Jim Gibbinson e unul dintre cei mai celebri pescari britanici ai ultimilor 30 de ani. Ca pescar, a fost consultant pentru firme importante, cum e Kevin Nash, si a colaborat la producerea unor lansete prestigioase, fabricate de firma Simpson's din Turnford si împrumutân 18218r1724s d numele lui. Ca autor, a scris opt carti (despre pescuitul crapului si al linului) si zeci de articole care au influentat câteva generatii. În afara Marii Britanii, a publicat în Franta, Germania, Italia si Polonia. Textele lui ating deseori un nivel tehnic foarte ridicat, însa ceea ce impresioneaza în primul rînd e originalitatea punctului de vedere. E un scriitor foarte personal, care examineaza critic idei pe care altii le iau de-a gata si se opune în multe privinte opiniei comune. Nu în ultimul rând, e un scriitor preocupat de aspectele morale ale acestui sport. Oricarui pescar care e sensibil la acest subiect, scrisul lui Jim Gibbinson îi va da de gândit. (Vlad Pavlovici)

ETICA PESCUITULUI

de Jim Gibbinson

Dictionarul Oxford defineste "etica" drept o filosofie morala sau un set de principii morale. Cu alte cuvinte, e vorba de respectarea regulilor. Oare? Sa presupunem ca pescuiti pe o apa unde regula e ca toate stiucile prinse trebuie omorâte - si se întâmpla sa prindeti din greseala o stiuca, pe care, în loc sa o omorâti, o eliberati. Ati încalcat o regula pentru a nu va încalca un principiu. V-ati comportat etic sau nu? Greu de raspuns.

Folosirea barcilor

O problema etica pe care revistele de pescuit la crap o discuta din când în când priveste folosirea barcilor. Sunt lacuri unde folosirea lor e permisa. Este si etica? Daca este, cum trebuie folosite?

Sunt de acord sa folosesc barca pentru a cunoaste lacul pe care voi pescui - pentru a face, cu ajutorul sonarului, o harta detaliata a apei. Nu vad nimic rau în a folosi barca pentru a ajunge pe vadul pe care mi l-am ales - evident, cu conditia sa nu-i deranjez pe ceilalti pescari. De asemenea, sunt de acord sa folosesc barca pentru a nadi. Dar aici ma opresc. Nu voi folosi barca pentru a planta monturile. Pe multe ape din strainatate, ca si pe unele ape din Marea Britanie, pescarii au voie sa foloseasca barcile pentru a pescui la distante mult mai mari decât cele la care pot arunca - mergând pâna la trei sau patru sute de metri. Alteori, se servesc de barci nu pentru distanta, ci ca sa planteze monturile în locuri care altfel ar fi inaccesibile, de pilda sub ramurile unei salcii aplecate peste apa, pe malul opus.

E just sa plantezi monturile? E etic? Dupa parerea mea, nu e, si eu n-o fac. Când spun asta, nu ma socotesc mai moral decât altii si n-am de gând sa tin o predica celor care gândesc altfel decât mine, doar mi se pare ca în privinta asta s-a mers prea departe. Aruncarea lansetei e o îndemânare atletica. Daca cineva vrea sa arunce mai departe ca altii sau sa-si plaseze montura în locuri greu accesibile, cred ca trebuie sa încerce sa capete îndemânarea necesara, nu sa rezolve problema ducând montura cu barca.

În privinta asta, n-am îndoieli ca si cei care nu sunt de acord cu mine pot sa înteleaga punctul meu de vedere. Însa lucrurile sunt si mai complicate. Nu folosesc barca pentru plantari, atâta vreme cât pescuiesc de pe mal, dar nu mi se pare incorect sa o folosesc ca platforma de pescuit. Am prins o multime de stiuci si pastravi pescuind din barca si n-am avut nici cea mai mica mustrare de constiinta.

E o inconsecventa? Da, presupun ca este. Dar asta e problema cu chestiunile etice, ca nu sunt întotdeauna bine definite. Observatiile de mai sus privesc orice fel de barci, cu vâsle sau cu motor, ca si barcile de nadit teleghidate.

Bradisul si ragaliile

Acum câtiva ani, eram membru al unui club de pescuit, pe un lac din Essex. Într-o vara, apele putin adânci ale lacului au fost invadate de bradis. Majoritatea crapilor îsi petreceau majoritatea timpului în aceste ape. Bradisul se întindea pâna la aproximativ 80 de metri de la mal. Dincolo de el, era o zona curata. Daca puteai arunca pâna acolo, trasaturile erau asigurate. Problema era ca, dupa aceea, trebuia sa târasti pestele prin 80 de metri de bradis, în care de cele mai multe ori se întepenea definitiv, asa ca pescarii erau obligati sa rupa firul. As zice ca patru crapi din cinci se pierdeau în felul asta, multi dintre ei ramânând sa traga dupa ei cârligul si o bucata de fir.

Pescarii care dadeau asa nu încalcau nici o regula, dar era etic? Am hotarât ca nu si am refuzat sa pescuiesc acolo. M-am mutat în alta parte a lacului, care era mai adânca, mai curata si, din pacate, mai putin vizitata de crapi!
Un prieten de-al meu a întâlnit o situatie asemanatoare pe un lac din Kent, atât ca acolo nu mai era vorba de bradis, ci de ragalii. Un mic grup de pescari aruncau la marginea unor agatatori si uneori chiar în ele. Cum era de asteptat, o buna parte din pestii întepati se duceau în agatatori si rupeau. Situatia era si mai grava noaptea - pâna când pescarii se trezeau, se eliberau din sacul de dormit si din cort si puteau întepa, pestele era în ragalii. Acesti pescari nu încalcau nici o regula, însa dupa parerea mea pescuiau într-o maniera lipsita de etica, ba chiar iresponsabila.

Regulile pot fi manipulate si atunci e de datoria eticii sa îndrepte lucrurile. Sa luam cazul a doi pescari care au hotarât sa pescuiasca intens, o iarna întreaga, pe un lac din zona casei mele. Regulile lacului interzic pre-nadirea, cu alte cuvinte n-ai voie sa nadesti decât în timpul pescuitului. Atunci ce-au facut cei doi maestri naditori? Veneau pe lac, desfaceau o lanseta, aruncau câteva kilograme de boilies, strângeau lanseta si plecau. Desi nu stateau pe apa mai mult de jumatate de ora, pretindeau ca nu calcasera regula pre-nadirii. Era adevarat în litera legii, dar în spiritul ei era un abuz. Întâmplarea face ca eforturile lor au fost inutile, fiindca n-au prins nici un peste. Si, cu siguranta ca urmare a acestei risipe de nada, nimeni n-a prins nimic toata iarna. Însa nu prostia lor e problema, ci etica.

Specimenele aparute peste noapte

În ultimii ani, o multime de pesti mari au fost adusi de pe continent în apele britanice. Unii au fost importati ilegal, altii, cu acte. Lasând la o parte chestiunea legalitatii, ca si pe aceea a bolilor care ar putea fi transmise astfel pestilor autohtoni, sa vedem ce probleme etice ridica aceste importuri.

Ni se spune ca specimenele aparute peste noapte fac sa scada valoarea pestilor nostri. Un exemplar adus din Europa ar fi mai putin valoros decât unul care a crescut în Marea Britanie. Pot sa înteleg sentimentele "patriotilor" care sustin asta, dar mi se pare ca aici se contrazic singuri. De ani de zile, s-a pus un pret absolut exagerat pe dimensiunea pestilor - mai exact, pe greutate. Pestii mari au capatat prestigiu, iar prestigiul pescarului se masoara dupa numarul pestilor mari prinsi. A fost dintotdeauna un mod superficial de a masura meritele, dar are avantajul simplitatii. Acum, însa, chestiunea a devenit confuza, odata cu importul pestilor mari, care se gasesc peste tot. Neajunsurile acestei gândiri simpliste, care zice ca nu e bun decât ce e mare, se vad dintr-o data foarte limpede.

Punctul meu de vedere e rezumat cel mai bine de raspunsul pe care i l-am dat cuiva care afirma ca "pestii importati nu se socotesc". "La ce nu se socotesc?" l-am întrebat.

Cu alte cuvinte, la ce serveste sa te lauzi cu lista pestilor mari pe care i-ai prins? Sigur, asta arata o anumita competenta, dar în acelasi timp exista destui pescari capabili, care se multumesc sa pescuiasca pe lacuri unde pestii nu ating dimensiuni foarte mari. Asa ca, daca ai o lista de pesti mai mari decât cei prinsi de altul, nu înseamna ca esti neaparat si mai bun pescar. Si atunci, daca lista nu e un indicator al valorii exceptionale, ce e? Un indicator al statutului? Da, cred ca aici e ceva. Înainte de epoca importurilor, prinderea unui peste mare dadea pescarului un anumit rang si statut. Din pacate pentru puristii care cred ca pestii importati nu se socotesc, revistele de pescuit si cititorii lor nu disting între pesti autohtoni si pesti importati - un peste de 20 de kilograme e un peste de 20 de kilograme, indiferent de origine.

Prin urmare, e etic sa prinzi specimene aduse de afara si sa apari în ziare cu ele, fara sa precizezi ca e vorba de pesti importati? Sincer sa fiu, este. Ce conteaza de unde provine pestele?

E perfect etic sa pescuiesti pesti de import - ba chiar as putea gasi argumente sa sustin ca e mult mai etic decât sa prinzi pesti autohtoni, care si asa au fost prinsi si reprinsi mult prea des.

Eu nu pescuiesc dupa pesti importati, dar motivele mele n-au de-a face cu etica. Eu pescuiesc pentru satisfactia mea personala, nu pentru rang sau statut. Iar satisfactia personala e o calitate intangibila, care depinde de multi factori, între care cel mai important e sentimentul de reusita. Ce prind altii - indiferent de marimea sau de originea pestelui - e pentru mine irelevant.

Acapararea vadurilor

Mergeti pe orice apa care are crap mare si unde nu exista restrictii în privinta timpului de pescuit. Veti gasi, cu siguranta, pescari de cursa lunga. Uneori, vor monopoliza vadurile cele mai importante - sau pe care le cred ei cele mai importante - cu saptamânile si chiar cu lunile. Asta înseamna o presiune asupra lacului si, în consecinta, asupra pestilor, ca si uzura accentuata a acelor vaduri. În plus, limiteaza dreptul celorlalti pescari de a-si alege locul, prin faptul ca unele vaduri sunt scoase din circuit.

Daca, asa cum spuneam, nu exista restrictii de timp, pescarii care acapareaza vadurile nu încalca nici o regula. Dar e etic?

Pe mine, ca pescar, lucrul asta rareori ma afecteaza direct, fiindca de obicei o iau la goana spre ape mai linistite înainte sa se ajunga la asemenea situatii. Asa ca nu am motive personale când sustin ca acapararea vadurilor pe termen lung e lipsita de etica. E si foarte egoista, dar asta-i alta poveste.

Pestii-tinta
Am amintit mai devreme de pestii prinsi si reprinsi mult prea des. Pe unele lacuri, sunt porecliti "gagauta", fiindca se lasa prinsi mereu. În afara de a-i transfera într-o apa închisa pescuitului, unde sa duca o viata linistita, de pensionari, nu se poate face mare lucru. Dar exista anumite exemplare mari care sunt pescuite sistematic, desi au fost deja prinse de nenumarate ori. Un exemplu care îmi vine imediat în minte e al uriasei crapoaice oglinda caruia i se spune "She" (pe româneste, "Dânsa", n.t.), care traieste în iazul scolii din Faversham. Ma întreb de câte ori a fost prins bietul peste - 150 de ori? 200? Mai mult? Nefericita "She" e un exemplu extrem, dar, din pacate, nu unic. Ce justificare putem gasi pentru asa ceva?

În concluzie

Uneori, prin "etica" putem întelege "altruism", "corectitudine" sau "consideratie", dar pâna la urma nu avem o definitie absoluta. Ceea ce e acceptabil pentru un pescar poate sa nu fie pentru altul. Asa ca, în absenta unui patriarh al eticii, care, înarmat cu întelepciunea lui Solomon, sa decida în asemenea chestiuni, trebuie sa judecam singuri ce este etic si ce nu.