare, caci provoaca o lectura „la cald”. Caci, in definitiv, nu punctul temporal in care se afla reporterul in raport cu subiectul „incalzeste” un text, ci modul in care acesta este receptat de catre cititor. De altfel, pot exista o infinitate de variante in care dimensiunile temporale sunt amestecate, pentru a crea „flash-back-uri” sau pentru a pune in raport diverse momente din viata unui protagonist sau a unei comunitati. Spre exemplu, L’Homme qui s’evada de Albert Londres se refera exclusiv la evadarea lui Eugene Dieudonne din inchisorile franceze din Guyana, dar nu poate fi in nici un caz incadrat la capitolul reportajelor „reci”, fiind o naratiune spectaculoasa, povestita cu nerv si suspans. La fel, o carte-reportaj de tipul celei scrise de autorul acestui curs, Duppa revolutie, tarziu, e construita pe doua coordonate temporale care se deruleaza in paralel: zilele lui decembrie 1989 si evenimentele lui 1990, adica acelasi eveniment privit „la cald” si „la rece”, din doua perspective care se completeaza reciproc. In acest caz, clasarea textului in oricare din tipologiile propuse de Boucher este imposibila, cu atat mai mult cu cat partea „calda” este cea din trecut (decembrie 89), iar partea „calduta” sau „rece” este cea din prezentul documentarii. Iata, deci, ca, dincolo de anumite ratiuni pur didactice, insistenta asupra unei clasificari a reportajelor devine inutila, caci fiecare categorie poate fi negata printr-un text. Esential este ca tanarul jurnalist sa stie spre ce vrea sa se indrepte, cat de intens se poate implica, si, mai ales ce valente jurnalistice poate avea subiectul ales. Iar alegerea subiectului este una din deciziile cele mai dificile.
|
