Posibilitatile de escalada ale alpinistilor depind de numerosi factori, legati de structura si forma stîncii, de timp si de individ. Nu pot fi stabilite reguli rigide în ceea ce priveste comportarea alpinistilor într-un traseu. Numai experienta îi învata sa aprecieze gradul de dificultate al unui pasaj si sa adopte solutia cea mai potrivita spre a-si atinge scopul final, riscînd cît mai putin.

Înca de la pregatirea unei escalade, se va tine seama de posibilitatile alpinistilor, de starea muntelui si de timpul prevazut pentru tura.

Posibilitatile alpinistilor constau din:

calitatile fizice si morale;

cunostintele tehnice;

gradul de antrenament;

omogenitatea echipei;

numarul echipierilor.

Starea în care se afla regiunea alpina (unde este situat traseul ce urmeaza a fi parcurs) conditioneaza în mare masura felul escaladei. Aceasta stare este determinata de anotimp si de conditiile meteorologice (frig, ploaie, soare, ceata etc).

Timpul acordat pentru efectuarea unei ture determina si el modul de comportare a alpinistilor. De pilda, daca bivuacul nu a fost initial prevazut, alpinistii nu vor porni pe un traseu care sa nu poata fi parcurs pîna la caderea noptii. Calculul timpului necesar pentru catarare se face cu cea mai mare atentie, tinîndu-se seama si de eventualele situatii neprevazute, provocate de oboseala, intemperii, erori de traseu etc. Orarul unei escalade se stabileste avîndu-se în vedere posibilitatile celui mai slab echipier, ora de plecare de la refugiu sau bivuac si itinerarul ales. Înainte de a parasi cabana sau refugiul se recomanda sa se indice persoanelor care ramîn la baza locul unde se deplaseaza echipa, precum si traseul vizat. În felul acesta, în caz de întîrziere, se pot lua masurile necesare. Este bine sa se renunte la metoda plecarilor în secret.

Alegerea traseului pentru premiere sau ture necunoscute se definitiveaza numai dupa studierea detaliata a acestuia cu ajutorul fotografiilor si descrierilor tehnice ale altor alpinisti. Atunci cînd este posibil echipierii cerceteaza traseul de la distanta cu un binoclu. Studierea itinerarului cuprinde, în primul rînd, urmatoarele puncte: durata escaladei în ore; posibilitatile de retragere; gradul de dificultate pe portiuni - atît pentru urcare, cît si pentru coborîre (la acest punct se studiaza portiunile mai dificile si metodele ce ar fi necesare pentru escalada respectiva, precum si materialele tehnice). De asemenea, se tine seama de zonele periculoase (friabile) si de alegerea locurilor pentru instalarea bivuacurilor, mai ales în cazul premierelor dificile. Cu alte cuvinte, prin aceasta studiere amanuntita a itinerarului se efectueaza o escalada vizuala a traseului.

înainte de plecarea pe traseu, nu trebuie sa omitem un alt factor important si anume, pregatirea echipamentului, a materialului tehnic, precum si a hranei (cînd e cazul). În acest scop se constata daca materialul tehnic si echipamentul sînt în perfecta stare si apoi se repartizeaza pe echipieri, în functie de antrenamentul fiecaruia si de sarcina pe care o are în echipa. Obiectele sau alimentele de acelasi fel nu se asaza în acelasi sac, caci eventuala pierdere a unui rucsac ar lipsi echipa de lucruri absolut necesare.

Alpinistul nu trebuie sa porneasca într-o escalada cu gîndul de a bate un record, ci de a termina tura în bune conditii, fara a depune pentru aceasta eforturi excesive. În continuare vom da cîteva indicatii menite sa constituie un îndreptar privitor la comportarea alpinistilor în traseu si anume:

Portiunile dificile ale traseului se parcurg folosindu-se toate mijloacele tehnice, absolut necesare, fara a se face exces si fara a brava.

Alpinistii îsi vor menaja fortele pe toata durata turei; dozarea nejusta a efortului face ca alpinistul sa resimta oboseala si sa fie lipsit de forta tocmai la parcurgerea unui ultim obstacol.

Un bun alpinist nu-si iroseste timpu 24424m126y l în mod inutil pe traseu.

Pentru a pune în aplicare sfaturile de mai sus, alpinistul trebuie sa-si fixeze dinainte ora cea mai potrivita pentru plecarea în tura si sa stie sa mentina tempoul de mars sau de catarare pe toata durata turei.

Cînd alpinistii au la dispozitie mai multe zile pentru a efectua tura, este bine sa parcurga drumul pîna la refugiu sau bivuac în timpul diminetii. Astfel, dupa-amiaza ramîne libera pentru instalarea în refugiu sau bivuac, pentru odihna si pentru pregatirile escaladei de a doua zi. Daca împrejurarile impun ca plecarea sa se faca în cursul dupa-amiezii, se fixeaza o ora nu prea tîrzie, pentru ca refugiul sa fie atins înainte de caderea noptii.

Ora de plecare de la refugiu sau bivuac se calculeaza în functie de traseul propus. Escalada pe stînca nu se începe decît dupa rasaritul soarelui.

În timpul marsurilor de apropiere[1] si al escaladelor este bine ca echipa sa mentina un ritm constant, întradevar, este dificil ca alpinistii sa-si regleze viteza de înaintare si niciodata nu poate fi fixata dinainte viteza cea mai potrivita, aceasta depinzînd de diferiti factori ca: lungimea si dificultatea traseului, gradul de antrenament al alpinistilor, greutatea rucsacurilor, conditiile atmosferice etc. Totusi, se poate stabili o norma si în aceasta privinta si anume: sa se înainteze cu viteza pe care o are alpinistul cel mai putin antrenat din echipa respectiva si sa se mareasca tempoul atunci cînd sîntem amenintati de timp nefavorabil.

Viteza, în timpul marsului de apropiere, variaza în functie de panta si de scurtarea sau marirea pasului. Aici trebuie sa amintim ca regularitatea mersului se obtine prin regularitatea cadentei si ca schimbarile de viteza nu sînt indicate deoarece obosesc foarte mult. Initial viteza trebuie sa fie redusa si se mareste treptat pe masura ce se înainteaza în teren. În felul acesta plamînii, inima si muschii se obisnuiesc cu efortul. Fiecare alpinist trebuie sa-si gaseasca ritmul de mers cel mai convenabil.

Alpinistul îsi usureaza mersul daca vorbeste cît mai putin, daca nu bea apa des si în cantitate mare, daca nu manînca prea mult si nu fumeaza.

În marsurile de apropiere, unde nici un obstacol nu încetineste mersul, se recomanda cîte un popas pentru odihna. Frecventa acestor opriri depinde de greutatea pe care o poarta în spate alpinistul; în principiu, cînd greutatea sacilor este de 10-15 kg, la fiecare 25 min de mers trebuie sa se faca un popas de 5 min. În timpul escaladei, opririle sînt impuse de platformele de regrupare. La coborîre, prin rastimpurile de odihna se evita obosirea picioarelor si durerile în genunchi.

Drumul de apropiere va fi ales întotdeauna cu grija pentru a nu fi prea dificil si a nu-i obosi pe alpinisti înainte ca acestia sa ajunga la baza traseului. Se va urma, pe cît posibil, o carare sau simple trepte, fara a taia serpentinele. Pe pantele acoperite cu zapada sau cu iarba, în lipsa unei carari, urcusul va fi facut în serpentine, iar atunci cînd marsul de apropiere urmeaza un fir de vale, se vor ocoli saritorile. Pe grohotisuri vor fi folositi la urcare - ca punct de sprijin pentru picioare - bolovani mari si stabili, iar la coborîre pietrisul marunt pe care se poate aluneca întocmai ca pe zapada.

Este important insa ca în timpul marsurilor de apropiere sa se pastreze disciplina, urmîndu-se sfaturile conducatorului; echipierii nu trebuie s-o ia înainte sau sa ramîna în urma, rupîndu-se astfel de grup.

Dupa plecarea de la refugiu, atunci cînd echipa dispune de timp suficient, se merge într-un tempo mai lent pîna la intrarea în traseu. În punctul unde începe traseul se face un popas mai lung si cu acest prilej se procedeaza la o ultima recunoastere a acestuia - daca n-a mai fost parcurs ~ sau o revedere a traseului cunoscut. În cursul recunoasterii se stabilesc punctele de reper mai importante, eventual cunoscute, se schiteaza drumul ce va fi urmat, se apreciaza conditiile de escalada (stînca uda, friabila, uscata); cu alte cuvinte, înainte de a fi escaladat, traseul va fi "urcat" cu privirea.

Încercarea unui alpinist de a escalada singur un perete nu poate fi considerata decît ca o aventura primejdioasa întrucît, fiind lipsit de principalul mijloc de asigurare - legarea în coarda - se expune la mari pericole.

Alpinismul este un sport de echipa, în care legatura dintre echipieri are o deosebita importanta, bazîndu-se pe încrederea reciproca dintre acestia. De aceea formarea echipei constituie unul dintre elementele principale ale tehnicii alpinismului.

Pentru începatori, echipa va fi alcatuita din trei alpinisti. Desi mai înceata în deplasare, aceasta formatie este totusi preferata, deoarece în cazul accidentarii unui echipier, ceilalti doi pot organiza salvarea în bune conditii; pentru acest motiv este considerata formatia cea mai sigura.

Echipa formata din doi alpinisti este mult mai rapida, mai omogena, dar multi o socotesc mai putin sigura. Totusi, utilizînd aceasta formula, securitatea escaladei se asigura datorita cresterii vitezei de deplasare si, implicit, a eliminarii pericolelor ce pot fi cu atît mai numeroase, cu cît durata de catarare este mai mare (furtuni, înoptare etc.).

Echipa de doi a fost folosita în ultimii ani ca formula tip în escaladele foarte dificile si în premiere, dar numai cu cataratori experimentati. Pentru parcurgerea traseelor de dificultate mare si chiar medie, se formeaza echipe de maximum trei alpinisti; altfel echipa ar fi prea greoaie în deplasare, ar fi lipsita de omogenitate si pericolul desprinderilor de pietre ar deveni mult mai mare. Formatiile cu 4-5 alpinisti pot fi folosite în turele de mica dificultate, cu conditia ca fiecare grup sa fie îndrumat de un instructor de alpinism.

Stabilirea ordinii în care urmeaza sa se deplaseze alpinistii în echipa are o deosebita importanta pentru efectuarea unei escalade.

Astfel, drept cap de coarda se desemneaza cel mai bun catarator din echipa, care de cele mai multe ori are si rolul de conducator al acesteia. (Conducatorul poate avea si alt loc în coarda, el fiind echipierul cu cea mai marc experienta).

Aceasta sarcina comporta multa raspundere, caci de conducator depind securitatea echipei, ritmul de escalada si reusita turei.

Postul de secund al echipei se încredinteaza echipierului a carui valoare tehnica se apropie cel mai mult de aceea a capului de coarda. Secundul ajuta si asigura permanent capul de coarda. El are grija ca frînghia sa nu se agate, strînge carabinierele, scaritele si pitoanele, calculeaza lungimea corzii si anunta cînd aceasta se apropie de sfîrsit. De asemenea secundul se ocupa de ceilalti alpinisti din echipa, îi ajuta, îi asigura si îi îndrumeaza în catarare. El trebuie sa fie capabil sa preia conducerea în cazul 'n care capul de coarda e obosit sau s-a accidentat.

Legarea în coarda este o masura de asigurare de la care alpinistul nu trebuie sa se abata niciodata.

Coarda de asigurare folosita de obicei în muntii nostri este de 40 m.

Cînd echipa este formata din trei alpinisti, modul de legare va fi urmatorul: doi echipieri se leaga la extremitatile corzii, iar al treilea la mijlocul ei. Dat fiind ca fiecare nod necesita aproximativ 1,5 m de coarda, între echipieri ramîne o lungime de circa 18 m. Aceasta distanta este suficienta pentru escaladele la coarda simpla. În escaladele la coarda dubla, capul de coarda se leaga la capatul a doua corzi de 40 m, iar ceilalti doi echipieri, fiecare la cîte un capat. Uneori, pentru premiere de dificultate foarte mare se întrebuinteaza corzi de 80 m, care permit efectuarea unor lungimi de coarda de 80 m între platforme. Din cauza greutatii lor, aceste corzi se utilizeaza în cazuri cu totul speciale.

Înainte de a începe escaladarea unei portiuni este necesar sa se verifice daca lungimea de coarda dintre cap si echipierul urmator este suficienta pentru regruparea pe o platforma; în caz contrar se folosesc corzi mai lungi.

Sub aceasta denumire sînt cunoscute acele bucle de coarda cu ajutorul carora cataratorii se leaga în frînghie. Aceste bucle trebuie sa fie trecute totdeauna în jurul pieptului, pe sub brate. Numai în turele la coarda dubla (escalada artificiala) se face uneori exceptie prin legarea în jurul taliei. În felul acesta, în caz de cadere, alpinistul nu risca sa basculeze cu capul în jos sau sa-si fractureze coastele flotante (centrul de greutate nu se deplaseaza în portiunea superioara a corpului).

Nodurile de legatura se executa în asa fel încît sa nu se desfaca, sa nu se strînga (sa nu fie mobile) si sa nu jeneze respiratia. În concluzie, nodurile de legatura se verifica întotdeauna cu multa atentie.

Fig. 13

Pozitia nodului - de dreapta sau de stînga - nu are o importanta prea mare, totusi este mai prudent ca nodul sa se gaseasca în partea opusa stîncii (au fost cazuri cînd nodul, frecîndu-se de stînca, s-a desfacut singur).

Exista mai multe feluri de noduri de legatura, dintre care alpinistii au datoria sa cunoasca perfect cel putin doua: nodul de mijloc si cel al capului de coarda (fig. 13 a si b).

Fig. 14. Nodul simplu al capului de coarda

Fig. 15. Nodul dublu (cu diagonala)

Nodurile cele mai utilizate pentru capul de coarda sau ultimul echipier sînt urmatoarele:

nodul simplu (fig. 14 a, b); se executa mai usor si este cel mai întrebuintat;

nodul dublu (fig. 15 a, b, c); acesta are doua bucle, dintre care una este petrecuta în jurul pieptului si cealalta în diagonala peste umar. Pentru escaladele dificile acest nod este mai bun decît cel simplu, pentru ca la o eventuala cadere efectele presiunii si ale tractiunii corzii sînt repartizate pe o suprafata mai mare a corpului.

Fig. 15. Nodul dublu

Deci înainte de plecare alpinistul trebuie sa controleze întotdeauna daca nodul este bine legat, ca sa nu devina mobil. Corzile se leaga între ele printr-un nod (fig. 16 a) sau prin intermediul unei carabiniere (fig. 16 b); datorita acestui ultim procedeu, foarte practic, unirea si desfacerea lot se efectueaza mult mai rapid.

Fig l6 a Legarea a doua corzi cu nod plat

Cel mai modern procedeu de legare în coarda consta în folosirea unei centuri (veste) de coarda cu diagonala, strînsa pe piept printr-o carabiniera cu siguranta. Coarda de asigurare se ataseaza la vesta tot prin aceeasi carabiniera (vezi fig. 6). Astfel manevrele de coarda -legarea, dezlegarea - sînt mult usurate. Daca vesta, careia i se mai ataseaza o bucla suplimentara, se agata de un piton, alpinistul se poate odihni în pozitia sezînd pe portiunile dificile de coarda dubla, între platformele de regrupare.

Cînd toti membrii echipei, deplasîndu-se pe trasee de mica dificultate, se catara simultan, fiecare alpinist se ocupa de portiunea de coarda dinaintea lui (atît la urcare, cît si la coborîre).

În acest caz, singurul scop al utilizarii corzii este acela de a restabili echilibrul unui echipier, daca acesta ar aluneca.

În timpul escaladei, coarda trebuie sa fie întinsa, dar sa ramîna totusi supla. Mentionam ca, în alpinism, coarda serveste pentru asigurare sau pentru manevre de escalada artificiala. Deci alpinistii nu trebuie sa se urce pe ea în mîini ("pompiereste") sau sa traga vreun echipier cu ajutorul ei în pasaje mai dificile. În nici un caz coarda nu trebuie sa atîrne, caci se poate agata sau înfasura dupa un colt de stînca, provocînd astfel blocarea ei sau caderi de pietre. În consecinta, spre a evita tîrîrea corzii pe portiuni usoare, echipierii au grija sa strînga în mîna cîteva bucle (pîna la 3 m de coarda), pe care le tin de preferinta în mîna dinspre vale. În felul acesta coarda poate fi slabita sau întinsa, pentru a potrivi distanta dintre ei si a corecta micile inegalitati în viteza de înaintare, fara a întrerupe avansarea echipei.

Fig. 16 b. Legarea a doua corzi cu carabiniera

Fig. 17. Ţinerea buclelor de coarda în mîna a - bine; b - rau

Coarda se tine strînsa numai în bucle regulate (fig. 17 a), fiindca la o întindere neprevazuta a ei s-ar putea depana fara sa se mai opreasca. Strîngerea corzii în bucle are si ea un inconvenient si anume, cînd tractiunea este brusca coarda se strînge puternic pe degete; dar si acest neajuns poate fi înlaturat fiindca, dupa o oarecare deprindere, alpinistul se obisnuieste sa dea drumul instinctiv numarului de bucle necesar spre a opri întinderea brusca a corzii.

La coborîre este nevoie sa se supravegheze permanent coarda, pentru ca, în aceasta situatie, pericolul de a se agata sau de a se desprinde pietre este mult mai mare.

În timpul opririlor pe platformele de regrupare, spre a evita încurcarea, fiecare lungime de coarda se aduna într-un pachet de bucle si se asaza în apropierea echipierului respectiv.

Problema asigurarii în alpinism prezinta o importanta deosebita, deoarece ea sta la baza tehnicii de escalada. De aceea, orice echipa, indiferent daca este formata din începatori sau avansati, are nevoie de o pregatire prealabila în acest sens si numai dupa aceea i se poate îngadui intrarea într-un traseu.

Prin asigurarea în timpul unei escalade se înteleg toate masurile ce se iau spre a împiedica alunecarile si eventualele caderi sau - în cazul producerii lor - spre a le atenua efectele.

Prima conditie pentru o buna asigurare este ca echipierul ce asigura sa se afle el însusi într-o pozitie sigura, care sa-i ofere si posibilitatea de a urmari miscarile celui pe care îl asigura.

În aceasta privinta principala grija a capului de coarda este sa aleaga platforme de regrupare cît mai sigure si favorabile efectuarii manevrelor de coarda, chiar în detrimentul vitezei de escalada.

Sarcina de a asigura un coechipier revine în mod normal celui care se afla deasupra lui; face exceptie capul de coarda pentru care asigurarea se face de jos. Cataratorul în miscare nu trebuie sa se preocupe prea mult de coarda, ci atît cît este necesar spre a-si pastra cea mai mare libertate de miscare. Coarda ramîne în permanenta usor întinsa si numai la o comanda speciala se întinde puternic.

1. Utilizarea corzii de asigurare.

În principiu, coarda de asigurare se întrebuinteaza cînd alpinistul întîmpina dificultati care-l obliga sa se foloseasca de mîini pentru catarare.

2. Înaintarea echipei.

în teren usor toti membrii echipei pot sa înainteze în acelasi timp; în acest caz este mai bine ca echipierii sa nu se lege în coarda, spre a nu încetini înaintarea. Acest lucru însa nu este cu putinta decît atunci cînd toti membrii echipei cunosc metodele de escalada. Pentru începatori legarea în coarda e totdeauna obligatorie.

în teren de dificultate medie echipierul cel mai slab este plasat în mijlocul corzii (în echipa de trei). Echipa poate înainta în doi timpi; capul de coarda urca primul, apoi asigura si aduce la sine în acelasi timp pe cei doi echipieri.

În acest caz numai al doilea echipier - adica cel mai slab - este asigurat în mod eficace; ultimul echipier trebuie sa fie capabil sa se catare fara ajutorul corzii. Cu toate acestea, coarda va fi întinsa înaintea lui, pentru ca astfel se economiseste timpul de escalada. Metoda aceasta se întrebuinteaza însa foarte rar, fiind preferata urcarea pe rînd a fiecarui echipier.

în teren dificil cel mai slab echipier ocupa locul al doilea în coarda. Secundul ramîne ultimul, avînd sarcina de a aduna carabinierele, de a scoate pitoanele, de a recupera balustrada etc. (se utilizeaza coarda dubla). Echipierii se catara rînd pe rînd, primul fiind asigurat de secund si fiecare de cel care îl precede.

în teren de mare dificultate se recurge la echipe formate din doi cataratori, fiind mult mai mobile decît cele de trei. Cînd se foloseste o astfel de formatie se recomanda schimbarea prin rotatie a capului de coarda, la fiecare regrupare. În felul acesta se mareste viteza de catarare si totodata se da fiecarui echipier posibilitatea sa se relaxeze alternativ.

Procedeele folosite pentru efectuarea unei asigurari corecte - a capului de coarda de jos în sus, si a echipierilor de sus în jos - difera dupa locul în care este plasat echipierul care executa asigurarea.

Unul din cel mai însemnate momente ale asigurarii îl constituie eliberarea corzii de catre cel ce asigura, manevra ce se executa cu calm, cu atentie, pastrîndu-se o tensiune redusa a corzii si evitîndu-se smuciturile care enerveaza pe cel ce se catara si pot provoca chiar caderea acestuia.

Procedeele de asigurare se împart în doua grupe mari: procedee concomitente (cînd componentii echipei respective se catara în acelasi timp), si alternative (cînd catararea se efectueaza pe rînd).

În toate procedeele de asigurare alternativa, coarda se trece, de obicei, daca nu printr-un piton cu carabiniera, cel putin pe dupa un colt de stînca. Asigurarea pe dupa proeminentele stîncoase este si ea sigura, bineînteles daca în prealabil acestea au fost cercetate cu atentie si daca s-a constatat ca nu sînt friabile. Totusi, datorita frecarii foarte mari si a faptului ca stînca este uneori taioasa, în cazul cînd se produce un soc, coarda se poate rupe mult mai usor. În functie de forta cu care coarda de asigurare este strînsa în mîini si de frecarea ce se produce la locul de contact al corzii cu carabiniera sau cu coltul de stînca, efortul din momentul destinderii corzii este numit efort de repaus, iar cel de la întinderea ei - efort de miscare. Este necesar sa mentionam ca în asigurarea alternativa la piton, bucla sau colt de stînca, este mai prudent sa se faca si o asigurare peste umar, marindu-se astfel coeficientul de siguranta.

Vom arata în continuare modul în care se face asigurarea pe platformele de regrupare.

Daca în escalada se întîlneste o platforma de regrupare suficient de mare si confortabila, traseul fiind de dificultate medie, asigurarea se poate face numai peste umar (fig. 18). Pentru aceasta, se trece firul de care este legat capul de coarda - ce urmeaza sa fie asigurat - pe sub brat, apoi prin spate si peste umarul opus al secundului. Secundul si ceilalti echipieri sînt asigurati de sus, coarda fiind trecuta întîi peste umar apoi, prin spate, pe sub bratul celui ce asigura (fig. 19). Firul trebuie sa aiba directia piciorului pe care se lasa greutatea celui ce asigura, întinderea corzii se regleaza cu ambele mîini.

Fig 18-19

Prima conditie pentru asigurarea corecta peste umar este aceea ca alpinistul sa aiba o pozitie stabila, spre a rezista la o eventuala tractiune, fara sa-si piarda echilibrul. Asigurarea nu se efectueaza niciodata tinîndu-se coarda numai în mîini, fiindca la o întindere brusca a ei - provocata de caderea cataratorului asigurat - coarda va aluneca repede printre palmele celui ce asigura, producîndu-i rani, ceea ce îl va determina sa o elibereze.

Pentru asigurarea pe o platforma îngusta si mai ales pentru asigurarile de jos în sus, în traseele de dificultate mai mare, se folosesc urmatoarele procedee:

Fig. 20. Asigurarea pe dupa o proeminenta

Fig. 21. Asigurarea prin inel de coarda

a. Cînd e posibil, si pentru pasaje scurte, coarda se trece pe dupa un colt de stînca si este lasata sa alunece pe masura ce alpinistul înainteaza. Pentru ca asigurarea sa fie corecta, se alege o proeminenta în stînca tare (deci nu în regiuni friabile), cu marginile rotunjite, ca sa nu taie coarda. Dupa verificarea soliditatii stîncii se începe asigurarea, tinîndu-se coarda cu ambele mîini (fiecare de cîte o parte a coltului de stînca pe dupa care este trecuta coarda), suficient de departate, pentru ca în cazul unei întinderi puternice sa nu se produca o ranire a mîinilor, iar coarda sa nu alunece din jurul acestei proeminente (frecarea corzii fiind, în acest caz, mare, coarda nu se mai trece si peste umar - fig. 20).

b. Asigurarea prin inelul de coarda de care se ataseaza carabiniera este un procedeu sigur si nu cere nici un efort special. Inelul de coarda se agata peste un colt de stînca, iar coarda se fileaza prin carabiniera (fig. 21).

Desi aceste doua procedee sînt rar utilizate în muntii nostri, formati mai ales din conglomerate si calcar, socotim ca este bine sa fie cunoscute.

c. Asigurarea la piton eu carabiniera (fig. 22) este folosita în escaladele dificile si mai ales în calcar si conglomerat, unde proeminentele stîncilor nu sînt favorabile asigurarii dupa metodele aratate mai sus. În muntii nostri acest procedeu este absolut necesar în cazul escaladelor ce depasesc gradul III, iar atunci cînd platforma o permite, asigurarea la piton trebuie sa fie combinata cu asigurarea peste umar.

Cînd echipierii care efectueaza asigurarea au de înfruntat trasee foarte grele si roci friabile, ei nu vor trece la manevrele de asigurare înainte de a-si face autoasigurarea.

Cataratorul care are sarcina de a asigura trebuie sa înceapa aceasta actiune prin propria sa asigurare pe platforma de regrupare. Aceasta cu atît mai mult cu cît uneori nu are la dispozitie o platforma propriu-zisa ci este nevoit sa foloseasca drept prize de picior scaritele.

Sa vedem care sînt modalitatile de autoasigurare:

a.        Prin dubla rasucire a corzii de asigurare în jurul unui colt de stînca (metoda mai putin sigura).

b.       Printr-un inel de coarda cu carabiniera sau prin piton cu carabiniera (fig. 23). Aceasta metoda este folosita de cele mai multe ori pentru a feri coarda de rosaturi. Alpinistul care se autoasigura face din coarda un ochi, cu ajutorul unui nod simplu, si-l ataseaza la carabiniera respectiva, lasînd o portiune de coarda suficient de lunga spre a nu-i stînjeni miscarile. Acest gen de autoasigurare este indicat atît pentru capul de coarda, cît si pentru ceilalti echipieri. În rastimpul cînd nu se catara, alpinistul trebuie sa fie permanent în pozitie de autoasigurare. Bucla de autoasigurare mai are rolul de a îngadui capului de coarda - în portiuni lungi si dificile de coarda dubla -sa se odihneasca, intrînd în autoasigurare, fara a obosi pe secunzi, care în aceasta situatie nu mai sînt obligati sa tina corzile întinse. Pentru asigurare si mai ales pentru autoasigurare nu se foloseste, afara de cazuri cu totul speciale, bucla de coarda ori cordelina, întepenita în fisuri prin propriul ei nod, fiindca la un soc nodul poate sa scape si asigurarea sa devina defectuoasa.

Fig. 22. Asigurarea prin piton

Fig. 23. Autoasigurarea (ultimul echipier)

În timpul traversarilor, manevrelor de asigurare trebuie sa li se acorde o atentie mai mare decît în orice alta împrejurare, pentru a se evita pendularea alpinistului care se deplaseaza, pendulare care ar putea avea urmari grave. Cînd se efectueaza o traversare asigurarea peste umar au este suficienta, fiindca alpinistul risca sa fie scos din echilibru; de aceea, în acest caz, se impune asigurarea prin inel de coarda sau prin piton.

Cataratorul din mijlocul echipei nu are întotdeauna nevoie de balustrada, deoarece întinderea corzii de ambele capete îl asigura foarte bine. Balustrada efectuata cu coarda de rapel (dupa cum se arata cînd se vorbeste de traversari, vezi pag. 128-129) va fi folositoare îndeosebi ultimului echipier.

Orice traseu de stînca este alcatuit din portiuni de diferite forme, pentru a caror escaladare se foloseste o serie de procedee care pot fi grupate în doua mari categorii: procedee de escalada exterioara si procedee de escalada interioara.

1. În escalada exterioara catararea se face la exteriorul formatiei stîncoase. Principalele tipuri de formatii pe care le recunoastem în aceasta categorie sînt: peretii, pintenii, crestele etc.

Fig. 24. Efort vertical

Procedeele normale prin care se escaladeaza aceste formatii stîncoase sînt urmatoarele: efortul vertical, aderenta si opozitia.

a. Efortul vertical procedeu natural si elementar, se aplica în alpinism de obicei în teren usor; catararea se face întocmai cum s-ar urca pe sipcile unei scari. Efortul principal este sustinut de picioare, mîinile servind numai pentru mentinerea echilibrului (fig. 24). Picioarele, fiind mult mai rezistente si avînd o forta mai mare decît bratele - datorita faptului ca sînt obisnuite sa sustina greutatea corpului - suporta greul catararii, întrucît picioarele servesc drept puncte de sprijin sigure, este important ca ele sa aiba o pozitie stabila pe prize. Cea mai buna modalitate de utilizare a unei prize este aceea de a aplica piciorul mai mult pe partea lui laterala decît pe vîrf; astfel suprafata de sprijin este mai mare. Pentru utilizarea prizelor mici, procedeele variaza dupa felul espadrilelor întrebuintate.

Rolul bratelor este mai putin important, desi în multe împrejurari este solicitata si forta lor. Mîinile servesc în primul rînd pentru mentinerea echilibrului. Orice tractiune în brate trebuie ajutata de o împingere cu picioarele. Miscarea de tractiune este prelungita printr-o apasare pe mîini care permite piciorului sa se înalte pe o priza noua, fara a utiliza însa genunchii (fig. 25). Mîinile se tin la înaltimea umerilor, atît cît e posibil, si progresarea se face mai mult prin presarea pe prize, decît prin tractiune (fig. 26). Prizele prea departate trebuie evitate, fiindca pot scoate din echilibru corpul si pentru ca, în aceasta situatie, bratele beneficiaza de o forta redusa. Pentru a utiliza corect o priza alpinistul trebuie s-o apuce cu o cît mai mare parte din suprafata degetelor; prin aceasta se obtine o repartizare buna a eforturilor, o siguranta mai mare si o solicitare minima a fortei (fig. 27).

În timpul catararii este necesar sa existe în permanenta trei puncte de sprijin sigure, pentru ca alpinistul sa fie încontinuu într-o pozitie stabila, în timp ce cauta un nou punct de sprijin pentru mîna sau picior. Alpinistul nu are voie sa foloseasca niciodata o priza, înainte de a fi sigur de existenta si soliditatea urmatoarei, si nici sa faca sarituri pentru a apuca o noua priza.

Fig. 25. Efort vertical; alpinistul se trage în brate

Fig. 26. Efort vertical; alpinistul împinge cu bratele si picioarele

În timpul escaladei cataratorul îsi mentine corpul departat de stînca, pentru a putea observa mai usor prizele si pentru a reduce frecarea de asperitatile stîncii. De altfel, aceasta pozitie este necesara, în primul rînd pentru ca mareste aderenta picioarelor pe prize. Pentru a obtine o stabilitate mai mare bratele si picioarele se departeaza putin lateral. În acest scop alpinistul se serveste întotdeauna de prize ce se afla în afara liniei de escalada.

Fig. 27. Efort vertical; împingere în picioare si un brat; tractiune cu un brat

Catararea nu se face cu ajutorul genunchilor decît în cazuri extreme, întrucît acestia nu prezinta aderenta, sînt puncte dureroase si creeaza corpului o pozitie nefavorabila pentru mentinerea echilibrului.

b. Aderenta este un procedeu cu ajutorul caruia alpinistul - prin frecarea de stînca a diferitelor parti ale corpului si în special a mîinilor si picioarelor - reuseste sa se mentina în contact cu suprafata înclinata a stîncii, datorita unui sprijin sustinut.

Pentru a utiliza o priza, nu este absolut necesar ca aceasta sa fie orizontala, deoarece prin apasare aderenta se mareste si coeficientul de alunecare scade. Din mecanica se stie ca atunci cînd un corp este apasat puternic si perpendicular pe alt corp, nu se produce nici o alunecare între cele doua suprafete de contact, chiar daca ele sînt netede. De aceea, în cazul prizelor înclinate, alpinistul trebuie sa se lase pe spate, departat de stînca, solicitînd mai ales forta bratelor si aplicînd talpile pe suprafata prizei (vezi fig. 28). În aceasta situatie aderenta mîinilor se obtine datorita faptului ca, în timpul presarii pe prize, palmele formeaza un anumit unghi fata de bratul care le imprima forta de apasare si efortul se repartizeaza deci perpendicular pe suprafata stîncoasa. Aderenta este cu atît mai mare cu cît stînca este mai putin alunecoasa. Pe prize uscate si fara vegetatie aderenta sporeste daca se folosesc espadrile cu talpa de crep sau cauciuc.

c. Opozitia este o aderenta fortata, obtinuta pe o suprafata de sprijin oarecare, prin aplicarea a doua forte simetric opuse sau concurente. De exemplu, la utilizarea prizelor întoarse în jos, opozitia este obtinuta efectuîndu-se o tractiune al carei scop este de a apropia corpul de stînca; în acelasi timp, prin apasarea picioarelor se tinde sa se departeze corpul de stînca (fig. 29). Tractiunea cu mîinile si apasarea cu picioarele se executa în doua sensuri opuse. Cîmpul de aplicare a diferitelor opozitii este vast, îndeosebi în toate escaladele dificile si acolo unde lipsesc prizele (fig. 30). Gratie acestui procedeu alpinistul izbuteste sa depaseasca pasaje pentru a caror escaladare, în mod direct, ar fi necesar sa se recurga la eforturi foarte puternice sau la situatii de echilibru complicate.

Fig. 28. Aderenta

Fig. 29. Folosirea prizelor de mîna întoarse

Fig. 30. Opozitia combinata brate-picioare

Fig. 31. Opozitia "bavareza"

Principalele procedee de escalada prin opozitie sînt urmatoarele:

Opozitia combinata a mîinilor si picioarelor; procedeu întrebuintat de preferinta atunci cînd, în timpul urcarii directe, prizele de picioare sînt foarte putin proeminente sau prea mult înclinate si alunecoase. În acest caz, pentru a spori aderenta, alpinistul asaza picioarele perpendicular pe stînca, cît mai sus posibil, iar corpul si-l lasa cît mai pe spate. Aceasta pozitie necesita eforturi considerabile, mai ales cînd înclinatia stîncii este accentuata (fig. 31).

Opozitia mîinilor se efectueaza prin apasarea ambelor mîini pe stînca sau prin tractionare în lateral. În aceste doua cazuri prizele se afla de o parte si de cealalta a corpului, aproape la nivelul umerilor (fig. 32 a, b). Uneori se poate recurge la o pozitie combinata apasînd cu o mîna pe stînca si tragînd cu cealalta. În acest caz corpul este asezat lateral în raport cu linia prizelor.

Opozitia degetelor este un procedeu care ajuta la folosirea celor mai mici prize (fig. 33 a, b).

Opozitia picioarelor se aplica atunci cînd prizele pentru picioare sînt foarte putin pronuntate; aceasta se refera numai la pozitia talpilor (fig. 34). Cînd opozitia se efec tueaza cu coapsele, aderenta cu stînca se obtine, de fapt (în cazurile de calarire a crestelor înguste), prin strîngerca coapselor si genunchilor. Aceasta opozitie poate fi completata printr-o încrucisare a picioarelor. Cînd escaladarea se executa în felul acesta, mîinile adera la roca tot prin opozitie si nu trebuie sa paraseasca pozitia de contact cu stînca decît atunci cînd aderenta genunchilor si coapselor în opozitie este suficienta pentru a suporta greutatea corpului (fig. 35).

Fig. 32 a. Opozitia bratelor

Fig. 32 b. Opozitia bratelor

2. Prin escalada interioara se întelege catararea pe formatii stîncoase cunoscute sub denumirea de hornuri si fisuri.

Contrar parerii admise în general, escaladarea acestor formatii necesita mai multe cunostinte tehnice decît forta.

Fig. 33 a. Cheie cu degetele

Fig. 33 b. Cheie cu palma

Tehnica de escalada interioara are la baza folosirea opozitiilor de forte. În aceasta escalada alpinistul depune aceleasi eforturi ca si în cea exterioara, dar ele sînt mult mai putin obositoare întrucît constau într-o actiune de apasare. Procedeele folosite variaza dupa natura formatiilor interioare ce se escaladeaza: hornuri si fisuri.

Hornurile

Escaladarea hornurilor reprezinta tipul perfect de escalada interioara, deoarece corpul cataratorului patrunde în întregime în formatii stîncoase. Pentru înaintare în hornuri se utilizeaza procedeul denumit ramonaj.

Fig. 34. Opozitia picioarelor

Ramonajul consta într-o succesiune a miscarilor de opozitie, combinate, ale diferitelor parti ale corpului: picioarele, spatele, coapsele, bratele. Fiecare combinatie de opozitii corespunde unui timp în miscarea completa de ramonaj.

Fig. 35. Urcarea pe o muchie (calare)

Pentru mentinerea echilibrului pe toata durata de catarare într-un horn, este necesar ca efectele opozitiei sa nu fie întrerupte, iar opozitia - corespunzînd unui timp de miscare - sa nu fie abandonata decît atunci cînd partile corpului care vor executa miscarea sînt pregatite sa efectueze o noua opozitie. Aceasta presupune o coordonare perfecta a miscarilor; coordonarea înlatura eforturile inutile si contribuie în mare masura la securitatea cataratorului.

Hornurile se prezinta sub forma unor despicaturi în pereti stîncosi si au o latime care variaza de la crapatura în care abia poate patrunde corpul si pîna la hornul ale carui fete pot fi atinse numai cu vîrfurile picioarelor mult departate lateral. Adîncimea hornurilor variaza si ea, ajungînd pîna la cîtiva metri si din aceasta cauza escalada se face uneori mai mult în interior. Este bine de retinut ca pentru a urca pe un horn, în general nu se va patrunde prea mult în adîncul sau, deoarece acolo hornul se îngusteaza si alpinistul ar putea sa se întepeneasca. Cataratorii buni folosesc, pe cît se poate, marginile hornurilor, desi exista totdeauna o tendinta de a patrunde spre interior, datorita senzatiei de nesiguranta care se naste prin miscarea în gol. Procedeele de escalada, bazate pe realizarea fortata a aderentei, prin opozitii de forte, pot fi aplicate mult mai corect atunci cînd corpul cataratorului nu este înghesuit în adîncime, ci are perspectiva peretelui si spatiu pentru miscare.

În continuare vom descrie principalele procedee de ramonaj si utilizarea lor directa, în functie de dimensiunile hornurilor ce urmeaza sa fie strabatute.

- Primul procedeu: ramonaj cu spatele, picioarele si mîinile în hornuri largi. Acest procedeu de ramonaj clasic pentru hornuri largi este folosit atunci cînd exista posibilitatea de a întinde picioarele. Ramonajul în aceste hornuri se face în trei timpi (fig. 36 a, b, c).

Timpul întîi (pozitia initiala). Opozitia spatelui si a picioarelor. Cataratorul, sprijinit cu spatele de un perete al hornului, stabileste puncte de sprijin cu picioarele pe peretele opus. Palmele sînt asezate în spate, iar punctele lor de sprijin - cît mai sus posibil.

Timpul doi. Opozitia picioarelor si a palmelor în asa fel încît spatele este eliberat, spre a se ridica si a prinde un punct de sprijin mai înalt. Pentru a usura aceasta miscare, palmele si picioarele executa o miscare de apasare de sus în jos.

Fig. 36 a. Ramonaj cu bratele, spatele si picioarele; timpul întîi

Timpul trei. Opozitia spatelui si a unui picior. Piciorul eliberat din priza prinde un punct de sprijin superior celuilalt picior, iar cataratorul se gaseste într-o pozitie simetric opusa celei initiale. Astfel se executa un ciclu complet de ramonaj.

Fig. 36 b. Ramonaj cu bratele, spatele si picioarele timpul doi

În pozitia spatelui si a picioarelor alpinistul are grija sa nu ridice picioarele prea sus. Cea mai mare parte a greutatii corpului va fi lasata pe spate, iar avansarea se va face prin miscari de amplitudine mai mica. Daca hornul este foarte larg numai umerii si omoplatii fac opozitie cu picioarele, dîndu-se astfel picioarelor posibilitatea sa prinda cît mai usor punctul de sprijin pe peretele opus.

Al doilea procedeu: ramonaj cu picioarele si mîinile în hornuri mai putin largi. Ramonajul în aceste hornuri se efectueaza în doi timpi (fig. 37 a, b).

Fig. 36 c. Ramonaj cu bratele, spatele si picioarele timpul trei

Fig. 37 a. Ramonaj cu picioarele si bratele timpul întîi

Timpul întîi (pozitia initiala). Echilibrul se mentine prin opozitia picioarelor. Mîinile sînt ridicate si se aplica fiecare pe cîte un perete, în asa fel încît între ele sa existe o opozitie.

Fig. 37 b. Ramonaj cu picioarele si bratele timpul doi

Timpul doi. Opozitia celor doua mîini. Picioarele sînt libere, cataratorul putînd sa le ridice si sa le sprijine mai sus.

Al treilea procedeu: ramonaj cu spatele si genunchii în hornuri înguste. În hornurile înguste, picioarele nu pot fi întinse, opozitia picioarelor cu spatele înlocuindu-se prin aceea a genunchilor cu spatele (fig. 38).

Fig. 38. Ramonaj spate-genunchi

Timpul întîi (pozitia initiala). Echilibrul se mentine prin opozitia genunchilor cu spatele, palmele sînt ridicate si sprijinite în spate.

Timpul doi. Opozitia palmelor si a genunchilor. Spatele se ridica si se sprijina mai sus.

Timpul trei. Opozitia spatelui si a unui genunchi. Se ridica alternativ fiecare genunchi eliberat din opozitie.

În acest procedeu de ramonaj genunchii trebuie sa fie sprijiniti cît mai sus cu putinta, pentru a beneficia la sfîrsitul miscarii de avantajul încovoierii spatelui. Daca atunci cînd se executa aceasta ultima miscare, vreo asperitate a stîncii stinghereste deplasarea genunchilor, pentru a-i elibera din presiune se executa cu spatele o usoara miscare de rotatie laterala, în acelasi timp cu înaltarea sa.

Al patrulea procedeu: ramonaj cu spatele, genunchii si picioarele. Acest fel de ramonaj este folosit în hornuri foarte strîmte, în care spatele are o pozitie înclinata. În aceasta pozitie este foarte dificil sa pastram aderenta genunchilor pe stînca si sa-i împiedicam sa alunece (fig. 39)

Pentru a pune în aplicare opozitia spate-genunchi, conform sistemului folosit în al treilea procedeu, se ridica piciorul sub coapsa si se creeaza astfel o noua opozitie între genunchi si talpa piciorului, apasînd-o (talpa) pe peretele dinapoi.

Timpul întîi. Opozitia genunchi-picior, ridicarea corpului.

Timpul doi. Opozitia dintre mîini si spate.

Timpul trei. Ridicarea alternativa a picioarelor.

Al cincilea procedeu: ramonaj transversal, prin opozitia picioarelor si a mîinilor (fig. 40). Acest procedeu este destinat hornurilor cu peretii departati. Cataratorul nu-si mai sprijina spatele pe una dintre fete ci, aflîndu-se cu fata spre interiorul hornului, începe pozitia de ramonaj. În mod exceptional este îngaduita si pozitia cu fata în afara. Sprijinul se va face pe cei doi pereti, prin partea superioara a corpului, cu opozitia mîinilor care preseaza cu podul palmelor, si prin partea inferioara a corpului, cu opozitia picioarelor.

Urcarea se face în mod normal în 2 timpi.

Fig. 59- Ramonaj spate-genunchi-talpa

Timpul întîi. Eliberarea si ridicarea bratului drept; eliberarea si ridicarea bratului stîng.

Timpul doi. Eliberarea si ridicarea picioarelor.

Fig. 40. Ramonaj transversal

Opozitia între brate trebuie sa fie puternica, Pentru ca picioarele sa poata fi ridicate în acelasi timp. În ramonajul transversal sistemul opozitiilor variaza dupa largimea hornului. Opozitia bratelor se face în conditii mai bune cînd articulatiile coatelor sînt îndoite. Avantajul ramonajului transversal îl constituie faptul ca el permite folosirea la maximum a prizelor existente în hornuri. Cataratorul de mai sus este rezemat cu spatele de perete si astfel poate sa vada mult mai bine prizele ce se afla în fata sa.

Al saselea procedeu. Ramonaj cu picioarele si mîinile în hornuri foarte largi. Acest ramonaj este foarte rar utilizat. Corpul - care formeaza o punte (bratele si picioarele întinse) - este mentinut aproape la orizontala, cu fata în jos, printr-o opozitie combinata între podul palmelor si talpile picioarelor. Urcarea se face în patru timpi, fiecare dintre membre miscîndu-se alternativ.

Principii generale pentru executarea ramonajului

1. Eforturi necesare în ramonaj. Factorii care determina eforturile depuse în executarea ramonajului sînt urmatorii:

a)       largimea hornului: se poate spune ca largimea favorabila este aceea care permite cataratorului sa aseze mîinile pe fetele hornului, avînd bratele pe jumatate îndoite. Eforturile sînt cu atît mai mari, cu cît largimea hornului creste;

b)       natura rocii: hornurile cele mai accesibile escaladarii sînt acelea ale caror fete au proeminente. Efortul scade mult daca alpinistul are posibilitatea sa utilizeze prize sau mici asperitati de pe peretii hornului.

2. Alegerea modalitatii de ramonaj. Aceasta alegere depinde de largimea hornului. În cursul escaladei alpinistul este nevoit uneori sa schimbe felul de ramonaj, spre a-l adapta diferitelor dimensiuni ale hornului. Pentru a determina pozitia în care se va efectua ramonajul este necesar ca alpinistul - înainte de a se angaja într-un horn - sa aleaga peretele pe care se va rezema cu spatele, iar pentru ramonajul transversal sa hotarasca daca îl va efectua cu fata spre interior sau exterior; dupa începerea ascensiunii este mai dificil sa se schimbe pozitia de ramonaj. Pentru a determina sensul în care urmeaza sa înceapa ramonajul e bine ca alpinistul sa tina seama de urmatoarele principii:

sa se aseze cu fata la peretele cu înclinatia cea mai aproape de verticala si sa evite surplombele pe peretele de care se va sprijini spatele;

sa se aseze cu fata la peretele care prezinta cele mai multe prize si puncte de sprijin pentru picior;

sa-si sprijine spatele de peretele cel mai neted, spre a evita o frecare prea mare.

3. Executarea ramonajului. La executarea ramonajului, alpinistul nu trebuie sa piarda din vedere urmatoarele:

sa depuna cea mai mare atentie pentru coordonarea perfecta a miscarilor, economisind astfel eforturile inutile;

sa nu încerce a deplasa o parte a corpului înainte de a anula în întregime opozitia de forte existente la un moment dat.

Amintim ca, atunci cînd se constata ca prizele dintr-un horn permit aplicarea unui efort vertical în bune conditii, alpinistii pot sa aplice principiul escaladei exterioare, renuntînd la ramonaj. Totusi ei trebuie sa fie foarte circumspecti fiindca soliditatea blocurilor întepenite în hornuri este greu de verificat.

Fisurile

Fisurile au aspectul unor crapaturi foarte strîmte, care nu lasa corpul alpinistului sa patrunda în întregime în interiorul lor.

Fisurile constituie, în general, formatii greu de escaladat, mai ales cînd au marginile rotunjite. Pentru urcarea lor se foloseste un procedeu mixt, adica se combina principiile escaladei exterioare cu cele ale escaladei interioare. Adesea, în timp ce o parte a corpului se afla în interiorul fisurii, cealalta parte ramîne în afara, utilizîndu-se metodele escaladei exterioare. Alpinistul trebuie sa combata acea tendinta naturala de a patrunde mai adînc spre interior cu tot corpul.

În cele ce urmeaza vom arata care sînt procedeele de escaladare a fisurilor si anume:

Sistemul întepenirii corpului este procedeul tipic de escalada a fisurilor, întepenirea nu este altceva decît o opozitie efectuata fortat, între doua suprafete de sprijin apropiate, de catre aceeasi parte a corpului: brat, genunchi, talpa, mîna, degete (fig. 41).

Fig. 41. Urcare directa pe fisuri

De obicei, acest sistem se utilizeaza cînd fisura nu are prize bine determinate, întepenirea este un mijloc oarecum natural (de exemplu, un picior poate fi întepenit într-o îngustatura a fisurii). În acest caz espadrilele nu se introduc prea adînc în fisura, ca sa nu riscam blocarea lor. De fapt, întepenirea este rezultatul aplicarii sistemului "cheie" în mod fortat, cu ajutorul unui brat sau picior îndoit în interiorul fisurii.

Fig- 42- Cheie cu antebratul

Fig- 43- Cheie cu picioarele

"Cheie" cu ajutorul bratului si antebratului. Efectuarea "cheii" cu bratul provoaca îndoirea antebratului si se obtine sprijinind umarul si bratul în perete, iar palma mîinii pe peretele opus.

Antebratul se gaseste astfel întepenit între cot si palma (fig. 42).

"Cheie" între talpa, genunchi si coapsa, întepenirea oulpei se obtine prin opozitia fortata între genunchi si talpa piciorului. Efectuînd o usoara rasucire a corpului, se accentueaza întepenirea coapsei (fig. 43). Cînd fisurile au largimea mai mica decît lungimea talpii, alpinistul asaza talpa orizontal pe directia fisurii, formînd o punte prin opozitie între calcîi si vîrf (fig. 44).

"Cheie" efectuata cu palma. Acest sistem este posibil numai în fisurile strîmte, de aproximativ 5-10 cm. Se întinde palma si se introduce în fisura, apoi, cu degetele îndoite, se apuca puncte de sprijin pe perete, în asa fel încît sa creeze o opozitie între falange si podul palmei (vezi fig. 33).

Fig. 44. Cheie cu bocancul

"Cheie" cu ajutorul degetelor, întepenirea degetelor nu poate fi realizata decît în fisuri foarte strîmte, de 2-3 cm. Alpinistul introduce degetele în fisura si încearca sa rasuceasca usor palma, întepenirea degetelor poate fi întarita prin actiunea degetului mare care se reazima pe marginea opusa celei pe care se sprijina celelalte degete (vezi fig. 53).

Sistemul Dulfer sau bavarez. Acest procedeu de escalada în fisuri se caracterizeaza prin opozitia combinata a picioarelor si a mîinilor, corpul fiind în întregime în afara fisurii (vezi fig. 31). Pentru a crea aceasta opozitie cataratorul îsi sprijina picioarele pe peretele din fata si executa cu mîinile o tractiune pe marginea fisurii. Aceasta metoda de escalada nu se aplica decît atunci cînd fisurile au marginile libere, asigurînd astfel o buna priza de mîna si totodata posibilitatea de sprijin pentru picioare. Esentialul este sa se gaseasca o fisura ai carei pereti sa formeze un unghi drept cu fetele exterioare. Procedeul de escalada descris mai sus este rapid dar obositor, si de aceea nu poate fi folosit decît pe distante scurte.

Principii generale privind escaladarea fisurilor

Procedeele de escalada a fisurilor decurg din procedeele folosite pentru catararea în hornuri înguste, întepenin-du-se în mod alternativ membrele superioare si cele inferioare. Iata exemplificarea modului de escalada a unei fisuri.

Timpul întîi. Cataratorul, sustinîndu-se cu ajutorui "cheii" executa cu bratul stîng, ridica piciorul drept si-l sprijina pe marginea exterioara a fisurii.

Timpul doi. Sustinut, în continuare, de bratul stîng, alpinistul apasa cu piciorul drept, degajînd piciorul stîng si îndoindu-1 mai sus.

Timpul trei. Sustinut de bratul si piciorul stîng, cataratorul elibereaza bratul drept si-l ridica mai sus.

Timpul patru. Echilibrul partii superioare a corpului fiind mentinut printr-o tractiune spre exterior cu mîna dreapta, cataratorul preseaza cu piciorul stîng, ceea ce îi permite sa înalte bratul stîng si sa-l întepeneasca mai sus.

Privitor la acest ciclu este bine sa retinem urmatoarele amanunte:

mentinerea corpului în echilibru se efectueaza prin "cheia" executata cu bratul stîng;

ridicarea este asigurata de piciorul stîng;

miscarea membrelor din partea dreapta a corpului se efectueaza folosindu-se escalada exterioara.

Sensul escaladarii fisurilor. Fisura este denumita "de dreapta" sau "de stînga", dupa cum permite introducerea membrelor din partea dreapta, sau din cea stînga, a corpului. Sensul escaladei fisurilor se alege avîndu-se în vedere unele principii care se apropie de cele ale escala-darii hornurilor. Aceste norme însa nu au caracter de lege, fiindca numai practica arata alpinistului cum sa stabileasca sensul de catarare în fisura. Acest sens este determinat de anumiti factori, de pilda:

natura marginilor fisurii (marginile pot fi colturoase si proeminente, oferind posibilitati pentru prize de mîna si fiind astfel usor de folosit de mîna din exterior);

prezenta surplombelor (spatele cataratorului nu trebuie sa fie îndreptat spre portiuni surplombate).

Desi manualele de alpinism nu insista suficient - dupa parerea noastra - asupra procedeelor de coborîre, mentionam ca aceste procedee prezinta totusi o deosebita importanta în catarare. Daca alpinistul coboara neatent sau comite unele greseli, nu este exclus ca în timpul escaladelor sa survina accidente.

Pe pantele de mica dificultate, coborîrea se efectueaza, pe cît se poate, cu fata spre vale, cu picioarele usor îndoite si departate, cu corpul aplecat putin înainte, în asa fel încît alpinistul sa vada prizele dinaintea lui. Echilibrul este asigurat de mîini. Pasirea se face prin miscari elastice pentru a pastra stabilitatea chiar si atunci cînd mîinile parasesc punctele de sprijin. Alpinistul nu are voie, sub nici un motiv, sau execute salturi sau sa paraseasca simultan punctele de sprijin ale mîinilor si picioarelor (fig. 45).

Fig. 47. Coborîrea cu fata spre stînca

Cînd traseul devine mai dificil, este mult mai greu sa se execute coborîrea cu fata spre vale. În acest caz alpinistul coboara cu corpul într-o parte, sprijinind o mîna pe stînca, pentru a-si pastra echilibrul (fig. 46). (în general, acest procedeu de coborîre se poate practica pe vaile alpine.) Alteori el este nevoit sa coboare portiuni mici din traseu pentru o retragere fortata pîna la o platforma unde sa-si instaleze un rapel. În aceasta situatie (pe teren de dificultate mare), alpinistul coboara cu fata la stînca, întocmai ca la urcare, corpul fiind departat de perete (fig. 47). Picioarele pastreaza o oarecare distanta între ele; în acest fel prizele de sub ele se vad mai bine. Cînd prizele permit, mîinile se coboara cît mai jos posibil corpul întorcîndu-se usor într-o parte; apoi greutatea corpului se lasa în brate, pe cînd picioarele stabilesc noi puncte de sprijin. Adesea, în coborîre, se recurge la procedee de urcare, ca de pilda opozitia. Oricum, folosirea pitoanelor existente si a corzii (spre a pastra securitatea cataratorului în caz de cadere) este indispensabila.

Cînd coborîrea prin procedee normale devine în mod practic imposibila, se utilizeaza rapelul.

Coborîrea în rapel

Rapelul este o manevra de coarda care asigura coborîrea cu maximum de securitate a celor mai dificile pasaje. În aceasta manevra alpinistul fixeaza o coarda în dublu, de un punct rigid (piton, colt de stînca) si coboara de-a lungul ei. Odata coborîrea terminata, coarda se regrupeaza tragîndu-se de unul din capete.

Alegerea locului de fixare a rapelului. Pentru ca rapelul sa fie bine instalat, este necesar sa se tina seama de urmatoarele conditii:

a. Alegerea unui punct solid de fixare. Se poate alege un colt de stînca cu marginile nu prea ascutite - ca sa nu fie taioase - si nici prea rotunjite - ca sa nu alunece coarda. Apoi coarda se fixeaza introducîndu-se într-un inel de cordelina, care se agata de coltul de stînca în asa fel încît sa nu alunece. Inelul de cordelina trebuie sa fie destul de larg pentru a ramîne stabil, iar partea sa inferioara sa nu vie în contact cu stînca, pentru a nu stînjeni operatia de recuperare. Coarda nu se fixeaza direct în jurul coltului de stînca, pentru ca sa nu se frece sau sa se întepeneasca în timpul manevrei de recuperare.

De asemenea, nu se întrebuinteaza inele de cordelina sau de coarda vechi, deoarece ele nu ofera garantia rezistentei. Acest procedeu nu este utilizat de loc în munti calcarosi sau de conglomerat, fiind specific granitului. În mod normal, rapelul se efectueaza la piton. În inelul pitonului se introduce coarda pusa în doua, întocmai ca în bucla de cordelina, iar cele doua fire, la fel de lungi, se arunca în jos. Cînd nu exista pitoane cu inel sau inelele au un diametru prea mic si coarda este uda, deci ar aluneca greu chiar si printr-un inel de cordelina, se introduce o carabiniera în piton sau în inelul de cordelina, iar în carabiniera coarda de rapel. În aceasta situatie, care survine desigur foarte rar, se renunta la carabiniera.

b. Verificarea lungimii pasajului de coborît, înainte de a începe coborîrea, este necesar sa se verifice lungimea pasajului ce urmeaza sa fie coborît, si care nu trebuie sa depaseasca lungimea corzii de rapel, întrucît începatorii vor executa rapelul legati în coarda de asigurare, este important ca pasajul pe care-l coboara sa nu aiba o lungime mai mare decît a corzii de asigurare.

c. Stabilirea platformelor de aterizare. Platformele de aterizare trebuie sa permita tragerea corzii jos dupa efectuarea coborîrii, strîngerea corzii sau instalarea unui nou rapel, daca e cazul.

Instalarea rapelului. La rapelul normal pe coarda dubla se trece unul din capetele corzii prin inelul de cordelina sau prin inelul pitonului si se fileaza pîna la mijlocul ei care, de obicei, este marcat. Apoi capetele corzii -strînse în bucle - se arunca în adîncime pentru a ajunge la platforma de aterizare.

Asperitatile stîncii de pe platforma de plecare se înlatura cu ajutorul ciocanului, ca sa nu roada sau sa taie frînghia. Pentru rapel, pitonul se bate de sus în jos, adica pe cît posibil, paralel cu linia de cadere a corzii. Inelul trebuie sa ramîna cît mai departat de stînca sau chiar liber, pentru ca atunci cînd alpinistul trage de coarda, dupa terminarea coborîrii, acesta sa nu preseze inelul de stînca si sa se blocheze. De asemenea, se va bate pitonul cît mai sus deasupra capului, evitîndu-se fixarea sa laterala fata de locul de plecare în rapel. În felul acesta se previn evenimentele pendularii sau plecarea dificila de pe platforma.

Cînd coarda este prea scurta fata de distanta dintre doua platforme de coborîre, se leaga doua corzi la capete, avîndu-se grija sa se faca noduri de siguranta. La asezarea corzilor de rapel, nodul trebuie trecut sub baza platformei de plecare, asigurîndu-se astfel alunecarea corzilor prin inel. Pentru recuperarea corzilor dupa coborîre se va trage de firul cu nod.

Sistemul înnodatii corzii cu o cordelina, prin introducerea în nod a unui tarus, a unui piton sau a altui obiect, care nu permite nodului sa treaca prin inelul pitonului, nu este recomandabil deoarece, în cursul operatiei de recuperare, se poate întîmpla sa se blocheze coarda.

La fixarea rapelului trebuie sa tinem seama de regulile de mai jos:

capetele corzii sa atinga platforma de aterizare;

firele corzii sa fie la fel de lungi;

coarda sa atîrne libera, fara bucle, noduri si sa nu.fie agatata de colturile stîncii sau arbusti;

începatorii sa execute rapelul numai cu asigurare de sus sau prin autoasigurare cu o bucla legata de piept si prevazuta cu un nod Prusik, care sa alunece pe coarda de rapel.

Aruncarea corzilor. Firele corzii se arunca pe rînd; pentru aceasta, dupa ce coarda a fost trecuta prin inel, se strînge fiecare fir, începînd de la capat, în mici bucle regulate. Apoi fiecare pachet de bucle este azvîrlit cît mai departe de stînca, în adîncime (folosindu-se sistemul de aruncare a lasoului), pentru ca derularea sa se faca în mod normal.

Diferite procedee de coborîre în rapel. Desi exista numeroase procedee de coborîre în rapel, se recomanda ca alpinistul sa cunoasca bine cel putin unul singur si sa-l execute întotdeauna. Procedeul de coborîre pe coarda este bun atunci cînd se cheltuieste un efort minim, pastrîndu-se maximum de securitate.

Deci într-un rapel trebuie sa urmarim totdeauna:

sa se realizeze o frînare eficace, reglabila dupa vointa si fara oboseala;

sa se fixeze coarda astfel încît sa nu se desfaca de pe corp în timpul coborîrii;

sa existe (pentru alpinist) o perfecta libertate de miscare.

În cele ce urmeaza vom vedea care sînt procedeele de coborîre în rapel:

Rapel în "S" sau Dulfer (descris pentru coapsa dreapta).

Pozitia cu fata la stînca, în picioare (fig. 48).

Fig. 48. Coborîrea în rapel - sistem Dulfer

coarda pusa în doua se aduce între picioare;

se apuca prin spate, cu mîna dreapta, cele doua fire si se trec prin exteriorul coapsei drepte;

se ridica în continuare coarda pe umarul stîng, trecîndu-se în diagonala peste piept;

se prind, cu mîna dreapta, cele doua fire care atîrna în spate;

se tine, cu mîna stînga, coarda care vine de sus.

Fig. 49. Coborîrea în rapel - sistem în 8

Acesta este procedeul normal de rapel întrebuintat de alpinisti; pentru coapsa stînga se procedeaza prin analogie.

Rapelul în 8. Coarda, fiind asezata în pozitia pentru rapelul în "S", frînarea este înlesnita ducîndu-se în fata, printre picioare, cele doua fire care, la rapelul în "S" atîrna în spate. Acest procedeu, desi mareste securitatea celui ce coboara, este mult mai lent decît cel precedent si se foloseste îndeosebi de catre începatori. Alpinistul este dator sa poata executa rapelul (indiferent de procedeu) pe ambele coapse la fel de bine, fiindca într-o coborîre oblica, de exemplu, coarda de rapel trebuie sa fie asezata întotdeauna pe sub coapsa exterioara miscarii (fig 49).

Rapelul pe bucla. Acesta se executa întocmai ca si rapelul Dulfer, denumit de noi în "S", cu singura deosebire ca în loc sa se mai treaca coarda pe sub coapsa, ea se ataseaza, cu ajutorul unei carabiniere, la o bucla de cordelina care înconjoara partea superioara a coapselor (fig. 50 a, b). Cînd coarda este uda de ploaie sau de zapada devine rigida si în acest caz nu se mai poate aplica nici unul din primele doua sisteme de rapel, descrise mai sus, deoarece frînarea va fi mult prea mare. În aceasta situatie se recurge la sistemul de coborîre în rapel pe bucla, care este cel mai rapid, frecarea si efortul depus fiind reduse la maximum. În rapelurile scurte el este incomod, dar în coborîrile lungi si repetate devine necesar.

Rapel pe trei carabiniere si pe "coborîtor". Se utilizeaza mai ales în cazurile de salvare a accidentatilor, bazîndu-se pe metoda scripetilor dubli; astfel coarda nu mai are contact cu corpul alpinistului, frecarea efectuîndu-se numai între firele corzii, iar securitatea fiind asigurata prin vesta de cordelina, legata peste pieptul celui care coboara (fig. 51 a, b, c).

Fig. 50 a. Coborîrea în rapel - pe bucla

Procedee interzise. Înainte de a încheia acest capitol, consideram ca nu e de prisos sa semnalam alpinistilor acele procedee periculoase, pe care nu trebuie sa le foloseasca. De pilda, coborîrea nu se executa niciodata în brate, nici chiar pentru un pasaj foarte scurt. O durere musculara sau o slabiciune cît de usoara pot provoca, în acest caz, un accident foarte grav (fig. 52).

Fig. 50 b. Coborîrea în rapel în surplomba

Fig. 51 a. Coborîrea în rapel pe trei carabiniere

Procedeul asa-numit "genovez", care consta în trecerea corzii numai pe sub o coapsa si peste un brat, precum si vechiul procedeu denumit "Kletschluss" nu trebuie sa fie utilizate sub nici un motiv. Acest ultim procedeu consta în înfasurarea corzii de rapel în jurul unui picior si frînarea cu picioarele (foarte periculos, deoarece coarda poate sa scape dintre picioare si alpinistul ramîne astfel suspendat în mîini).

Fig. 51 b. Detaliu la rapel pe trei carabiniere

Executarea rapelului. Momentul plecarii în rapel este important pentru executarea corecta a acestuia. O plecare defectuoasa, coarda înfasurata prea larg în jurul corpului, inelul de cordelina care aluneca de pe coltul de stînca, pitonul prost batut sau neverificat etc. duc adeseori la accidentare.

Fig. 51 c. Rapel pe "coborîtor"

Pentru plecarea corecta în rapel dam cîteva indicatii asupra succesiunii elementelor lui:

coarda se prinde cu o mîna cît mâi jos posibil, dedesubtul punctului de fixare;

alpinistul se asaza în pozitia de rapel;

începe coborîrea.

Fig. 52. Coborîrea pe coarda în brate (procedeu interzis)

Fig. 53 a. Rapel - pozitie gresita - prea apropiat de perete

Se întelege ca este preferabil - daca se poate - ca plecarea sa se faca de la început într-o pozitie buna, efectuîndu-se miscarea de asezare înspre gol, cu fata la perete si tinînd corpul departat printr-o usoara tensiune a picioarelor ce se sprijina de stînca (fig. 53 a, b).

Daca departarea corpului de stînca, chiar în momentul plecarii, este riscanta, datorita faptului ca pitonul ar putea sa fie slabit, fiind solicitat axial, alpinistul poate porni în rapel cu corpul întors lateral, revenind în pozitia de baza - cu fata la stînca - cîtiva metri mai jos.

Fig. 53 b. Rapel - pozitie gresita - prea rasturnat pe spate

În decursul coborîrii se impune respectarea anumitor reguli:

picioarele se tin pe perete usor departate, iar piciorul pe a carui coapsa e înfasurata coarda trebuie sa fie sprijinit mai sus decît celalalt;

coborîrea se face cu viteza constanta (viteza potrivita de coborîre este de circa 1 m pe secunda). Coborîrea prea lenta este obositoare, iar cea în viteza prea mare devine primejdioasa;

în timpul coborîrii vom evita salturile sau smuciturile care pericliteaza punctul de sprijin al corzii, precum si coborîrile bruste care ard mîinile si coapsele, si care contribuie la pierderea controlului vitezei.

Daca alpinistul coboara asigurat, trebuie sa tina coarda de asigurare putin departata de coarda de rapel, pentru a evita încurcarea lor.

Coborîrea pe un perete vertical este mult mai usoara decît pe o fata putin înclinata, deoarece alpinistul nu mai cauta prize pentru picioare, ceea ce ar provoca dizlo-cari de pietre mobile care ar putea sa taie coarda; în acelasi timp el nu mai risca sa fie proiectat cu fata în stînca, daca se întîmpla sa alunece cu picioarele de pe prize.

Greutatea corpului se lasa pe "scaunul" format de coarda, adica nu trebuie sa fie suportata de mîini, mai ales de cea de sus. Mîna de deasupra are rolul de a mentine echilibrul, iar cea de jos de a regla viteza de coborîre, în timp ce greutatea corpului este sustinuta de coarda înfasurata în jurul coapsei si peste umar.

Pentru evitarea eventualelor arsuri provocate de frecarea corzii de corp se recomanda o îmbracaminte mai groasa, iar în situatia rapelurilor repetate, aplicarea sistemului "pe bucla". În rapelurile scurte si mai ales în traversari prin metoda Dulfer, este indicat sa se foloseasca rapelul în "S", care asigura o alunecare mai lenta. Daca în timpul coborîrii în rapel, alpinistul este nevoit sa elibereze o mîna, el procedeaza astfel: duce în sus firele corzii din mîna de jos, prin fata corzii ce vine de sus si le petrece o data peste umarul opus; iar ca sa nu opreasca alunecarea sa si ca sa-si pastreze echilibrul, apuca si aceste fire ale corzii cu aceeasi mîna cu care le tine pe cele de deasupra. Astfel, coborîrea este oprita temporar. În cazul în care coarda se înfasoara de doua ori în jurul corpului, rapelul poate fi întrerupt pentru mai mult timp, corpul alpinistului ramîne în coarda, pe loc, ca într-un scaun.

La rapelurile în surplomba, pentru a preîntîmpina rasucirea corpului o data cu coarda, alpinistul mareste viteza de coborîre si cauta sa atinga permanent peretele cu vîrfurile picioarelor. Pe buza surplombei, corpul se lasa mai mult pe spate si se preseaza cu picioarele, efectuîndu-se un usor salt, simultan cu o alunecare rapida de cîtiva metri. Astfel se previne frecarea si ranirea mîinilor de buza surplombei sau proiectarea alpinistului cu fata în stînca.

Cu toate ca rapelul este o manevra simpla de coarda, care nu necesita decît un efort fizic minim, majoritatea accidentelor survin tocmai în timpul coborîrii si aceasta datorita faptului ca sînt ignorate unele principii elementare si anume:

Rapelul se exerseaza în prealabil pe teren cunoscut, de scoala, si numai dupa aceea în trasee. Daca nu se cunoaste perfect sistemul de a înfasura coarda pe corp, ea poate sa alunece de pe umar - ceea ce se întîmpla foarte des la începatori - provocînd accidente.

Nu vom executa rapelul decît pe pitoane bine batute si verificate, precum si pe bucle de cordelina în perfecta stare.

Rapelul nu trebuie început daca alpinistul nu este sigur ca platforma de aterizare poate fi atinsa de capetele corzii. Coarda nu trebuie sa aiba bucle, noduri si nici lasata sa se agate de pernitele de iarba sau arbusti. Atingerea platformei de aterizare prin terminarea coborîrii cu o saritura, chiar de un metru (cînd frînghia nu atinge platforma) este un lucru foarte periculos, deoarece platformele nu sînt niciodata perfect orizontale si destul de mari spre a împiedica rostogolirea alpinistului. La fel de primejdioasa este saritura într-un copac, caci prin ruperea lui caderea devine inevitabila.

Fig. 54- Urcare cu ajutorul nodului Prusik

Daca în timpul rapelurilor intervine ceva neprevazut, de pilda, blocarea hanoracului în carabiniera, noduri pe coarda etc., alpinistul nu trebuie sa-si piarda cumpatul, ci sa ramîna calm si relaxat, oprind alunecarea prin înfasurarea corzii în jurul corpului dupa cum am aratat mai sus; astfel o mîna ramîne libera si el va putea sa clarifice mult mai usor situatia.

Cînd coarda de rapel a ramas agatata în piton, în timpul operatiei de recuperare, alpinistul va urca înapoi prin metoda nodului Prusik (fig. 54), nu în brate ("pompiereste") si numai atunci cînd ambele capete ale corzii se afla jos, pentru a putea fi blocate si a preveni astfel alunecarea alpinistului.

Pentru a se urca pe coarda cu ajutorul nodului Prusik se utilizeaza trei bucle de cordelina de lungimea unor scarite (la nevoie pot fi folosite.chiar scaritele). Acestea se ataseaza pe unul din firele corzii de rapel, în timp ce firul celalalt este blocat într-un piton. Buclele folosesc ca "pedale" (fig. 55) pentru picioare (cele doua de jos) si pentru mijloc (prima de sus, care este mai scurta). În fig. 56 vedem cum se executa nodul cu care sînt fixate buclele pe coarda.

Nodul Prusik este mobil atunci cînd nu suporta greutatea alpinistului, purtînd alunecarea pe firul de coarda, iar atunci cînd vom pasi în pedala buclei, nodul se strînge pe coarda si culisarea este oprita. Eficacitatea functionarii lui depinde însa în mare masura de regularitatea cu care sînt facute spirele.

Fig. 55 Treapta pentru picior

Fig. 56. Nodul Prusik. Asezarea buclei pe coarda

Fazele urcarii prin acest procedeu sînt urmatoarele: alpinistul e legat cu o bucla de mijloc pentru asigurarea si pastrarea echilibrului, picioarele stînd si ele în doua bucle. Se înalta pe coarda

nodul unei bucle de picior, ridicîndu-se în acelasi timp si genunchiul respectiv. Pe acest picior alpinistul se ridica descarcînd de greutate celalalt nod si aducîndu-i mai sus pe coarda; apoi paseste în bucla acestuia si ridica nodul buclei de talie. Ciclul acesta se repeta pîna tind cataratorul ajunge la pitonul de rapel.

În timpul urcarii picioarele ramîn tot timpul în bucle, alpinistul se înalta folosind si bratele, iar firul de coarda e tinut de jos de catre un echipier, pentru a împiedica pendularea (cînd rapelul e în surplomba) si pentru ca nodul Prusik aluneca mai usor pe coarda întinsa.

La nevoie se pot folosi numai doua bucle de cordelina pentru picioare, echilibrul fiind mentinut numai cu bratele.

Sistemul acesta se mai aplica si pentru coborîrea pe coarda sau în trecerea surplombelor de catre secund, spre a preîntîmpina o pendulare periculoasa, precum si în alte cazuri mai rar întîlnite.

Primul echipier care coboara se va convinge în prealabil daca regruparea întregii echipe este posibila si daca se poate continua coborîrea în rapelul urmator. Altfel echipa risca sa ramîna blocata pe o platforma, fiindca nu mai are suficienta coarda spre a atinge o platforma noua.

Cîteodata alpinistul este obligat - la aterizare - sa efectueze o usoara pendulare ca sa ajunga platforma. Aceasta miscare se usureaza aducînd capetele corzii de jos spre mîna ce tine coarda de sus si apucîndu-le cu aceeasi mîna. Pentru aceasta se înfasoara coarda de doua ori în jurul corpului sau se foloseste pozitia de rapel în 8. Asa, rapelul e oprit prin blocarea corzilor cu o singura mîna, cealalta ramînînd libera pentru cautarea prizelor.

Recuperarea corzii de rapel. Dupa ce coborîrea a fost terminata coarda trebuie sa fie adusa pe platforma de aterizare. Aceasta operatie de recuperare este foarte importanta, fiindca atunci cînd se executa prost, riscam sa blocam si sa pierdem coarda sau chiar sa întrerupem coborîrea echipei.

Pentru ca operatia de recuperare a corzii sa se faca în bune conditii, vom tine seama ca:

primul alpinist care a coborît sa controleze daca frînghia aluneca prin inel;

ultimul alpinist, în decursul coborîrii, sa vegheze ca firele corzii sa nu se rasuceasca, separîndu-le prin introducerea între ele a unui deget sau a unei carabiniere, iar dupa ce a ajuns jos, sa pastreze în mîna - tot timpul coborîrii celorlalti echipieri - capatul firului de care se trage;

sa se imprime corzii o miscare serpuitoare, în timp ce este trasa de un capat, pentru a preîntîmpina blocarea ei.

Cînd unele portiuni din traseu nu pot fi escaladate prin procedee normale, se recurge la procedeele - denumite artificiale - care înlesnesc escaladarea cu ajutorul materialelor tehnice si al metodelor speciale.

În aceste procedee materialele tehnice completeaza însusirile naturale de catarare ale alpinistului si maresc totodata coeficientul de securitate a echipei. Baza alpinismului ramîne însa tot catararea libera, rezultat al însusirilor înnascute ale omului. De aceea pentru un alpinist este tot atît de -important sa învete catararea înainte de a trece la escalada artificiala (necesara parcurgerii pasajelor de mare dificultate), precum este pentru un începator în alpinism sa învete mersul pe potecile de munte, înainte de a se aventura pe stînca.

Legatura între procedeele naturale si cele artificiale o constituie utilizarea piramidei.

Piramida

Fig. 57 a,b,c. Piramida

Acest procedeu simplu se aplica pentru catararea pe o portiune scurta, lipsita de prize. Piramida trebuie utilizata ori de cîte ori este cazul, fiindca usureaza în mare masura sarcina capului de coarda, dîndu-i posibilitatea sa-si economiseasca fortele si sa cîstige timp. În general în cazul piramidei se procedeaza în urmatorul fel:

unul dintre cataratori se asaza în pozitie cît mai stabila, cu picioarele departate, sprijinite pe prize, si cu corpul rezemat de stînca (fig. 57 a, b, c); pozitia aceasta e mai comoda pe platformele de regrupare;

capul de coarda îl foloseste pe acest catarator drept scara vie, pe care se ridica pasind mai întîi pe mîinile facute treapta, apoi pe umeri.

Tehnica pitonarii este aplicata cu precadere în muntii formati din calcare si conglomerate, adica acolo unde dificultatea obstacolelor nu îngaduie catararea prin mijloace naturale (catararea libera). Aceasta tehnica, atunci cînd va fi aplicata bine, mareste securitatea cataratorului în timpul escaladei, desi încetineste ritmul de urcare.

Rostul pitoanelor este urmatorul:

a)       pentru asigurare si rapel, ele neconvenind cu nimic escaladei denumite "libere";

b)       pentru manevre de coarda si drept prize artificiale, ceea ce duce la tehnica escaladelor artificiale.

Baterea pitoanelor. Pitoanele sînt destinate sa fie introduse în fisurile strîmte, unde se întepenesc prin baterea lor fortata. Pentru a bate bine un piton trebuie sa se aleaga unul potrivit pentru fisura respectiva (orizontal sau vertical, lung sau scurt) si sa fie introdus cît mai adînc posibil, ramînînd afara doar urechea (fig. 58).

Alpinistul trebuie sa fie foarte atent la sunetul" pitonului atunci cînd îl bate. Un sunet clar, înalt, dovedeste ca pitonul e bine întepenit, în timp ce unul surd este un indiciu ca nu a fost bine batut sau ca a nimerit într-o roca friabila. De altfel, se spune ca un piton bine batut "cînta". În roca friabila, pitonul se bate cu atentie, ca sa nu disloce blocuri de piatra care ar putea sa taie coarda sau sa raneasca pe cataratori.

Orice alpinist trebuie sa-si formeze deprinderea de a introduce pitonul cu o singura mîna (dificultatile escaladei cer de multe ori aceasta), si la fel de bine cu fiecare mîna în parte, spre a face fata diferitelor pozitii, oricît de incomode. Cînd pitonul este batut dinainte, el trebuie încercat si numai dupa aceea va putea fi folosit.

Fig. 58. Baterea pitoanelor sus: pozitie ideala mijloc: pozitie buna jos: pozitie nesigura

Atasarea carabinierelor. Dupa introducerea pitonului carabiniera se ataseaza - daca este posibil - cu o singura miscare, fara a mai prinde în prealabil pitonul cu mîna. Clapa carabinierei trebuie sa ramîna în afara. Pentru a usura manevra de coarda si mai ales pentru a reduce timpul de manevra si efortul, se introduce mai întîi carabiniera pe coarda de asigurare si apoi direct în piton, fara alte miscari suplimentare. Pe de alta parte, acest lucru asigura si o buna circulatie a corzii prin carabiniera, deoarece aceasta se introduce întotdeauna în pozitia cea mai potrivita. Daca pitonul este batut într-o adîncitura a stîncii - fapt care determina coarda sa formeze un unghi, producîndu-se astfel o mare frecare -se introduc în piton doua sau trei carabiniere, în lant, coarda fiind atasata prin ultima.

Recuperarea pitoanelor si carabinierelor. În ceea ce priveste recuperarea carabinierelor nu exista indicatii speciale. De obicei ele se scot din inelul pitonului si se lasa agatate pe coarda de asigurare.

Recuperarea unui piton se face batîndu-l cu ciocanul pîna începe sa se miste (directia loviturii - pe linia fisurii în care se afla pitonul); cînd pitonul rezista, se executa lovituri si în sens lateral sau se sparge stînca împrejur. Pentru ca pitoanele sa nu cada si astfel sa se piarda, alpinistul care efectueaza operatia de recuperare foloseste o mica bucla de cordelina, legata de mijloc si prevazuta cu o carabiniera de dimensiuni reduse, pe care o ataseaza la piton în timp ce-l loveste cu ciocanul. Pitonul, odata scos din fisura, este îndreptat prin lovituri de ciocan si poate fi întrebuintat din nou.

Operatia de recuperare a carabinierelor si a pitoanelor cade în sarcina secundului, adica a ultimului catarator din echipa.

Principalele manevre de coarda care necesita utilizarea pitoanelor sînt:

tractiunea directa (la coarda simpla si dubla);

traversarile (la coarda simpla si dubla si prin metoda Dulfer);

folosirea de scarite (pentru depasirea surplombelor). În practica alpinistul combina toate aceste procedee.

Tractiunea directa

Coarda simpla. Acest procedeu consta în urcarea si mentinerea cataratorului la înaltimea pitonului pe care l-a introdus. Capul de coarda se înalta prin propriile sale forte, ajutîndu-se cu coarda de asigurare prin auto-filare - dupa ce aceasta a fost introdusa în carabiniera - sau prin întinderea (filarea) ei de catre cataratorul de la baza, care asigura. Acesta din urma este de altfel si cel care blocheaza coarda, cînd capul de coarda se opreste pentru a bate un nou piton.

Sa vedem acum care sînt avantajele tractiunii directe:

înaltarea fara prea multa oboseala în cazul unei portiuni cu prize putine sau în cazul cînd trebuie sa se bata un nou piton;

oprirea escaladei pentru a da ragaz capului de coarda sa se odihneasca în rastimpuri;

atingerea prizelor departate pe linia principala a escaladei.

Fig. 59. Tractiune directa

Asadar, în timpul escaladei, capul de coarda bate pitoane de asigurare (uneori acestea folosesc si la tractionare, daca prizele lipsesc) si introduce coarda cu ajutorul carabinierelor în aceste pitoane, lasînd în urma sa puncte de sprijin (fig. 59). Datorita acestora - în eventualitatea unei alunecari - capul de coarda este sustinut cu coarda de catre alpinistii de la baza care efectueaza asigurarea. Echipierul care se catara dupa capul de coarda, cînd ajunge în dreptul fiecarui piton, scoate coarda din carabiniera pitonului respectiv si reintroduce firul frînghiei din spatele sau spre a-si continua drumul si a pregati astfel catararea urmatorului echipier. Ultimul din echipa recupereaza carabinierele si scoate pitoanele în masura în care îi este posibil, lasîndu-le numai pe cele de baza. Tractiunea cu ajutorul frînghiei poate fi utilizata nu numai de capul de coarda, ci si de cei care vin în urma lui, dar escalada trebuie sa respecte toate celelalte reguli de care am vorbit la catararea libera.

Fig. 60 a. Manevra de coarda dubla

Coarda dubla. Acest procedeu de tractiune directa este adoptat cînd escalada devine extrem de dificila, spre a permite cataratorului (cap de coarda) sa urce pe pereti verticali, surplombati, netezi sau lipsiti complet de prize.

Fig. 60 b. Manevra de coarda dubla

Conditia principala este, în acest caz, existenta fisurilor pentru introducerea pitoanelor.

Pentru acest fel de tractiune, capul de coarda se leaga cu doua corzi care sa se poata distinge usor între ele datorita unor fire de control colorate diferit sau printr-un alt diametru. Urcarea se face în modul urmator:

capul de coarda bate un piton cît mai sus, de exemplu spre stînga, si se ridica, mentinîndu-se la piton prin tractiunea corzii stîngi trecuta prin aceasta (fig. 60 a, b);

cataratorul bate apoi un nou piton spre dreapta, de asemenea cît mai sus posibil, prin care trece coarda din dreapta ce fusese lasata neîntinsa (libera); apoi cataratorul se înalta si se mentine tot prin tractiunea directa a corzii;

capul de coarda continua sa bata un nou piton spre stînga, apoi spre dreapta s.a.m.d.

În sistemul de escalada la coarda dubla, rolul cataratorilor de la baza este foarte mare, fiindca ei efectueaza tractiunea directa, respectiv fileaza si slabesc corzile dupa momentele de catarare (stînga sau dreapta). Astfel capul de coarda îsi economiseste mult energia lasîndu-se filat (ajutat) pentru urcarea unui pasaj în care metoda corzii simple nu ar fi fost suficienta. Capul de coarda poate sa ajute manevra prin autofilari la piton.

Pentru a preîntîmpina o blocare nu se trec niciodata ambele corzi prin aceeasi carabiniera, evitîndu-se astfel frecarea corzilor, marita si de greutatea lor..

Cea mai potrivita echipa pentru aplicarea metodei la coarda dubla este cea formata din trei alpinisti, pentru ca cele doua corzi pot fi manevrate pe rînd de fiecare echipier. Asigurarea la doua corzi de catre un singur echipier este mai anevoioasa, în afara de cazul cînd secundul este foarte experimentat. Echipa alcatuita din doi alpinisti se deplaseaza însa cu o viteza mai mare si de aceea este preferata cu tot dezavantajul aratat mai sus. Capul de coarda nu trebuie sa se lase filat exclusiv de secund, care depune pentru asta un efort foarte mare, ci se va ajuta singur prin catarare, folosind pitoanele ca prize, si prin autofilare. Daca în timpul urcarii frînghia s-a încrucisat sau daca a fost necesara folosirea unui numar prea mare de carabiniere care dau o frecare excesiva, capul de coarda se va lasa în jos, filat în corzi, si va rari carabinierele sau va cauta sa descurce corzile.

Cu ajutorul pitoanelor se efectueaza traversari oblice si chiar orizontale pe anumiti pereti care, în mod normal, adica prin procedeele obisnuite de escalada, nu permit acest lucru.

Exista trei procedee principale de traversari:

Traversari simple (fig. 61). Se bate un piton într-un punct situat cît mai sus deasupra portiunii ce urmeaza a fi traversata; capul de coarda introduce coarda în piton si se mentine în tractiune directa (coarda întinsa devine un punct de sprijin), apoi efectueaza traversarea cautînd sa prinda prize cît mai departate si, la nevoie, introducînd noi pitoane cu ajutorul carora îsi dirijeaza coarda mai departe. Aceasta traversare se efectueaza la coarda simpla.

Traversari prin metoda Dulfer (fig. 62). Pe portiunile fara prize se traverseaza întocmai ca si la coarda simpla, dar cataratorul este sustinut printr-un rapel instalat cît mai sus deasupra pasajului ce urmeaza a fi strabatut, si de aceea traversarea se efectueaza în usoara coborîre (pozitia de rapel este cea Dulfer).

Cînd traversarea se efectueaza spre dreapta, coarda de rapel este trecuta pe sub coapsa dreapta si, pe sub cea stînga, atunci cînd traversarea se face spre stînga. În cursul traversarii cataratorul îsi mentine coarda de asigurare orizontal fata de directia de traversare, batînd pitoane acolo unde este posibil, întocmai ca la coarda dubla. În acelasi timp, picioarele apasa pe stînca în directia opusa traversarii, efectuînd o pozitie cu coarda de asigurare si de rapel, spre a ajuta la mentinerea echilibrului.

Fig. 61. Traversare la coarda simpla

Pentru cataratorul urmator, coarda de rapel se fixeaza rigid, la capatul unde s-a terminat traversarea. Astfel el va putea sa o utilizeze drept balustrada pentru mîini sau pentru o bucla trecuta în jurul pieptului si atasata de coarda de rapel cu o carabiniera. Asigurarea acestuia se efectueaza tot la coarda simpla.

Fig. 62. Traversare Dulfer

Dupa ce traversarea s-a terminat, coarda de rapel (balustrada) se recupereaza tragîndu-se de un capat, întocmai ca la rapel.

Traversari cu pendulare. Acest procedeu - întrebuintat pe portiuni lipsite complet de prize si de fisuri, sau surplombate - consta în atasarea unei corzi de rapel la un piton situat cît mai sus deasupra pasajului respectiv. Cu cît pitonul este mai sus, cu atît traversarea va fi mai usoara.

Cataratorul se asaza în pozitie de rapel (se prefera sistemul în 8) blocînd coarda, deci si alunecarea, cu o singura mîna, fiind în acelasi timp sustinut cu coarda de asigurare. Coarda de rapel trece pe sub coapsa exterioara miscarii. Cataratorul, agatat în coarde, efectueaza pendularea apasînd puternic cu picioarele în stînca spre a-si lua elan si pentru a executa o miscare de pendulare. Aterizarea se face tot pe picioare, cautîndu-se o mica platforma cu picioarele sau o priza cu mîna ramasa libera.

Acest procedeu este întrebuintat la urcare pentru trecerea surplombelor sau a portiunilor de coarda dubla surplombate si, în general, pentru portiunile lipsite complet de prize. Scaritele sînt bucle de cordelina atasate de pitoane prin intermediul carabinierelor (fig. 63). Buclele, bine înnodate la capete si avînd o lungime de 2-3 m, se împart în 2-3 trepte, prin noduri intermediare. Cele doua fire ale fiecarei trepte sînt inegale ca lungime, spre a nu se închide atunci cînd alpinistul îsi lasa greutatea corpului în scarita. Scarita se ataseaza de carabiniera printr-un ochi facut la capatul opus celui înnodat, pentru ca ea sa nu se roteasca în carabiniera. Capatul înnodat al scaritei formeaza întotdeauna treapta cea mai de jos. În escaladarea surplombelor foarte dificile se folosesc scarite cu 3 sau 4 trepte (fig. 64 a, b). Pentru premiere, cînd alpinistul lucreaza timp mai îndelungat în scarite, treptele se confectioneaza din placute de lemn sau aluminiu, ceva mai mari decît latimea unei espadrile, ca sa nu jeneze piciorul (vezi fig. 63).

Fig. 63. Scarite

Fig. 64 a. Trecere de surplomba

Prin analogic cu metoda catararii la coarda dubla, scaritele se folosesc alternativ, dupa necesitate, îndeosebi ca prize de picior. Scarita se ataseaza de piton cu o alta carabiniera decît aceea a corzii de asigurare, înainte de introducerea carabinierei cu coarda în piton; aceasta, pentru a se evita blocarea corzilor prin încurcarea scaritei cu coarda în carabiniera, sau prin înfasurarea scaritei pe coarda.

Fig. 64 b. Trecere de surplomba