Limbajul corporal, de la realitatea imediata la arta

LIMBAJUL CORPORAL, DE LA REALITATEA IMEDIATA LA ARTA

1. Imagine, gest, simbol. Simbol, cod, motivatie. Comunicare, gest, expresie.
a. Imaginea corporala ca simbol in arta.

b. Imaginea corporala ca simbol in literatura.

c. Imaginea corporala ca simbol in teatru

2. Distantele proximitatii gestuale.

a. Dimensiunea proxemica in arta.

b. Gestualitatea si dimensiunile proxemica in literatura.

1. Imagine, gest, simbol. Simbol, cod, motivatie. Comunicare, gest, expresie
Limbajul corporal poate substitui, insoti sau prescurta varianta unui limbaj de tip verbal - sau cel scris - prin reprezentari simple sau picturale, (chiar prin imbracaminte sau accesoriile purtate de individul emitator) prin semne, dar si prin actul comunicarii gestuale, intr-un context social. Asadar, gesturile capata valente de simbol, intocmai ca si semnele grafice sau picturale si elemente ale corpului uman - prin stilizare devin simboluri, avand menirea de a indica sau de a sugera un anume sens, in contextul dat.
Fara a ne indeparta din sfera limbajului corporal, putem observa ca distanta de la imagine - la gest, poate fi mare in cazul in care gestul corporal, fizic sau cel insinuat ca reprezentare, lipseste, este inexpresiv ori imperceptibil ca semnificatie intr-o atare imagine sau situatie data. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu lipsa de semnificatie, din punct de vedere simbolic, a acelei imagini ori gestualitati. (Aici nu vor intra in discutie gradele diferite de cultura, respectiv de socializare: „anumite gesturi pot ramane necodificate intr-o situatie sociala, datorita incongruentei gradului cultural, social, civic, educational sau empiric al receptorului fata de emitatorul gestului”,
si care pot interveni ca piedici in calea actantilor(autor al actiunii verbului; subiect; DEX) sau ale receptorilor, ci vom vorbi doar despre simbolul ca gest si imagine, cel posibil, transmis sau izbutit ca realizare a lui). Aceeasi distanta dintre imagine si gest poate fi adeseori atat de mica, incat cele doua concepte, pur si simplu se pot confunda. De pilda, gestul poate fi incorporat in imagine si astfel, castigandu-si valenta sa de simbol. Sau de cod, conform definitiei date de Umberto Eco – care ne spune ca intr-un sistem de simboluri care, printr-o conventie prealabila, un obiect, fenomen, gest, etc. este destinat sa reprezinte si sa transmita o informatie, de la o sursa la un punct de destinatie, avem de-a face cu un cod (emis si in functie de caz, acesta fiind decodat de catre receptor).

Imaginile de tip simbol s-au incetatenit de-a lungul anilor in spatiile sociale, expuse printr-un soi de limbaj iconic, urmand ca acesta sa-si transmita codul, chiar la un nivel de comunicare meta-textual, international - nu putem ignora semnele conventionale in stiinta, tehnica si in special cele avand utilitati sociale, functionand ca si ghiduri internationale, reprezentandu-si codul printr-un semn simbolic foarte bine determinat si fara loc pentru de alte interpretari – in diferitele contexte sociale (ex:♂☺♫©@ ).

Pe de alta parte, nu putem ignora existenta imaginii corporale de gen simbol – de cele mai multe ori avand un caracter publicitar, cum ar fi imaginea unei firme reprezentata de o personalitate contemporana sau dimpotriva, din sport, stiinta-tehnica, arta, s. a., ori imagini de tip portret, menite sa dea expresivitate, sens, valoare si credibilitate, unor produse, firme sau chiar, unor ideologii. (exemplul poate fi valorificat de diferite persoane avand performante valoroase in domeniul pe care il reprezinta si care, prin talent, munca si/sau inteligenta, devin un simbol al domeniului pe care il reprezinta, iar imaginea acestora e utilizata adeseori ca simbol publicitar.)

Imaginea non-verbala corporala ca simbol artistic, in plan fizic sau in realitatea imediata poate fi statica, (de tip portret, in pictura, sculptura, grafica, fotografie, publicitate, benzi desenate) – insa poate fi reprezentata si prin imagini ale miscarii sau ale unui gest sugerat, (exemplele fiind date de instantaneele sau imaginea miscata a filmului, reprezentatiile teatrale – ori diferite alte manifestari artistice). Exista si un alt tip de imagine care transcende realitatea imediata in sfera spirituala a comunicarii interumane, si anume imaginea sugerata in arta si literatura, imaginea „scrisa” respectiv „citita” in texte fictionale sau dimpotriva, in teatrul radiofonic si in ultimul rand in religie sau multe alte domenii de activitate.

Intorcandu-ne la imaginile de tip simbol – si nu cele reprezentate prin simplul portret al unei personalitati marcante, mai precis, la semne - observam ca acestea au o imediata raportare la individ, ca sunt menite sa transmita coduri sau sa descrie o insusire, un complex de imprejurari, sa indice sau sa defineasca un concept, dincolo de limbajul curent sau de cuvinte. Iar semantica imaginilor de tip simbol, atrage motivatia, pentru ca dincolo de orice schema saussuriana a comunicarii, trebuie sa existe o motivatie intrinseca a fiecarui impuls intern pentru ca acesta sa fie dus pana la stadiul de „gest”.

Comunicarile non-verbale exista inca de la inceputul organizarilor sociale si au functionat intru o coerenta a comunicarii intre indivizi de aceeasi specie superioara - in timp aceste forme primitive ale comunicarii au dobandit un sens si o semnificatie aparte. Comunicarea se bazeaza pe un sistem de canale multiple si este posibila doar intr-un context social(conform lui Goffman, o situatie sociala se creeaza in momentul in care un individ se afla in prezenta altui individ.

Orice comunicare non verbala este un fenomen complex si functioneaza potrivit unui model retroactiv de interactiuni permanente. Un numar mare de mesaje non verbale scapa controlului constiintei, nefiind supuse unei codificari conventionale(Roman Jakobson stabilea schema comunicarii in functie de cod – context – canal – emitator - destinatar, iar Wilson gaseste 20 de functii ale comunicarii.

In Evul Mediu preocuparea codificarii gesturilor ca si reflectiile legate de manifestarea lor, constituia problema Bisericii si in acest sens Felicia Dumas realizeaza un studiu amplu al gestului in liturghia ortodoxa de astazi.

Corraze gaseste trei suporturi ale comunicarii non verbale; vorbeste despre corpul si calitatile fizice si fiziologice ale sale, cu miscarile ca suport privilegiat al circulatiei sensului. Si, evident, nu putem ignora gesticulatia de tip fiziologic, ea exista si se manifesta ca o insertie a necesara a fiziologicului, in sistemul comunicarii - apare involuntar si scapa de sub controlul constiintei. Un al doilea suport ar putea fi: afectele manifestate in comunicarea indirecta - prin vesmintele pe care le poarta emitatorii, accesoriile lor, tatuajele sau mutilarile ritualice. Si un al treilea suport s-ar baza pe dispunerea in spatiu a indivizilor – indiferent de natura acestuia, suportul teritorial si personal, care inconjoara corpul fiecarui individ (motivatiile gestualitatii se formeaza pe principiul, egoului, ca raportare permanenta la “eu” sau “sine, iar determinarile gestuale ale departarii si apropierii, in functie de “aici” si “acolo”, respectiv “dincolo”. S. Frey face o analiza secventiala a activitatii corporale.

Vestimentatia este importanta in semiologie ca participare la fenomenul social, Roland Barthes realizeaza un studiu al modei ca psihologie sociala a fenomenului mentionat, in cartea sa „Sistemul modei”, unde stabileste ca exista o cale de comunicare cu ajutorul vesmantului, propunand chiar si un inventar al genurilor vestimentare. Raportandu-se la modelul saussurian, Barthes stabileste o distinctie dintre vesmantului ca imagine plastica si vesmantul scris, ceea ce tine de tehnologia fabricarii si nu are functie practica sau estetica de semnificare. Marc-Alain Deschamps incearca sa clasifice moda dupa mai multe coordonate - ca limbaj curent (prin raspandirea imediata a unui obiect sau a unui obicei) - moda care tine de arbitrar sau de fantezie spre exemplu, diferitele colectii de timbre, monede, cutii de chibrituri, etc. - moda ca raspandire a unui obiect sau obicei, cum ar fi pantalonii evazati, tocurile inalte, definita ca fiind o „admiratie exagerata” a unui stil de imbracaminte impus de casele de moda - moda lenta, ca un sir neintrerupt si lent al raspandirii imediate, efemere si fara un motiv (vestimentara sau ne-vestimentara). In sistemul modei, semnul vestimentar este relativ arbitrar, cu alte cuvinte, se sustrage timpului, moda fiind stabilita prin decret, an de an si fiind efemera.

a. Imaginea corporala ca simbol in arta.

Conceptul feminitatii sau al masculinitatii au fost substituite inca din antichitate, cu imagini ale trupului, adeseori, nuduri. In istorie, cultura si religie descoperim numeroase repere ale lucrarilor de arta prin imagini corporale de tip simbol.

Pictura, sculptura, grafica sau fotografia surprind uneori imagini corporale de tip simbol, exploatate si redate ca repere culturale. De pilda gesticulatia mainilor apropiate sau insemnul rugaciunii, ingenunchierea, mainile la tample ale ganditorului, indexul ca semn aratator, mana intinsa, capul plecat si multe alte repere, pornind de la conceptul verticalitatii pozitiei bipede, in semantica gestuala atrag motivatiile intrinseci. In arta, imaginatia are o forta dinamica ce modifica si deformeaza copiile pragmatice, furnizate de perceptie.

Motivatiile nu trebuie decodificate in functie de simboluri, ramanand strict la denotatia precisa si inlantuind o suita de motivatii, pentru ca astfel nu vom ajunge la nici un fel de rezultat. Fenomenul decodificarii simbolice e mult mai larg si complex - in arta, in special, fenomenele perceptive sunt pretexte pentru o reverie imaginara(Bachelard sustine ca sensibilitatea noastra este un mediator intre lumea obiectelor si cea a viselor pentru ca orice element este bivalent, iar motivatiile lui nu sunt cosmice ci ar trebui cautate in sfera sociologica si fiziologica).

In arhitectura, simbolul gestual pare, dupa Umberto Eco a fi inexpresiv, fara a avea o functie comunicativa ci doar una functionala. Ne vorbeste doar despre codurile arhitecturale sintactice si semantice (patrat, triunghi, elipsa). Desigur, arhitectura este destul de putin expresiva din punct de vedere semantic, dar intorcandu-ne la baza culturii noastre, folclorul, gasim extrem de multe semne arhitecturale de tip simbol (alegerea locului pentru ctitorirea unei biserici, vatra satului, in gospodarii, gardurile cu formele stilizate de strajeri sau duhuri protectoare ale casei, felul sau locul in care sunt construite spatiile gospodariilor, etc.). Nu putem ignora chiar si arhitectura oraselor medievale, in interiorul cetatilor, plasarea locasurilor sfinte, a cladirilor importante, etc., iar ornamentele care apartin cladirilor vechi, vin sa ne vorbeasca din nou, la modul simbolic, despre vechii locuitori ai acestor cladiri. Asadar, intorcandu-ne la istorie sau cultura populara, gasim cateva repere de cult ale vechii arhitecturi.

b. Imaginea corporala ca simbol in literatura.

c. Imaginea corporala ca simbol in teatru.

2. Distantele proximitatii gestuale

Pentru ca orice gest se raporteaza la individ si in principal la cel care il emite, nu putem sa ignoram „distanta” ca semn proxemic si vom fi de acord cu Hall (Proxemica este in opinia lui Hall, “ansamblul observatiilor si teoriilor referitoare la utilizarea de catre om a spatiului in calitatea sa de produs cultural”),ca exista cateva nivele ale distantei comportamentului – infra-cultural, determinand comportamentul venit din trecutul biologic al omului – cel pre-cultural, venind dintr-un prezent fiziologic si – micro-cultural, al majoritatii observatiilor proxemice cu o organizare rigida, semirigida sau informala. Tot Hall ne propune si cele trei dimensiuni proxemice in functie de care omul comunica realizand contactele cu ceilalti sau cu divinitatea in experienta spatiului. Dimensiunile proxemice stabilesc distantele in functie de care se produce gestul: distanta intima care poate fi apropiata, respectiv indepartata – distanta personala, apropiata sau indepartata – distanta sociala, apropiata sau indepartata – distanta publica – apropiata sau indepartata, in functie de liberul arbitru al emitatorului unui gest.
Distantele actualizate din timpul interactiunilor nu reprezinta simple prelungiri ale corpului, si aici intervine o intreaga filosofie a “eului” pentru ca raportarea distantelor in comunicare se face intotdeauna revenind la acelasi punct de reper “eu”/ „ceilalti”. Imaginile spatiale se reprezinta astfel ca apartinand unei filosofii a carei actualizare, controlata de imaginarul colectiv - printr-o adevarata filosofie a eului - se realizeaza in functie de diferite coordonate de ordin social, psihologic, psihanalitic.
Trasaturile limbajului proxemic ar fi bazate pe 'static' si 'dinamic' ca si concepte. Iata ce ne spune Hall, vorbind despre proxemica: „La om, sentimentul spatiului este legat de sentimentul eului, cu care se afla intr-o stransa legatura cu mediul care il inconjoara” . Astfel, distantele gestuale, intr-o convorbire se stabilesc in functie de „aici – acolo”.
Staticul, in cazul limbajului proxemic se reprezinta ca semn al prezentei virtuale a sistemului in imaginea eului si imaginea corpului pe care si-o construieste (de la o cultura la alta). Dimensiunea de proprietate defineste spatiul ca o prelungire a organismului. Pentru ca in functie de instinctul de proprietate, lucrurile par a defini si contura personalitatea fiecarui om. Si tot in functie de distante sau de proxemica, observam ca liberul arbitru si personalitatea isi spune cuvantul in alegerea tinutei, a accesoriilor, a lucrurilor si a ambientului apartamentului in care locuim, a curtii si a tot ceea ce ne apartine, iar spiritual si artistic, prin ceea ce cream, ca simt al proprietatii - la mod simbolic si aceasta prelungire a noastra vine sa ne defineasca prezenta/reprezentarea, in timp sau personalitatea/individualitatea fiecaruia. Spatiul si obiectele pe care le folosim zi de zi, devin o prelungire fireasca a noastra. (Marcel Mureseanu: „Toata viata mi se aduna intre patru pereti. Miraculos e ca incape.”)

Dinamicul, dimensiunea interactionala, comunicationala si preocuparea emiterii permanente a imaginii „eului” in producerea spatiului se actualizeaza in functie de normele proxemice. Astfel, corpul este propus celorlalti.
Birdwhistell face o analiza gestuala sau o kinezica (Kinezica este analiza gestuala sau studierea miscarilor corporale manifestate in timpul unei conversatii verbale) a miscarilor corporale. In studiul determinantelor fiziologice ale gesturilor intervine starea 'pre-kinezica'. De analiza gesturilor in cele mai mici unitati semnificative se ocupa 'micro-kinezica' - iar studiul variatiilor culturale ale gesturilor il face 'socio-kinetica'. Kinele sunt cele mai mici unitati ale gestului ce pot fi delimitate si deosebite de alte miscari. Variante de manifestari ale kinelor sunt alokinele sau clasele de kineme(Kinemele corespund fonemelor, ca unitati minimale ale kinelor. Kinemorfologia grupeaza kinemorfemele in constructii corespunzatoare cuvintelor din limbajul verbal).

Marc-Alain Deschamps ne vorbeste despre taxonomia(stiinta legilor de clasificare) gestuala exprimand forme diferite de comunicare a corpului uman. Marcel Mauss imparte tehnicile corpului in functie de sex si varsta, iar Pierre Guiraud propune o taxonomie a codurilor corporale printr-o reinterpretare a principalelor analize gestuale.

Literatura propune limbajul verbal, ca fiind singurul sistem semiotic cu ajutorul caruia putem vorbi despre alte sisteme semiotice si despre el insusi - Tsvetan Todorov.

a. Dimensiunea proxemica in arta.

In arta se stabilesc distantele in functie de coduri stabilite dinainte sau se sugereaza de catre autorul unei opere, in functie de normele insusite dar si de talentul sau de a reda la modul expresiv, elementele de contrast, cele ale primului plan, cele din fundal si cele din umbra. Astfel, sugestia umbrelor joaca un rol important in arta, precum si decuparea sau contopirea actantilor principali ai gestului, cu decorul in care sunt prezentati. In pictura, grafica, desen, privirea in perspectiva e deosebit de importanta, la fel cum, in teatru sau film, distantele se regleaza in functie de ochiul privitorilor – printr-un cadru fix, dat de imaginea prezentata in scena de regizor (in cazul peliculei) sau situatia data intr-o scena, unde totul se reduce la cadrul fix pe care il privim. In dans, balet, imaginea gestuala e insotita de armonia muzicala, aceeasi bucata urmarind sa transmita la mod simbolic tot un cod, emis de artist, in momentul in care isi ofera opera publicului sau.
Fata de Gestualitatea din realitatea imediata, arta isi permite sa emita simboluri multiple, iar decodificarea lor tine de reperele culturale sau civice asimilate in special de catre receptor, dar nu se restrange la o norma de definitii stricte, ci arta lasa loc de interpretari simbolice ale fanteziei si a imaginarului individual.

b. Gestualitatea in literatura

BIBLIOGRAFIE:

- Thomas Laqueur, 'Corpul si sexul de la Greci la Freud'
- Felicia Dumas, 'Gest si expresie in liturghia ortodoxa'
- Steve Duck, 'Relatiile interpersonale'

- Durand Gilbert,   'Structurile antropologice ale imaginarului'