Istoria dansurilor - tango, vals vienez, vals lent

ISTORIA DANSURILOR

TANGO

In contrast cu viziunea actuala pe care o avem despre Tangoul dansat la serate stralucitoare, in care doamne in rochii superbe danseaza cu barbati in smochinguri si fracuri elegante, intr-o ambianta luxoasa, Tangoul s-a nascut, de fapt, in zona sordida si paupera a societatii, mai precis in bordelurile frecventate de clasa de jos, din suburbiile rau famate din Buenos Aires. Initial, Tangoul a fost un dans exclusiv al barbatilor. In secolul al XIX-lea, capitala argentiniana a fost invadata de barbati din Europa, care, in cautarea unei vieti mai bune, si-au parasit familiile, casele si tarile de origine, trezindu-se dezradacinati si singuri in noul lor habitat. Acest val de emigranti a facut ca populatia din Buenos Aires sa creasca de la cateva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane in 1913. Determinant pentru geneza Tangoului a fost faptul ca numai 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a facut ca Tangoul sa fie un dans exclusiv al barbatilor care, in lipsa femeilor, se reorientau catre parteneri de dans de acelasi sex. Varietatea culturilor reprezentate de acesti emigranti avea sa aduca un nou gen de muzica ce contopea ritmurile europene cu cele africane si cu muzica indigena a amerindienilor rezidenti in pampasurile argentiniene. Dupa cum probabil ati ghicit, noua muzica a fost botezata 'Tango'. Etimologia acestui cuvant este destul de controversata, istoricii sustinand ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul 'tangere' (a atinge), fie ar avea legatura cu existenta in Angola si Mali a doua orase care poarta numele de Tango. Etimologia cuvantului nu are insa prea multa importanta; ceea ce este important e ca 'Tangoul', ca gen muzical, a dat rapid nastere dansului'Tango'.

Creuzetul care a intrunit premisele favorabile aparitiei Tangoului au fost, deci, bordelurile din zona portuara a Buenos Aires-ului. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranti in cautare de oportunitati de socializare sau pentru relatii cu persoane de sex opus. In aceste locuri ei gaseau bautura in care sa-si inece tristetea si prietenii temporare, menite sa le distraga atentia de la solitudinea si angoasele vietilor lor. Tango - muzica unui trio de instrumente format dintr-un bandoneon, un pian si o chitara.
Dar chiar si aici se loveau de bariere lingvistice in incercarea de a comunica cu prostituatele care, la randul lor, aveau origini foarte diverse. In aceste conditii, Tango-ul, ca dans, a evoluat ca un mod de comunicare non-verbala (gen pantomima) cu conotatii sexuale, intre prostituate si clienti. Improvizatia coregrafica era plina de efluvii emotionale, temperament si gesturi lascive, fiind acompaniata de muzica unui trio de instrumente care, in general, era format dintr-un pian, o chitara si un bandoneon.
   Acest din urma instrument face parte din randul koncertinelor (ca si acordeonul), care au aparut in jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat in anul 1856 si a fost, de fapt, o koncertina care a primit acest numele in memoria lui Einrich Band - detinatorul unui magazin de instrumente muzicale in burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau marimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin) a fost exportat in Argentina de catre emigrantii germani. Acolo el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon si este de atunci incoace indisolubil legat de Tango.'Tango Habanera' - varianta incipienta a Tangoului.Istoricii considera, in general, ca varianta initiala a Tango-ului a fost o combinatie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentiniana, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a imprumutat si caracteristica flexiei genunchilor) si cu linia melodica sentimental-emotionala a Habanerei andaluze. Aceasta varianta a purtat numele de 'Tango Habanera' si a fost atestata documentar in jurul anului 1883. A avut insa o existenta efemera, disparand pana la sfarsitul secolului al XIX-lea si facand astfel loc Tangoului Argentinian. Acesta simboliza si exprima tot ce era important in viata oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea si durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vietii pentru a putea supravietui intr-un ambient strain si nemilos. Primul Tango a fost atestat ca atare in 1857 si s-a numit 'Toma mate, che' . Alte Tangouri de referinta din aceasta perioada au fost 'El Entrerriano', compus de Rosendo Mendizabal in 1897 si 'Tango Don Juan', scris de Ernestio Poncio in 1898.Tango-ul de salon modern La inceputul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat in Europa, mai precis in Franta.  Aici a fost introdus in clasele inalte ale societatii pariziene de catre cel mai mare cantaret francez de music-hall, Mistinquete. Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabila 'tangomanie', mai intai la Paris, apoi la Londra si New York. Adaugand haine luxoase, sali de bal, versuri si orchestre specializate in acest gen de muzica, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut sa fie foarte popular in randurile societatii inalte din Europa si Statele Unite, si a fost adoptat chiar si de protipendada argentiniana - aceeasi care la inceputurile lui il considera vulgar, lipsit de gust si indecent. Primul razboi mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind si el la aceasta cu filmul sau 'Cei patru calareti ai apocalipsei' (1921). Astfel, in timpul primelor doua decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele si teatrele pariziene frecventate de inalta societate. Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipica de Tango, formata dintr-un pian, un bas, un bandoneon si o vioara. O alta stea a inceputului de secol 20 a fost cantaretul si compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a carui celebritate in Argentina este comparabila cu cea a lui Elvis Presley in SUA. Varsta de aur a Tangoului a durat pana prin anii '40 cand acest fenomen a cucerit intreaga lume. A urmat o perioada de recesiune datorata accederii la putere in Argentina a unei 'junte militare' care a restrans libertatea de exprimare a cetatenilor si, implicit, popularitatea Tangoului. In 1946, cand Juan Peron impreuna cu sotia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vietii sociale in Argentina a adus cu ea si revigorarea Tangoului, acesta cunoscand o a doua consacrare.

In aceasta perioada a trait un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit 'Petroleo' (de la petrol) adica 'alunecos', 'siret', 'rapid' etc. La inceput ideile sale au fost privite ca bizare de catre dansatorii de tango din epoca anterioara, caracteristica Tangoului 'Canyengue'. Acesta se caracteriza printr-o atitudine de 'macho' a partenerului si se dansa cu genunchii mai flexati, cu privirea in jos si cu pozitia mainilor mai compacta. Dansul avea drept caracteristica maniera de lucru a picioarelor, care includea multe incrucisari si sincopari complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul in sensul modernizarii si stilizarii lui. Acestea au adus schimbari in ceea ce priveste pozitia corpurilor, care capata un volum mai mare atat pe verticala cat si pe orizontala, devenind astfel mai eleganta. Tot el a inlocuit priza compacta si puternica a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (usor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (usor) a devenit marca dansului de calitate. Stilul sau de dans a fost influentat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli si Osvaldo Pugliese.Varianta internationala a Tangoului, cunoscuta din competitiile de dans sportiv, reprezinta un hibrid generat de catre profesorii de dans din Marea Britanie. Acestia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine si caracter s-ar fi incadrat, mai degraba, in categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor 'Ballroom', modificandu-l in consecinta. Astfel, priza a devenit mai larga, miscarea perechii a capatat o caracteristica progresiva accentuata, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. In urma tuturor acestor schimbari a rezultat forma pe care o are astazi Tangoul in competitiile de dans sportiv.
Incepand insa cu 1952, anul mortii Evitei Peron, Tangoul a cazut din nou in dizgratie si de aceasta data se parea ca pentru totdeauna. Din fericire nu a fost asa, din moment ce si astazi Tangoul reprezinta un gen muzical foarte apreciat de catre dansatori si melomani. Doi dintre prozelitii cei mai importanti pe care i-a lasat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro si Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenta asupra Tangoului modern. Todaro si Bravo au detinut o scoala de Tango in Flores timp de 16 ani, in perioada anilor '60-'70. Todaro a continuat sa aiba succes ca profesor al multor staruri de astazi, printre care si Virulazo, cel care mai tarziu avea sa cunoasca consacrarea internationala prin rolul sau din 'Tango Argentino'.
Incepand din 1980 asistam la o renastere a Tangoului, datorata in mare masura impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante 'Tango Argentino' sau 'Tango Passion', cat si succesului de pe Broadway al unor filme ca 'Forever Tango', 'Evita', 'The Tango Lesson' etc. O dovada in plus ca Tangoul este aici ca sa dureze, o reprezinta si 'Forever Tango', un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs in mai 1996 de catre Luis Bravo, se joaca si acum, avand un mare succes. De atunci, mii de cluburi si organizatii care promoveaza Tangoul au luat fiinta in orase din intreaga lume.
O mult mai recenta demonstratie filmata a fost facuta de Al Pacino si Gabrielle Anwar in 'Parfum de femeie'. Toate acestea dovedesc, o data in plus, ineluctabilitatea Tangoului din viata sociala si culturala a omului modern.

VALS VIENEZ

Expunerea incepe cu secolul al XVI-lea, intrucat din acea perioada dateaza primele atestari ale dansurilor precursoare, inrudite sau care au influentat geneza Valsului Vienez, cel mai vechi dintre dansurile sportive. Originea acestui dans se pierde in negura timpului, undeva prin 1520, cand a aparut, in Germania, primul stramos al Valsului, 'Dreher-ul'. Austria si Franta nu s-au lasat nici ele mai prejos, inventand propriile forme de proto-vals, 'Weller-ul', in 1580, si respectiv 'Nizzarda', in 1590. Prima atestare a unui dans popular purtand numele de 'La Volte', interpretat pe o muzica cu ritm de 3/4, provine din 1556 si este originar din Provence, Franta. La randul lor, italienii pretind ca 'Volta' este un dans originar din Peninsula. Indiferent de locul de origine, acest dans face parte din genul Contredanse (Franta) sau Contra-danza (Italia), in care dansatorii nu danseaza singuri si nici in perechi independente, ci intr-o formatie in care perechile si dansatorii interactioneaza intre ei, materializand in timpul dansului o serie de forme geometrice cum ar fi liniile, cercurile etc. Pastrand proportiile, putem spune despre Contra-dans ca este precursorul dansului sportiv in formatie din secolul al XX-lea. 'La Volte' a fost introdus in programul balurilor de la Versailles de catre Caterina De Medici in 1581. La inceputul secolului al XVII-lea, in Italia si Franta (tari care dictau moda in dans) existau discrepante majore intre manierele de dans uzitate de curtile regale la baluri si cele folosite de popor la petrecerile campenesti. Cea mai importanta diferenta era pozitia in care se dansa. La balurile nobiliare, domnul tinea partenera in dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, isi tinea sabia in partea stanga. Mainile, din ratiuni estetice sau de eticheta, erau pozitionate intr-o maniera similara celei folosite astazi in competitiile de dans sportiv. De fapt, cercetatorii considera ca este primul dans care s-a dansat in pozitie inchisa, element de o importanta covarsitoare pentru devenirea ulterioara a dansului in pereche. La petrecerile populare, dansatorii adoptau un alt gen de pozitie inchisa, in care barbatul tinea fata la stanga sa, cu mainile pe talie, iar aceasta tinea mana dreapta pe umarul partenerului, ridicandu-si fusta cu mana stanga atunci cand partenerul, folosindu-si coapsa piciorului drept, o ridica in aer in timpul intoarcerii. In 1670 este compusa prima melodie de Vals 'O du lieber Augustin', iar pe 17 noiembrie 1766, este pusa in scena la Viena opera 'Una cosa rara' pe muzica de Vals. Un alt dans la moda in acea perioada a fost Mazurka, originar din Campia Mazoviei, de unde a migrat spre vest, fiind introdus la curtea Germaniei de catre Augustus al II-lea, elector al Saxoniei si rege al Poloniei intre 1697 si 1733. De aici a fost importat de catre Franta. Au urmat, dupa Mazurka, cateva forme timpurii de Vals, ale caror nume fie veneau sa sublinieze miscarea de rotatie si alunecare a dansatorilor, cum ar fi Spinner sau Schleifer, fie purtau numele zonei de origine, ca Steirer (Steirermark din nordul Sloveniei) sau Landler (Land ob der Enns din Austria). O parte dintre aceste dansuri au supravietuit pana in zilele noastre si este in general acceptat faptul ca precursoarea lor este Volta renascentista, care le-a imprumutat caracterul rotational, asa cum si acestea au imprumutat, la randul lor, Valsului, alunecarea specifica. Pentru a ne face o idee cat mai exacta asupra a ceea ce insemna Landler-ul, trebuie sa ne imaginam perechi de dansatori care alunecau, se roteau si se sarutau intr-un contact caracterizat de izvoarele vremii ca fiind promiscuu si indecent. Din cand in cand partenerii se separau, barbatul interpretand o parte solistica, dupa care perechea se reunea pentru a termina dansul. La petrecerile campenesti, data fiind lipsa cvasitotala a etichetei si a convenientelor sociale, precum si moravurile mai libertine ale plebei, barbatii ridicau cu mana dreapta fustele partenerelor si intrau sub ele, contactul dintre dansatori devenind astfel foarte intim. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, odata cu aparitia pantofilor usori si a salilor de bal luxoase (celebra Apollo, inaugurata in 1808, despre care se spune ca putea gazdui 3000 de perechi de dansatori simultan), acest gen de dans a capatat valente de popularizare deosebite. Insasi curtea regilor de Habsburg a adoptat acest gen de dans sub o forma mult mai rafinata si mai apropiata de cea pe care o are astazi, desi nu fara opozitia puritanilor vremii care il considerau in continuare ca fiind scandalos si indecent, dorind interzicerea lui. Acest gen de dans era diferit de variantele sale latine si a fost cunoscut sub numele de 'Deutsche'. Referiri la aceasta forma de Vals pot fi intalnite in 'Die Leiden des Jungen Werther' scrisa de Goethe in 1744 si in corespondenta lui Mozart din Praga anului 1787.

    In Franta, Valsul a inlocuit Menuetul, cazut in dizgratie in urma revolutiei din 1789. Acesta a fost importat de catre soldatii francezi care, dupa ce i-au invins pe austrieci (la Austerlitz, pe 2 dec. 1805) si pe germani (la Iena in 1806), s-au lasat, la randul lor, cuceriti de dansul national al acestora. Incepand cu 1810, Valsul a capatat o recunoastere cvasiuniversala astfel incat chiar si imparatul Napoleon a invatat sa il danseze, pentru a o impresiona pe tanara sa logodnica austriaca, Marie Louise.  Si Anglia a fost cucerita, la randul ei, de noul dans, nu insa fara a trezi animozitati. Prima atestare documentara pe care o avem in legatura cu aceasta dateaza din vara lui 1814, cand contesa Lieven, sotia ambasadorului rus, a dansat Vals la Almack, provocand stupoare in randurile audientei. Consacrarea definitiva a venit insa un an mai tarziu, cand in acelasi loc au dansat Vals imparatul Alexandru al Rusiei, printesa Esterhazy si lordul Palmertson. In acelasi an apare prima lucrare care avea ca subiect invatarea acestui dans, a lui Thomas Wilson. Incetul cu incetul, o data cu afirmarea noii aristocratii generate de epoca industriala, detractorii Valsului au fost redusi la tacere, cu atat mai mult cu cat Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849) cu 'Marsul Radetsky' si Johann Strauss junior (1825-1899) cu 'Dunarea albastra', au facut ca acest dans sa-si piarda imaginea de dans popular cantat de mici tarafuri de lautari si l-au facut sa devina foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretata de orchestre cu o componenta foarte complexa, continand o varietate mare de instrumente muzicale. Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, doua dintre ele fiind 'Langaus' in Austria (Viena in 1830) si 'Valse à deux temps' in Franta. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce facea ca dansul sa degenereze intr-un fel de invalmaseala in care barbatul isi tara partenera in jurul ringului cu o totala lipsa de consideratie fata de coregrafie, eleganta, muzica sau fata de ceilalti dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa si numarul de ture de ring parcurse in timpul unei melodii. Urmatoarea etapa in devenirea Valsului asa cum il cunoastem astazi o reprezinta un dans hibrid care continea pasi atat din Vals cat si din Mazurka. Acesta se numea 'Quadrille' si a fost la moda la inceputul secolului al XIX-lea. La sfarsitul secolului al XIX-lea, in Europa, 'Mazurka' si 'Valse à deux temps' au cazut definitiv in dizgratie, nu insa fara a-si pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka si Vals. In urma acestor influente au rezultat o serie de dansuri hibride, ca Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana, Zingerilla, in primul caz si Varsovienna in cel de al doilea.

VALS LENT

Perioada moderna a Valsului. Valsul a fost introdus in Statele Unite in prima jumatate a secolului al XIX-lea si, impreuna cu Mazurka, Varsoviana si Polka, a devenit cunoscut ca 'round dance'. Prima atestare documentara provine din Massachusetts-ul anului 1834 si il are ca protagonist pe Lorenzo Papanti, un profesor de dans din protipendada Bostonului acelei epoci. Acesta a fost invitat la o petrecere mondena organizata la resedinta doamnei Otis Beacon Hill, ocazie cu care a facut o demonstratie de Vals Vienez.
  Din cauza ritmului alert al Valsului Vienez, destul de pretentios si greu de urmarit de catre dansatorii obisnuiti, a devenit imperios necesara lentificarea sa, compozitorii incepand sa scrie muzica de Vals intr-un ritm mai accesibil. Astfel, in anul 1870, in Statele Unite a aparut o forma mai lenta a rapidului 'Vals Vienez', dansata pe un tempo de 90 batai pe minut. Cunoscut initial sub numele de 'Boston', acest dans era caracterizat, printre altele, de intoarceri lente cu miscari lungi si alunecate, partenerii tinandu-si mainile unul pe soldurile celuilalt. O alta schimbare importanta care a avut o influenta foarte mare in dezvoltarea ulterioara a dansului sportiv, a fost cea legata de pozitia labelor picioarelor. Initial acestea erau tinute intoarse in afara, ca in balet, Boston-ul fiind primul dans de salon in care labele picioarelor se miscau pastrand un paralelism reciproc. Aceasta evolutie a fost determinata de introducerea pasilor in fata si in spate in figurile de dans. Pentru a putea contura o idee in legatura cu impactul social pe care l-a avut acest dans la inceputul secolului al XX-lea, trebuie sa mentionam ca, in general, programul unui bal din acea perioada cuprindea in proportie de aproximativ 75% Valsuri, 25% reprezentand alte dansuri. Boston-ul a fost la originea Valsului Englez, cunoscut in zilele noastre sub numele de Vals Lent. Varianta moderna a acestui dans a aparut in jurul anului 1910, fiind elaborata de catre profesorii de dans din Anglia. Forma actuala a dansului a fost descrisa ca derivand atat din Landler cat si din Boston, imprumutand elemente din amandoua. O alta modificare a reprezentat-o aparitia 'ezitarii' (hesitation), care presupunea ca dansatorii sa faca un pas caruia sa i se aloce doi sau mai multi timpi muzicali. Desi Boston-ul a disparut odata cu sfarsitul primului razboi mondial, el este unanim considerat precursorul Valsului de stil international pe care il cunoastem astazi sub numele de Vals Lent. Un rol foarte important in dezvoltarea Valsului Lent l-au avut doamna Josephine Bradly si domnul Victor Silvester, precum si perechea de dansatori formata din Maxwell Steward si Pat Sykes (campioni ai Angliei). De asemenea, o contributie importanta la standardizarea figurilor acestui dans a avut-o Societatea Imperiala a Profesorilor de Dans (I.S.T.D) si in special Alex Moore.
   Dansatorii au inceput astfel sa foloseasca avantajele generate de tempoul mai lent pentru a adauga figuri noi, unele folosind ritmuri sincopate, altele avand la baza 'ezitarile'. Acestea confereau dansului un farmec deosebit, facandu-l mai interesant de executat si de privit. Valsul american de astazi seamana cu stilul international, cu diferenta ca se permite o varietate mai mare de pozitii de dans, inchise si deschise, abordare similara celei folosite in dansurile latino-americane. Permiterea despartirii dansatorilor din pozitia traditionala, inchisa de dans da stilului american o libertate de exprimare unica, incluzand genurile dramatic si show. Cu toate acestea, cel putin deocamdata, in competitiile de dans sportiv desfasurate sub egida I.D.S.F. si B.D.F., aceasta abordare este interzisa. Dupa o evolutie de aproape un secol, Valsul Lent este astazi un dans lin (smooth), caracterizat de actiunea de 'swing' (consecinta a combinarii deplasarilor pe orizontala cu variatii pe verticala a centrului de greutate al perechilor).
Actiunea caracteristica de inaltare si de coborare a Valsului se repeta ciclic la fiecare masura dupa cum urmeaza:

1. inaltarea incepe pe pasul 1,

2. inaltarea continua pe timpul pasilor 2 si 3.

3. se coboara la sfarsitul pasului 3.

Intoarcerile in ambele directii (orar si antiorar) predomina in structurile coregrafice caracteristice acestui dans. Miscarile de baza la nivelul de inceput includ o succesiune de pasi numita 'Chasse turn', picioarele apropiindu-se pe al treilea pas. Exceptia o reprezinta, cum aminteam mai sus, actiunea de ezitare (hesitation), in care nu este facut decat un pas pe prima bataie a masurii, pozitia pastrandu-se pe celelalte doua.

In ceea ce priveste Valsul Vienez, in anii '60-'70 au avut loc numeroase discutii si controverse intre profesorii de dans din Germania si Anglia referitoare la figurile permise in competitii, discutii care s-au materializat in 1983, cand International Comitee of Ballroom Dancing a standardizat figurile de dans care urmau sa se danseze astfel:

'natural si reverse turn' (figuri definitorii caracterizate de deplasari si intoarceri continue)

'changing steps' (figuri de legatura intre cele doua genuri de intoarcere mentionate anterior)

'natural si reverse fleckerls' (figuri de dans rotativ-stationare)

'contra check' ( figura de legatura intre cele doua fleckerl-uri)

Figurile de dans enumerate mai sus au fost singurele permise in competitiile de dans sportiv timp de aproape doua decenii. Mai nou, in 12 ianuarie 2001 la Zurich, Federatia Internationala, din dorinta de a revigora Valsul Vienez si de a-l face mai spectaculos si interesant atat pentru sportivi cat si pentru spectatori si mass-media, a permis, pentru o perioada de proba, folosirea si a altor figuri:

Natural Spin si Natural Pivot

Reversed Pivot

Left Wisk (figura de dans folosita la trecerea din Reverse in Natural Fleckerl)

Toate aceste schimbari au fost elaborate de catre un colectiv de specialisti format din Wolfgang Opitz, Natasa Ambroz, Oliver Wessel-Therhorn, Philip Banyer, Hans Laxholm si Werner Fuhrer.