Conditii social - isorice favorabile dezvoltarii artei corale la inceput de secol XX

Conditii social - isorice favorabile dezvoltarii artei corale la început de secol XX

La începutul secolului al XX-lea cultura muzicala necesita o dezvoltare, o maturizare, astfel ca era nevoie de un imbold pentru a se realiza acest proces. Imboldul îl reprezinta George Enescu[1] si compozitorii contemporani cu el ce au preluat de la precursorii lor genurile în muzica româneasca de la cea corala pâna la genul simfonic, liric si dramatic.

Acestia au reusit sa sintetizeze coordonatele nationale si universale, lucru râvnit de multi muzicieni a-i acestor timpuri .

Prima jumatate a secolului al XX-lea este o epoca ce a suferit multe contradictii sociale, emancipându-se în arta muzicala.

Aceasta epoca dorea sa obtina o pozitie mai distincta în cadrul vietii muzicale contemporane. Ea este structurata în doua etape:

- prima etapa fiind cea a afirmarii lui George Enescu prin Poema

Româna din anul 1898 si încheindu-se în anul 1918, odata cu

finalizarea orchestratiei Simfoniei a III-a.

- cea de a doua etapa a creatiei enesciene începe în anul 1918

(odata cu unirea Transilvaniei cu România) si care dureaza

pâna în anul 1944 când se produc importante transformari în

isoria Europei si a României.

La începutul primei etape se realizeaza un real progres prin înfiintarea coralei Carmen sub conducerea lui Dumitru Georgescu Kiriac, premiera operei Petru Rares iar ca director al Societatii Filarmonice este numit Dimitrie Dinicu . La Conservatorul din Bucuresti se înfiinteza clasa de compozitie.

Datorita lui Tiberiu Brediceanu, Dumitru Georgescu Kiriac, Ion Vidu, Gheorghe Cucu se intensifica cercetarea folclorului satesc.

Orchestra simfonica din Bucuresti a dobândit o valoare sporita sub bagheta lui George Enescu, împreuna cu lucrarile sale de anvergura si cultivarea repertoriului simfonic de camera, opera si coral. Datorita valorii lui George Enescu a fost înfiintat Premiul de compozitie George Enescu în anul 1913 care a impus personalitati si valori ale muzicii românesti.

În cea de a doua etapa, între 1918 - 1944 este înregistrata o crestere profesionala a scolii componistice românesti.

Prin creatia lui George Enescu si a contemporanilor sai s-a realizat o individulizare a universului artistic, pastrându-se tendinta de valorificare a cântecului popular.

Ascensiunea muzicii în aceasta perioada este conditionata de crearea Societatii Compozitorilor Români, transformarea formatiilor muzicale în institutii stabile, înfiintarea de noi institutii, formatii si conservatoare, organizarea culegerii folclorului în cadrul unor societati specializate, afirmarea unui nou val de interpreti români ce vor imprima un nou impuls vietii muzicale, asa cum a fost cazul lui Dinu Lipatti, Filip Lazar sau George Georgescu.

Prin împlinirea visului oricarui român, Unirea din 1918, artistii vor fi influentati pozitiv în creatia lor literara si artistica de subiecte legate de istoria tarii. Aceasta orientare nationala a muzicii s-a realizat treptat pe masura ce caracteristicile folclorului national se manifestau mai constant, mai autoritar. Folclorul national îsi dezvaluie varietatea de genuri, devenind resursa principala de inspiratie atât pentru compozitorii care-l citeaza melodic cât si pentru cei care compun în "caracter popular românesc".

În acest timp se pune problema specificului national în relatie cu cel universal; aceasta orientare a condus la împartirea artistilor în doua categorii: cei ce compun sub influenta creatiei universale, iar ceilalti, cei mai multi, sub influenta creatiei nationale.

În cadrul compozitorilor cu specific national, George Enescu ocupa un loc aparte, exemplu fiind una din lucrarile compuse în perioada primului razboi mondial, Simfonia a III-a cu cor si orga.

Din aceeasi categorie mai fac parte Mihail Jora cu suita simfonica Privelisti Moldovenesti în care descrie - prin muzica sa - maiestuasa frumusete a peisajului natal; Paul Constantinescu, cu baletul Nunta în Carpati, în care muzica se inspira din datinile si sonoritatile jocurilor populare; Alexandru Zirra cu opera istorica Alexandru Lapusneanu în care eroismul si lupta pentru libertate sunt principalele trasaturi ale subiectului.

Exemple de compozitori nationali care s-au inspirit din folclor sunt multe, ceea ce trebuie retinut este ca fiecare opera a lor este bazata pe profunde sentimente patriotice. Datorita acestui nou val de compozitori, pentru a spori numarul lor si a stimula talentele, este înfiintat în 1913 Premiul National de Compozitie George Enescu, iar în 1920 Societatea Compozitorilor Români.

Valorificând la maxim aceasta influenta folclorica, muzicienii români cauta o noua orientare a acesteia, o noua directie. Acestia o gasesc în muzica franceza a lui Claude Debussy, Gabriel Fauré, Maurice Ravel si Paul Dukas adica impresionismul si neoclasicimul , expresionismul si neoromantismul .

În scurt timp muzica româneasca inspirata din folclorul autohton devine model si pentru alti compozitori ca: Richard Strauss, Alfredo Casella, Igor Strawinski, Maurice Ravel, Vincent d'Indy si altii. O atentie deosebita si o admiratie pentru muzica si folclorul nostru a manifestat-o compozitorul ungur Béla Bartók care, într-o serie de compozitii ale sale, a folosit formule melodice si ritmice de esenta româneasca.

Apelându-se la melosul popular nu s-a renuntat la curentele moderne, nu a însemnat izolare fata de celelalte culturi muzicale. Proprietatile ritmico-melodice ale muzicii populare erau clare si se puteau folosi în maniere diferite, având conditia ca procedeele tehnice sa fie si ele implicate în reliefarea profilului muzical.

Muzica inspirata din folclor era una dintre cele mai puternice si originale solutii în muzica româneasca pentru a atinge perfectiunea în arta sonora. Universul muzical se îmbina cu investigatiile asupra valorilor nationale, din arta plastica, din literatura, poezie, contribuind la stratificarea elementului national.

În context, George Breazul spune prin cuvinte adânc simtite în Patrium Carmen: "compozitorul român este astazi mai constient ca oricând ca universalitatea - nu cosmopolitismul sau internationalismul - operei de arta, nu se poate savârsi decât tocmai prin prisma nationala, prin conceperea operei de arta, ca un product rasarit si realizat într-o ambianta psihica româneasca, sub conditia unui auditor, în primu rând român".

În creatia muzicala domina nuantele polimodale care se îndreapta spre stilul national, în acest mod s-au încadrat mai multi compozitori care au adoptat muzica de factura postromantica, neoclasica, constructivista si dodecafonica. Aceste etape au facut ca majoritatea compozitorilor sa se orienteze dinspre folclor spre mode apusene.

Imaginea aceasta despre muzica româneasca este privita de Constantin Brailoiu în perspective istorice, afirmând în studiul Muzica româneasca, ca orice încercare ce nu era în sfera apuseana era una sortita esecului sau era neinteresanta în ochii oamenilor de muzica.

Cercetarile asupra stilului national spun ca în articolele teoretice si în practica de creatie se gasesc numeroase straturi folclorice. Precursorii apelau la sursele folclorice, Gavril Musicescu intuieste originalitatea melodiilor taranesti si specificul modal al createi corale.

Datorita lui Gavril Musicescu si a compozitorilor Gheorghe Cucu, Dumitru Georgescu-Kiriac, Ion Vidu, se va amplifica si mai mult sfera genurilor taranesti în creatia muzicala, iar generatia urmatoare, a lui Tiberiu Brediceanu, Sabin Dragoi si Martian Negrea va duce mai departe acest fenomen în creatiile lor.

Bineînteles ca muzica oraseneasca, lautareasca, nu se pierde ele fiind recuperate de Mihail Jora, Paul Constantinescu, Ion Nonna Otescu, Fillip Lazar, Dinu Lipatti, stilul lui Anton Pann fascinându-i si inspirându-i în lucrari diferite fata de stilurile personale ale celorlalti compozitori pe care i-am enumerat mai sus.

O alta componenta a muzicii românesti este cea a muzicii psaltice prezenta în creatia lui Dumitru Georgescu Kiriac prin Liturghia psaltica cu, melosul ei bizantin, în lucrari laice dar si în genuri mari ca opera si oratoriul datorita compozitorilor Paul Constantinescu, Ion Nonna Otescu si Alexandru Zirra.

Bogatele resurse ale folclorului sunt nenumarate astfel ca interesul pentru melosul popular creste tot mai mult, devenind obiect predilect pentru studiul stiintific. Dumitru Georgescu Kiriac este autorul unei metode de cercetare stiintifica al folclorului pe care îl analizeaza în cele mai mici detalii având o atitudine obiectiva fata de întreaga creatie populara, atitudine cultivata si de George Breazul si Constantin Brailoiu.

În Maramures, Banat, dar cel mai mult în Transilvania, Tiberiu Brediceanu a întocmit culegeri de folclor prelucrând melodii extrem de originale, îndreptându-se si spre doina, un gen mai putin folosit pâna atunci în culegeri. Tot în Transilvania se face cunoscut si Sabin Dragoi prin compozitiile si culegerile sale: 303 colinde, 360 meodii din Arad, Hundoara, Monografia muzicala a comunei Belint, 122 de melodii din judetul Caras. Fata de Tiberiu Brediceanu, Sabin Dragoi întocmeste studii ample si bine informate care trateaza structura melodiilor, intonatia, modurile, variantele, configuaratia ritmica si metrica. Totusi, cei doi folcloristi aduc în prim plan studiul si analiza profunda asupra folclorului taranesc transilvanean.

Dupa sfârsitul primului razboi mondial, preocuparea pentru folclor si pentru valorificarea lui este si mai mare astfel ca amplificarea creatiei populare a dus la crearea a doua institutii de studiere si de publicare a folclorului muzical: Arhiva fonogramica a Ministerului Artelor în 1927 - condusa de George Breazul - si Arhiva Nationala de Folclor în 1928 - sub îndrumarea lui Constantin Brailoiu - sustinuta de Societatea Compozitorilor Români.

George Breazul se impune nu numai prin culegerile efectuate pe teren ci mai ales prin studiile si îndrumarile asupra muzicii populare privita din punct de vedere istoric, teoretic, sociologic, metodologic. Acesta dezvolta ideea lui Dumitru Georgescu Kiriac, cel care sustinea ca educarea muzicala se face prin intermediul muzicii populare.

Un rol important în folcloristica româneasca îl ocupa Constantin Brailoiu ce si-a desfasurat activitatea la Bucuresti în cadrul Arhivei de Folclor si la Geneva, unde pune bazele Arhivei Internationale de Folclor, adunând o vasta colectie de cântece ale tuturor popoarelor. Cele mai importante studii ale sale sunt: Schita unei metode de folclor muzical, Asupra unei balade românesti, Despre bocetul de Dragus, Vicleiul de la Târgu-Jiu, Nunta în Somes, Ale mortului din Gorj, Versul popular românesc cântat, Giusto-silabic, Aksak, Ritmul copiilor etc.

Un mare admirator al muzicii românesti este Béla Bartók ce si-a daruit o parte din creatia sa culegerii si studierii folclorului românesc, publicând studii ca: Dialectul muzical al românilor din Hunedoara, Muzica populara româneasca.

Cercetarea folclorului românesc s-a realizat cu mijloacele criticii muzicale ce cunoaste o considerabila dezvoltare o data cu bogatia de idei si conceptiile moderne promovate în reviste ca: Muzica, Muzica si poezie, Cultura si altele.

Eforturilor compozitorilor precursori, cei care au tins sa atinga nivelul cel mai înalt al creatiei universale, pot fi împartite în doua etape:

- prima etapa începând în 1900 pâna în 1918

- a doua etapa este din 1918 pâna în anul 1944, când se produce o adevarata schimbare în viata muzicala prin nivelul artistic în toate domeniile de creatie si interpretare.

În perioada interbelica se dezvolta si creatia de opera, ca urmare a eforturilor artistilor lirici de a obtine o opera nationala.

În 1902 Gheorghe stefanescu , dupa mai multe încercari de alcatuire a trupei românesti de opera, reînfiinteza trupa, numind-o Societatea Lirica Româna, dar peste putin timp ea se destrama.

Pâna la sfârsitul primului razboi mondial se tot înfiinteaza trupe ca: Compania de Opera Italo-româna, Teatrul celor cinci directori, Opera Studenteasca din Bucuresti, Trupa lui Leon Popescu la Iasi, dar fara succes. Aceste trupe nu dispuneau de formatii corale complete sau orchestrale, ci se axau pe ajutorul unor solisti. Pâna aproape de razboi, anumite cercuri politice au sprijinit formatiile de opera italiene, profilul trupelor lirice reprezinta gândirea acelui timp. Cu toate acestea trupele de opera si opereta cunosc o perioada de înflorire datorita interpretilor si animatorilor: N. Poenaru, C. Grigoriu, N. Leonard.

Într-o alta etapa, opereta va intra în criza, mai ales dupa 1925, când va fi partial preluata de spectacolele de revista, reprezentant fiind celebrul Constantin Tanase.

În deceniul al doilea, în aceasta lupta pentru înfiintarea operei ca institutie de stat îl regasim si pe George Enescu care a sustinut numeroase campanii, dând interviuri si scriind articole în acest scop; reamintim articolele: Opera româna! Visul meu de atâta vreme - scris de George Enescu în 1915. Genialul compozitor milita pentru o opera care sa poata fi cântata în limba noastra, cu cântareti si muzicanti autohtoni care sa concureze cu marile lucrari ale lui Cristoph Willibald Gluck, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Richard Wagner, Modest Mussorgski, Claude Debussy, Richard Strauss.

George Enescu si colegii sai pun bazele viitoarei institutii, îngaduind numai în mod exceptional sa fie cântate operele cu efecte facile, destinate pentru a scoate în evidenta frumusetea vocii.

Încununarea actiunilor spre întemeierea operei îsi gaseste finalitatea imediat dupa redobândirea unitatii teritoriale a poporului român. Pe 25 mai 1920, la Cluj, se inaugureaza prima stagiune a Operei Romane cu Aida de Giuseppe Verdi. Anterior, la 4 septembrie 1919, la Bucuresti se înfiinteaza Asociatia Opera - alcatuita din artisti asociati - care se transforma în Societatea Lirica Româna (Opera). Acest sir de spectacole ale Societatii lirice încep la 17 martie cu Aida. În septembrie 1920 ia nastere Societatea Lirica Opera, scopul sau fiind de a punele bazele Operei Române, fapt care s-a realizat în aprilie 1921. Stagiunea se deschide cu Lohengrin de Richard Wagner în 1921 pe 8 decembrie, fiind dirijata de George Enescu. Lupta artistilor lirici cu înaltii demnitari nu va înceta, desi uneori sunt obligati sa-si schimbe obiectivele. Ei se vor lupta pentru ca opera sa nu fie transformata într-o întreprindere comerciala ci pentru a dispune de o orchestra proprie, o sala corespunzatoare si, în sfârsit, pentru ca salariile sa fie platite conform contractelor de munca.

Având greutati materiale, nimic nu i-a împidicat ca spectacolele sa fie la un nivel ridicat, repertoriul ambelor institutii lirice de la Cluj si Bucuresti prezentând lucrari ca: Tristan si Isolda, Tertralogia de Richard Wagner, operele de circulatie ale lui Giuseppe Verdi (inclusiv opera Falstaff), Boris Godunov de Modest Musorgski si altele.