BLACK LABEL SOCIETY - HANGOVER MUSIC VOL. VI (2004)
. Spitfire Records
. Componenta:
Zakk Wylde - voce, bass, pian, chitara
Craig Nunenmacher - baterie
John Tempesta - baterie
James LoMenzo - bass
John "JD" De Servio - bass
Mike Inez - bass
Chiar ma intreba 23423w2211x m de ce Hangover Music ? Pai cred ca in toata viata mea nu am ascultat vreun album de metal care sa ilustreze mai bine senzatia aceea de «the morning after », cu toata neclaritatea ei, cu toate regretele care dau navala si cu indiferenta pentru tot ce a fost, este si va fi.
Zaharia, dupa cum foarte bine ii spunea un prieten, nu se dezminte nici de data asta si sub aparenta unei muzici un pic mai accesibila prezinta o colectie de piese grele (si la propriu si la figurat) sustinute de texte amare. Este un album numai bun pentru alcoolizare si nu ma mira ca sunt persoane care au afirmat ca in momentul ascultarii prezentului opus regreta ca s-au lasat de baut (hehe !).
Influentele anilor 70 se simt cu precadere in piesele ceva mai doomy, care nu sunt putine, in dese momente avand impresia ca la Black Label Society este vocal Ozzy Osbourne.
Crazy or High debuteaza baladist, cu chitara acustica, slide-uri si influente bluesy. Este genul de piesa care daca nu te ingroapa din prima, in mod sigur loveste exact acolo unde trebuie, in miezul fiintei. Soloul este absolut dement iar ceea ce mie mi se pare aproape imposibil de executat este probabil pentru Zakk floare la ureche. Dar eu nu stiu nici macar cum se tine o chitara in mana.
Queen of Sorrow are un text mortal (Hey now, I've stepped into the black, I say hey now, I won't be coming back again) si este probabil una dintre preferatele mele de pe acest album. Ea debordeaza o tristete care vine parca de dincolo de barierele fiintei si ma face sa ma gandesc la tot ce lasa un om in urma sa, tot ce pierde pe parcurs pentru a ajunge gol ca un nou nascut in fata mortii. In clipa asta ma gandesc la Quorthon, despre care am aflat azi-noapte la ora 2 ca a trecut in nefiinta.
Multi dintre cei cu care am discutat sustin cu tarie ideea ca Steppin' Stone este cea mai buna compozitie de pe Hangover Music si inclin sa le dau dreptate. Este o piesa revoltata, despre propriul drum care trebuie urmat indiferent de pretul platit.
Urmatoarea e Yesterday, Today, Tomorrow, o balada care mie imi aduce, nu imi pot explica de ce, cu Radiohead (o sa fiu probabil injurat pentru blasfemia asta, dar asta simt). Despre cum trebuie sa uitam de ieri si de maine, atata timp cat il avem mereu pe azi.
Takillya (Estyabon) e un binevenit interludiu acustic care ne introduce in Won't Find it Here, compozitie despre lucrurile bune care nu ni se intampla si asta numai datorita faptului ca trecem pe langa ele nepasatori. Despre trenurile care vin o data in viata si care odata plecate se pierd definitiv in negura timpului. "Seek all you want, but you won't find it here, Seek all you want, they were always right here".
Pe aceeasi reteta, cu voci inganate si multa chitara acustica, este construita She Deserves a Free Ride, o bucata care m-a umplut de nostalgia baladelor trupelor americane de hard rock/glam de la inceputul anilor 90, simple si pline de feeling.
House of Doom este mai vioaie si trateaza subiecte precum minciuna, destinul personal, actiune si consecintele acesteia. Pe unduioase ritmuri de rock'n'roll Zakk canta (si nu pot decat sa ii dau dreptate) : «They say you reap what you sow. Hell, if that ain't a fact !« Soloul este sfasietor.
Damage is Done e o piesa cu pian (jur ca e Cinderella cu vocea lui Wylde!) si care aduce in fata profunde sentimente de regret vis-a-vis de lucrurile pe care odata ce le-ai facut nu le mai poti schimba. La mijlocul ei compozitia creste in intensitate, chitara completand superb partitura de pian. Soloul acustic cu usoare tente flamenco ma face sa simt tot mai acut gustul dulce-amarui al acestui excelent opus.
Zakk ii dedica fostului solist vocal al trupei Alice in Chains piesa Layne. Este o piese despre timpul pe care il avem la dispozitie si despre modul in care alegem sa ni-l «consumam«. Despre o lume murdara si corupta care nu face decat sa sufoce individul, condamnandu-l la izolare, depresie si in cazul lui Staley chiar la o moarte tragica. Una dintre cele mai furioase compozitii existente pe Hangover Music Vol VI, garnisita insa si cu multe faze atmosferice si dark si, poate nu intamplator, cu un usor iz grunge.
Pe Woman Don't You Cry este vorba de sfarsitul oricaror legaturi, despre cat de simplu este sa spui adio. O balada tipica glam rock, cu pian,chitara care plange si mult cor pe fundal, revendicandu-se parca la Guns N'Roses sau Poison. Excellent!
No Other are o partitura de bass de mare efect, mult slide de chitara si vorbeste despre ruperea tuturor legaturilor cu trecutul. Despre cum tot ceea ce am facut vreodata ne alcatuieste si despre cum nu putem fi altceva decat ceea ce suntem (hehe). Ideala pentru un concert unplugged.
Cei de la Black Label Society ne fac marea bucurie de a interpreta si un cover, varianta lor a piesei Whither Shade of Pale fiind foarte reusita, cu un Zakk pe care mi-l inchipui cantand intr-un bar, intr-o atmosfera prafuita si in fata unei audiente impietrite.
Once More este manifestul artistic al lui Wylde si cred ca acesta nu poate fi ilustrat perfect decat citandu-l pe autor : "Lost in the shuffle like a child all alone, counting my days for the end is my home."
Fear incheie fericit acest opus, subiectul fiind sfarsitul tuturor lucrurilor precum si teama de singuratate. "Back home" repeta obsesiv Zakk si tot acasa ma indrept si eu acum, plin in toata fiinta mea de acordurile unui album pe care nu ezit nici o secunda sa il numesc opera de arta.
|
