Posibilitatile de escalada ale alpinistilor depind de numerosi factori, legati de structura si forma stīncii, de timp si de individ. Nu pot fi stabilite reguli rigide īn ceea ce priveste comportarea alpinistilor īntr-un traseu. Numai experienta īi īnvata sa aprecieze gradul de dificultate al unui pasaj si sa adopte solutia cea mai potrivita spre a-si atinge scopul final, riscīnd cīt mai putin.

Īnca de la pregatirea unei escalade, se va tine seama de posibilitatile alpinistilor, de starea muntelui si de timpul prevazut pentru tura.

Posibilitatile alpinistilor constau din:

calitatile fizice si morale;

cunostintele tehnice;

gradul de antrenament;

omogenitatea echipei;

numarul echipierilor.

Starea īn care se afla regiunea alpina (unde este situat traseul ce urmeaza a fi parcurs) conditioneaza īn mare masura felul escaladei. Aceasta stare este determinata de anotimp si de conditiile meteorologice ( 23523t195x frig, ploaie, soare, ceata etc).

Timpul acordat pentru efectuarea unei ture determina si el modul de comportare a alpinistilor. De pilda, daca bivuacul nu a fost initial prevazut, alpinistii nu vor porni pe un traseu care sa nu poata fi parcurs pīna la caderea noptii. Calculul timpului necesar pentru catarare se face cu cea mai mare atentie, tinīndu-se seama si de eventualele situatii neprevazute, provocate de oboseala, intemperii, erori de traseu etc. Orarul unei escalade se stabileste avīndu-se īn vedere posibilitatile celui mai slab echipier, ora de plecare de la refugiu sau bivuac si itinerarul ales. Īnainte de a parasi cabana sau refugiul se recomanda sa se indice persoanelor care ramīn la baza locul unde se deplaseaza echipa, precum si traseul vizat. Īn felul acesta, īn caz de īntīrziere, se pot lua masurile necesare. Este bine sa se renunte la metoda plecarilor īn secret.

Alegerea traseului pentru premiere sau ture necunoscute se definitiveaza numai dupa studierea detaliata a acestuia cu ajutorul fotografiilor si descrierilor tehnice ale altor alpinisti. Atunci cīnd este posibil echipierii cerceteaza traseul de la distanta cu un binoclu. Studierea itinerarului cuprinde, īn primul rīnd, urmatoarele puncte: durata escaladei īn ore; posibilitatile de retragere; gradul de dificultate pe portiuni - atīt pentru urcare, cīt si pentru coborīre (la acest punct se studiaza portiunile mai dificile si metodele ce ar fi necesare pentru escalada respectiva, precum si materialele tehnice). De asemenea, se tine seama de zonele periculoase (friabile) si de alegerea locurilor pentru instalarea bivuacurilor, mai ales īn cazul premierelor dificile. Cu alte cuvinte, prin aceasta studiere amanuntita a itinerarului se efectueaza o escalada vizuala a traseului.

īnainte de plecarea pe traseu, nu trebuie sa omitem un alt factor important si anume, pregatirea echipamentului, a materialului tehnic, precum si a hranei (cīnd e cazul). Īn acest scop se constata daca materialul tehnic si echipamentul sīnt īn perfecta stare si apoi se repartizeaza pe echipieri, īn functie de antrenamentul fiecaruia si de sarcina pe care o are īn echipa. Obiectele sau alimentele de acelasi fel nu se asaza īn acelasi sac, caci eventuala pierdere a unui rucsac ar lipsi echipa de lucruri absolut necesare.

Alpinistul nu trebuie sa porneasca īntr-o escalada cu gīndul de a bate un record, ci de a termina tura īn bune conditii, fara a depune pentru aceasta eforturi excesive. Īn continuare vom da cīteva indicatii menite sa constituie un īndreptar privitor la comportarea alpinistilor īn traseu si anume:

Portiunile dificile ale traseului se parcurg folosindu-se toate mijloacele tehnice, absolut necesare, fara a se face exces si fara a brava.

Alpinistii īsi vor menaja fortele pe toata durata turei; dozarea nejusta a efortului face ca alpinistul sa resimta oboseala si sa fie lipsit de forta tocmai la parcurgerea unui ultim obstacol.

Un bun alpinist nu-si iroseste timpul īn mod inutil pe traseu.

Pentru a pune īn aplicare sfaturile de mai sus, alpinistul trebuie sa-si fixeze dinainte ora cea mai potrivita pentru plecarea īn tura si sa stie sa mentina tempoul de mars sau de catarare pe toata durata turei.

Cīnd alpinistii au la dispozitie mai multe zile pentru a efectua tura, este bine sa parcurga drumul pīna la refugiu sau bivuac īn timpul diminetii. Astfel, dupa-amiaza ramīne libera pentru instalarea īn refugiu sau bivuac, pentru odihna si pentru pregatirile escaladei de a doua zi. Daca īmprejurarile impun ca plecarea sa se faca īn cursul dupa-amiezii, se fixeaza o ora nu prea tīrzie, pentru ca refugiul sa fie atins īnainte de caderea noptii.

Ora de plecare de la refugiu sau bivuac se calculeaza īn functie de traseul propus. Escalada pe stīnca nu se īncepe decīt dupa rasaritul soarelui.

Īn timpul marsurilor de apropiere[1] si al escaladelor este bine ca echipa sa mentina un ritm constant, īntradevar, este dificil ca alpinistii sa-si regleze viteza de īnaintare si niciodata nu poate fi fixata dinainte viteza cea mai potrivita, aceasta depinzīnd de diferiti factori ca: lungimea si dificultatea traseului, gradul de antrenament al alpinistilor, greutatea rucsacurilor, conditiile atmosferice etc. Totusi, se poate stabili o norma si īn aceasta privinta si anume: sa se īnainteze cu viteza pe care o are alpinistul cel mai putin antrenat din echipa respectiva si sa se mareasca tempoul atunci cīnd sīntem amenintati de timp nefavorabil.

Viteza, īn timpul marsului de apropiere, variaza īn functie de panta si de scurtarea sau marirea pasului. Aici trebuie sa amintim ca regularitatea mersului se obtine prin regularitatea cadentei si ca schimbarile de viteza nu sīnt indicate deoarece obosesc foarte mult. Initial viteza trebuie sa fie redusa si se mareste treptat pe masura ce se īnainteaza īn teren. Īn felul acesta plamīnii, inima si muschii se obisnuiesc cu efortul. Fiecare alpinist trebuie sa-si gaseasca ritmul de mers cel mai convenabil.

Alpinistul īsi usureaza mersul daca vorbeste cīt mai putin, daca nu bea apa des si īn cantitate mare, daca nu manīnca prea mult si nu fumeaza.

Īn marsurile de apropiere, unde nici un obstacol nu īncetineste mersul, se recomanda cīte un popas pentru odihna. Frecventa acestor opriri depinde de greutatea pe care o poarta īn spate alpinistul; īn principiu, cīnd greutatea sacilor este de 10-15 kg, la fiecare 25 min de mers trebuie sa se faca un popas de 5 min. Īn timpul escaladei, opririle sīnt impuse de platformele de regrupare. La coborīre, prin rastimpurile de odihna se evita obosirea picioarelor si durerile īn genunchi.

Drumul de apropiere va fi ales īntotdeauna cu grija pentru a nu fi prea dificil si a nu-i obosi pe alpinisti īnainte ca acestia sa ajunga la baza traseului. Se va urma, pe cīt posibil, o carare sau simple trepte, fara a taia serpentinele. Pe pantele acoperite cu zapada sau cu iarba, īn lipsa unei carari, urcusul va fi facut īn serpentine, iar atunci cīnd marsul de apropiere urmeaza un fir de vale, se vor ocoli saritorile. Pe grohotisuri vor fi folositi la urcare - ca punct de sprijin pentru picioare - bolovani mari si stabili, iar la coborīre pietrisul marunt pe care se poate aluneca īntocmai ca pe zapada.

Este important insa ca īn timpul marsurilor de apropiere sa se pastreze disciplina, urmīndu-se sfaturile conducatorului; echipierii nu trebuie s-o ia īnainte sau sa ramīna īn urma, rupīndu-se astfel de grup.

Dupa plecarea de la refugiu, atunci cīnd echipa dispune de timp suficient, se merge īntr-un tempo mai lent pīna la intrarea īn traseu. Īn punctul unde īncepe traseul se face un popas mai lung si cu acest prilej se procedeaza la o ultima recunoastere a acestuia - daca n-a mai fost parcurs ~ sau o revedere a traseului cunoscut. Īn cursul recunoasterii se stabilesc punctele de reper mai importante, eventual cunoscute, se schiteaza drumul ce va fi urmat, se apreciaza conditiile de escalada (stīnca uda, friabila, uscata); cu alte cuvinte, īnainte de a fi escaladat, traseul va fi "urcat" cu privirea.

Īncercarea unui alpinist de a escalada singur un perete nu poate fi considerata decīt ca o aventura primejdioasa īntrucīt, fiind lipsit de principalul mijloc de asigurare - legarea īn coarda - se expune la mari pericole.

Alpinismul este un sport de echipa, īn care legatura dintre echipieri are o deosebita importanta, bazīndu-se pe īncrederea reciproca dintre acestia. De aceea formarea echipei constituie unul dintre elementele principale ale tehnicii alpinismului.

Pentru īncepatori, echipa va fi alcatuita din trei alpinisti. Desi mai īnceata īn deplasare, aceasta formatie este totusi preferata, deoarece īn cazul accidentarii unui echipier, ceilalti doi pot organiza salvarea īn bune conditii; pentru acest motiv este considerata formatia cea mai sigura.

Echipa formata din doi alpinisti este mult mai rapida, mai omogena, dar multi o socotesc mai putin sigura. Totusi, utilizīnd aceasta formula, securitatea escaladei se asigura datorita cresterii vitezei de deplasare si, implicit, a eliminarii pericolelor ce pot fi cu atīt mai numeroase, cu cīt durata de catarare este mai mare (furtuni, īnoptare etc.).

Echipa de doi a fost folosita īn ultimii ani ca formula tip īn escaladele foarte dificile si īn premiere, dar numai cu cataratori experimentati. Pentru parcurgerea traseelor de dificultate mare si chiar medie, se formeaza echipe de maximum trei alpinisti; altfel echipa ar fi prea greoaie īn deplasare, ar fi lipsita de omogenitate si pericolul desprinderilor de pietre ar deveni mult mai mare. Formatiile cu 4-5 alpinisti pot fi folosite īn turele de mica dificultate, cu conditia ca fiecare grup sa fie īndrumat de un instructor de alpinism.

Stabilirea ordinii īn care urmeaza sa se deplaseze alpinistii īn echipa are o deosebita importanta pentru efectuarea unei escalade.

Astfel, drept cap de coarda se desemneaza cel mai bun catarator din echipa, care de cele mai multe ori are si rolul de conducator al acesteia. (Conducatorul poate avea si alt loc īn coarda, el fiind echipierul cu cea mai marc experienta).

Aceasta sarcina comporta multa raspundere, caci de conducator depind securitatea echipei, ritmul de escalada si reusita turei.

Postul de secund al echipei se īncredinteaza echipierului a carui valoare tehnica se apropie cel mai mult de aceea a capului de coarda. Secundul ajuta si asigura permanent capul de coarda. El are grija ca frīnghia sa nu se agate, strīnge carabinierele, scaritele si pitoanele, calculeaza lungimea corzii si anunta cīnd aceasta se apropie de sfīrsit. De asemenea secundul se ocupa de ceilalti alpinisti din echipa, īi ajuta, īi asigura si īi īndrumeaza īn catarare. El trebuie sa fie capabil sa preia conducerea īn cazul 'n care capul de coarda e obosit sau s-a accidentat.

Legarea īn coarda este o masura de asigurare de la care alpinistul nu trebuie sa se abata niciodata.

Coarda de asigurare folosita de obicei īn muntii nostri este de 40 m.

Cīnd echipa este formata din trei alpinisti, modul de legare va fi urmatorul: doi echipieri se leaga la extremitatile corzii, iar al treilea la mijlocul ei. Dat fiind ca fiecare nod necesita aproximativ 1,5 m de coarda, īntre echipieri ramīne o lungime de circa 18 m. Aceasta distanta este suficienta pentru escaladele la coarda simpla. Īn escaladele la coarda dubla, capul de coarda se leaga la capatul a doua corzi de 40 m, iar ceilalti doi echipieri, fiecare la cīte un capat. Uneori, pentru premiere de dificultate foarte mare se īntrebuinteaza corzi de 80 m, care permit efectuarea unor lungimi de coarda de 80 m īntre platforme. Din cauza greutatii lor, aceste corzi se utilizeaza īn cazuri cu totul speciale.

Īnainte de a īncepe escaladarea unei portiuni este necesar sa se verifice daca lungimea de coarda dintre cap si echipierul urmator este suficienta pentru regruparea pe o platforma; īn caz contrar se folosesc corzi mai lungi.

Sub aceasta denumire sīnt cunoscute acele bucle de coarda cu ajutorul carora cataratorii se leaga īn frīnghie. Aceste bucle trebuie sa fie trecute totdeauna īn jurul pieptului, pe sub brate. Numai īn turele la coarda dubla (escalada artificiala) se face uneori exceptie prin legarea īn jurul taliei. Īn felul acesta, īn caz de cadere, alpinistul nu risca sa basculeze cu capul īn jos sau sa-si fractureze coastele flotante (centrul de greutate nu se deplaseaza īn portiunea superioara a corpului).

Nodurile de legatura se executa īn asa fel īncīt sa nu se desfaca, sa nu se strīnga (sa nu fie mobile) si sa nu jeneze respiratia. Īn concluzie, nodurile de legatura se verifica īntotdeauna cu multa atentie.

Fig. 13

Pozitia nodului - de dreapta sau de stīnga - nu are o importanta prea mare, totusi este mai prudent ca nodul sa se gaseasca īn partea opusa stīncii (au fost cazuri cīnd nodul, frecīndu-se de stīnca, s-a desfacut singur).

Exista mai multe feluri de noduri de legatura, dintre care alpinistii au datoria sa cunoasca perfect cel putin doua: nodul de mijloc si cel al capului de coarda (fig. 13 a si b).

Fig. 14. Nodul simplu al capului de coarda

Fig. 15. Nodul dublu (cu diagonala)

Nodurile cele mai utilizate pentru capul de coarda sau ultimul echipier sīnt urmatoarele:

nodul simplu (fig. 14 a, b); se executa mai usor si este cel mai īntrebuintat;

nodul dublu (fig. 15 a, b, c); acesta are doua bucle, dintre care una este petrecuta īn jurul pieptului si cealalta īn diagonala peste umar. Pentru escaladele dificile acest nod este mai bun decīt cel simplu, pentru ca la o eventuala cadere efectele presiunii si ale tractiunii corzii sīnt repartizate pe o suprafata mai mare a corpului.

Fig. 15. Nodul dublu

Deci īnainte de plecare alpinistul trebuie sa controleze īntotdeauna daca nodul este bine legat, ca sa nu devina mobil. Corzile se leaga īntre ele printr-un nod (fig. 16 a) sau prin intermediul unei carabiniere (fig. 16 b); datorita acestui ultim procedeu, foarte practic, unirea si desfacerea lot se efectueaza mult mai rapid.

Fig l6 a Legarea a doua corzi cu nod plat

Cel mai modern procedeu de legare īn coarda consta īn folosirea unei centuri (veste) de coarda cu diagonala, strīnsa pe piept printr-o carabiniera cu siguranta. Coarda de asigurare se ataseaza la vesta tot prin aceeasi carabiniera (vezi fig. 6). Astfel manevrele de coarda -legarea, dezlegarea - sīnt mult usurate. Daca vesta, careia i se mai ataseaza o bucla suplimentara, se agata de un piton, alpinistul se poate odihni īn pozitia sezīnd pe portiunile dificile de coarda dubla, īntre platformele de regrupare.

Cīnd toti membrii echipei, deplasīndu-se pe trasee de mica dificultate, se catara simultan, fiecare alpinist se ocupa de portiunea de coarda dinaintea lui (atīt la urcare, cīt si la coborīre).

Īn acest caz, singurul scop al utilizarii corzii este acela de a restabili echilibrul unui echipier, daca acesta ar aluneca.

Īn timpul escaladei, coarda trebuie sa fie īntinsa, dar sa ramīna totusi supla. Mentionam ca, īn alpinism, coarda serveste pentru asigurare sau pentru manevre de escalada artificiala. Deci alpinistii nu trebuie sa se urce pe ea īn mīini ("pompiereste") sau sa traga vreun echipier cu ajutorul ei īn pasaje mai dificile. Īn nici un caz coarda nu trebuie sa atīrne, caci se poate agata sau īnfasura dupa un colt de stīnca, provocīnd astfel blocarea ei sau caderi de pietre. Īn consecinta, spre a evita tīrīrea corzii pe portiuni usoare, echipierii au grija sa strīnga īn mīna cīteva bucle (pīna la 3 m de coarda), pe care le tin de preferinta īn mīna dinspre vale. Īn felul acesta coarda poate fi slabita sau īntinsa, pentru a potrivi distanta dintre ei si a corecta micile inegalitati īn viteza de īnaintare, fara a īntrerupe avansarea echipei.

Fig. 16 b. Legarea a doua corzi cu carabiniera

Fig. 17. Ţinerea buclelor de coarda īn mīna a - bine; b - rau

Coarda se tine strīnsa numai īn bucle regulate (fig. 17 a), fiindca la o īntindere neprevazuta a ei s-ar putea depana fara sa se mai opreasca. Strīngerea corzii īn bucle are si ea un inconvenient si anume, cīnd tractiunea este brusca coarda se strīnge puternic pe degete; dar si acest neajuns poate fi īnlaturat fiindca, dupa o oarecare deprindere, alpinistul se obisnuieste sa dea drumul instinctiv numarului de bucle necesar spre a opri īntinderea brusca a corzii.

La coborīre este nevoie sa se supravegheze permanent coarda, pentru ca, īn aceasta situatie, pericolul de a se agata sau de a se desprinde pietre este mult mai mare.

Īn timpul opririlor pe platformele de regrupare, spre a evita īncurcarea, fiecare lungime de coarda se aduna īntr-un pachet de bucle si se asaza īn apropierea echipierului respectiv.

Problema asigurarii īn alpinism prezinta o importanta deosebita, deoarece ea sta la baza tehnicii de escalada. De aceea, orice echipa, indiferent daca este formata din īncepatori sau avansati, are nevoie de o pregatire prealabila īn acest sens si numai dupa aceea i se poate īngadui intrarea īntr-un traseu.

Prin asigurarea īn timpul unei escalade se īnteleg toate masurile ce se iau spre a īmpiedica alunecarile si eventualele caderi sau - īn cazul producerii lor - spre a le atenua efectele.

Prima conditie pentru o buna asigurare este ca echipierul ce asigura sa se afle el īnsusi īntr-o pozitie sigura, care sa-i ofere si posibilitatea de a urmari miscarile celui pe care īl asigura.

Īn aceasta privinta principala grija a capului de coarda este sa aleaga platforme de regrupare cīt mai sigure si favorabile efectuarii manevrelor de coarda, chiar īn detrimentul vitezei de escalada.

Sarcina de a asigura un coechipier revine īn mod normal celui care se afla deasupra lui; face exceptie capul de coarda pentru care asigurarea se face de jos. Cataratorul īn miscare nu trebuie sa se preocupe prea mult de coarda, ci atīt cīt este necesar spre a-si pastra cea mai mare libertate de miscare. Coarda ramīne īn permanenta usor īntinsa si numai la o comanda speciala se īntinde puternic.

1. Utilizarea corzii de asigurare.

Īn principiu, coarda de asigurare se īntrebuinteaza cīnd alpinistul īntīmpina dificultati care-l obliga sa se foloseasca de mīini pentru catarare.

2. Īnaintarea echipei.

īn teren usor toti membrii echipei pot sa īnainteze īn acelasi timp; īn acest caz este mai bine ca echipierii sa nu se lege īn coarda, spre a nu īncetini īnaintarea. Acest lucru īnsa nu este cu putinta decīt atunci cīnd toti membrii echipei cunosc metodele de escalada. Pentru īncepatori legarea īn coarda e totdeauna obligatorie.

īn teren de dificultate medie echipierul cel mai slab este plasat īn mijlocul corzii (īn echipa de trei). Echipa poate īnainta īn doi timpi; capul de coarda urca primul, apoi asigura si aduce la sine īn acelasi timp pe cei doi echipieri.

Īn acest caz numai al doilea echipier - adica cel mai slab - este asigurat īn mod eficace; ultimul echipier trebuie sa fie capabil sa se catare fara ajutorul corzii. Cu toate acestea, coarda va fi īntinsa īnaintea lui, pentru ca astfel se economiseste timpul de escalada. Metoda aceasta se īntrebuinteaza īnsa foarte rar, fiind preferata urcarea pe rīnd a fiecarui echipier.

īn teren dificil cel mai slab echipier ocupa locul al doilea īn coarda. Secundul ramīne ultimul, avīnd sarcina de a aduna carabinierele, de a scoate pitoanele, de a recupera balustrada etc. (se utilizeaza coarda dubla). Echipierii se catara rīnd pe rīnd, primul fiind asigurat de secund si fiecare de cel care īl precede.

īn teren de mare dificultate se recurge la echipe formate din doi cataratori, fiind mult mai mobile decīt cele de trei. Cīnd se foloseste o astfel de formatie se recomanda schimbarea prin rotatie a capului de coarda, la fiecare regrupare. Īn felul acesta se mareste viteza de catarare si totodata se da fiecarui echipier posibilitatea sa se relaxeze alternativ.

Procedeele folosite pentru efectuarea unei asigurari corecte - a capului de coarda de jos īn sus, si a echipierilor de sus īn jos - difera dupa locul īn care este plasat echipierul care executa asigurarea.

Unul din cel mai īnsemnate momente ale asigurarii īl constituie eliberarea corzii de catre cel ce asigura, manevra ce se executa cu calm, cu atentie, pastrīndu-se o tensiune redusa a corzii si evitīndu-se smuciturile care enerveaza pe cel ce se catara si pot provoca chiar caderea acestuia.

Procedeele de asigurare se īmpart īn doua grupe mari: procedee concomitente (cīnd componentii echipei respective se catara īn acelasi timp), si alternative (cīnd catararea se efectueaza pe rīnd).

Īn toate procedeele de asigurare alternativa, coarda se trece, de obicei, daca nu printr-un piton cu carabiniera, cel putin pe dupa un colt de stīnca. Asigurarea pe dupa proeminentele stīncoase este si ea sigura, bineīnteles daca īn prealabil acestea au fost cercetate cu atentie si daca s-a constatat ca nu sīnt friabile. Totusi, datorita frecarii foarte mari si a faptului ca stīnca este uneori taioasa, īn cazul cīnd se produce un soc, coarda se poate rupe mult mai usor. Īn functie de forta cu care coarda de asigurare este strīnsa īn mīini si de frecarea ce se produce la locul de contact al corzii cu carabiniera sau cu coltul de stīnca, efortul din momentul destinderii corzii este numit efort de repaus, iar cel de la īntinderea ei - efort de miscare. Este necesar sa mentionam ca īn asigurarea alternativa la piton, bucla sau colt de stīnca, este mai prudent sa se faca si o asigurare peste umar, marindu-se astfel coeficientul de siguranta.

Vom arata īn continuare modul īn care se face asigurarea pe platformele de regrupare.

Daca īn escalada se īntīlneste o platforma de regrupare suficient de mare si confortabila, traseul fiind de dificultate medie, asigurarea se poate face numai peste umar (fig. 18). Pentru aceasta, se trece firul de care este legat capul de coarda - ce urmeaza sa fie asigurat - pe sub brat, apoi prin spate si peste umarul opus al secundului. Secundul si ceilalti echipieri sīnt asigurati de sus, coarda fiind trecuta īntīi peste umar apoi, prin spate, pe sub bratul celui ce asigura (fig. 19). Firul trebuie sa aiba directia piciorului pe care se lasa greutatea celui ce asigura, īntinderea corzii se regleaza cu ambele mīini.

Fig 18-19

Prima conditie pentru asigurarea corecta peste umar este aceea ca alpinistul sa aiba o pozitie stabila, spre a rezista la o eventuala tractiune, fara sa-si piarda echilibrul. Asigurarea nu se efectueaza niciodata tinīndu-se coarda numai īn mīini, fiindca la o īntindere brusca a ei - provocata de caderea cataratorului asigurat - coarda va aluneca repede printre palmele celui ce asigura, producīndu-i rani, ceea ce īl va determina sa o elibereze.

Pentru asigurarea pe o platforma īngusta si mai ales pentru asigurarile de jos īn sus, īn traseele de dificultate mai mare, se folosesc urmatoarele procedee:

Fig. 20. Asigurarea pe dupa o proeminenta

Fig. 21. Asigurarea prin inel de coarda

a. Cīnd e posibil, si pentru pasaje scurte, coarda se trece pe dupa un colt de stīnca si este lasata sa alunece pe masura ce alpinistul īnainteaza. Pentru ca asigurarea sa fie corecta, se alege o proeminenta īn stīnca tare (deci nu īn regiuni friabile), cu marginile rotunjite, ca sa nu taie coarda. Dupa verificarea soliditatii stīncii se īncepe asigurarea, tinīndu-se coarda cu ambele mīini (fiecare de cīte o parte a coltului de stīnca pe dupa care este trecuta coarda), suficient de departate, pentru ca īn cazul unei īntinderi puternice sa nu se produca o ranire a mīinilor, iar coarda sa nu alunece din jurul acestei proeminente (frecarea corzii fiind, īn acest caz, mare, coarda nu se mai trece si peste umar - fig. 20).

b. Asigurarea prin inelul de coarda de care se ataseaza carabiniera este un procedeu sigur si nu cere nici un efort special. Inelul de coarda se agata peste un colt de stīnca, iar coarda se fileaza prin carabiniera (fig. 21).

Desi aceste doua procedee sīnt rar utilizate īn muntii nostri, formati mai ales din conglomerate si calcar, socotim ca este bine sa fie cunoscute.

c. Asigurarea la piton eu carabiniera (fig. 22) este folosita īn escaladele dificile si mai ales īn calcar si conglomerat, unde proeminentele stīncilor nu sīnt favorabile asigurarii dupa metodele aratate mai sus. Īn muntii nostri acest procedeu este absolut necesar īn cazul escaladelor ce depasesc gradul III, iar atunci cīnd platforma o permite, asigurarea la piton trebuie sa fie combinata cu asigurarea peste umar.

Cīnd echipierii care efectueaza asigurarea au de īnfruntat trasee foarte grele si roci friabile, ei nu vor trece la manevrele de asigurare īnainte de a-si face autoasigurarea.

Cataratorul care are sarcina de a asigura trebuie sa īnceapa aceasta actiune prin propria sa asigurare pe platforma de regrupare. Aceasta cu atīt mai mult cu cīt uneori nu are la dispozitie o platforma propriu-zisa ci este nevoit sa foloseasca drept prize de picior scaritele.

Sa vedem care sīnt modalitatile de autoasigurare:

a.        Prin dubla rasucire a corzii de asigurare īn jurul unui colt de stīnca (metoda mai putin sigura).

b.       Printr-un inel de coarda cu carabiniera sau prin piton cu carabiniera (fig. 23). Aceasta metoda este folosita de cele mai multe ori pentru a feri coarda de rosaturi. Alpinistul care se autoasigura face din coarda un ochi, cu ajutorul unui nod simplu, si-l ataseaza la carabiniera respectiva, lasīnd o portiune de coarda suficient de lunga spre a nu-i stīnjeni miscarile. Acest gen de autoasigurare este indicat atīt pentru capul de coarda, cīt si pentru ceilalti echipieri. Īn rastimpul cīnd nu se catara, alpinistul trebuie sa fie permanent īn pozitie de autoasigurare. Bucla de autoasigurare mai are rolul de a īngadui capului de coarda - īn portiuni lungi si dificile de coarda dubla -sa se odihneasca, intrīnd īn autoasigurare, fara a obosi pe secunzi, care īn aceasta situatie nu mai sīnt obligati sa tina corzile īntinse. Pentru asigurare si mai ales pentru autoasigurare nu se foloseste, afara de cazuri cu totul speciale, bucla de coarda ori cordelina, īntepenita īn fisuri prin propriul ei nod, fiindca la un soc nodul poate sa scape si asigurarea sa devina defectuoasa.

Fig. 22. Asigurarea prin piton

Fig. 23. Autoasigurarea (ultimul echipier)

Īn timpul traversarilor, manevrelor de asigurare trebuie sa li se acorde o atentie mai mare decīt īn orice alta īmprejurare, pentru a se evita pendularea alpinistului care se deplaseaza, pendulare care ar putea avea urmari grave. Cīnd se efectueaza o traversare asigurarea peste umar au este suficienta, fiindca alpinistul risca sa fie scos din echilibru; de aceea, īn acest caz, se impune asigurarea prin inel de coarda sau prin piton.

Cataratorul din mijlocul echipei nu are īntotdeauna nevoie de balustrada, deoarece īntinderea corzii de ambele capete īl asigura foarte bine. Balustrada efectuata cu coarda de rapel (dupa cum se arata cīnd se vorbeste de traversari, vezi pag. 128-129) va fi folositoare īndeosebi ultimului echipier.

Orice traseu de stīnca este alcatuit din portiuni de diferite forme, pentru a caror escaladare se foloseste o serie de procedee care pot fi grupate īn doua mari categorii: procedee de escalada exterioara si procedee de escalada interioara.

1. Īn escalada exterioara catararea se face la exteriorul formatiei stīncoase. Principalele tipuri de formatii pe care le recunoastem īn aceasta categorie sīnt: peretii, pintenii, crestele etc.

Fig. 24. Efort vertical

Procedeele normale prin care se escaladeaza aceste formatii stīncoase sīnt urmatoarele: efortul vertical, aderenta si opozitia.

a. Efortul vertical procedeu natural si elementar, se aplica īn alpinism de obicei īn teren usor; catararea se face īntocmai cum s-ar urca pe sipcile unei scari. Efortul principal este sustinut de picioare, mīinile servind numai pentru mentinerea echilibrului (fig. 24). Picioarele, fiind mult mai rezistente si avīnd o forta mai mare decīt bratele - datorita faptului ca sīnt obisnuite sa sustina greutatea corpului - suporta greul catararii, īntrucīt picioarele servesc drept puncte de sprijin sigure, este important ca ele sa aiba o pozitie stabila pe prize. Cea mai buna modalitate de utilizare a unei prize este aceea de a aplica piciorul mai mult pe partea lui laterala decīt pe vīrf; astfel suprafata de sprijin este mai mare. Pentru utilizarea prizelor mici, procedeele variaza dupa felul espadrilelor īntrebuintate.

Rolul bratelor este mai putin important, desi īn multe īmprejurari este solicitata si forta lor. Mīinile servesc īn primul rīnd pentru mentinerea echilibrului. Orice tractiune īn brate trebuie ajutata de o īmpingere cu picioarele. Miscarea de tractiune este prelungita printr-o apasare pe mīini care permite piciorului sa se īnalte pe o priza noua, fara a utiliza īnsa genunchii (fig. 25). Mīinile se tin la īnaltimea umerilor, atīt cīt e posibil, si progresarea se face mai mult prin presarea pe prize, decīt prin tractiune (fig. 26). Prizele prea departate trebuie evitate, fiindca pot scoate din echilibru corpul si pentru ca, īn aceasta situatie, bratele beneficiaza de o forta redusa. Pentru a utiliza corect o priza alpinistul trebuie s-o apuce cu o cīt mai mare parte din suprafata degetelor; prin aceasta se obtine o repartizare buna a eforturilor, o siguranta mai mare si o solicitare minima a fortei (fig. 27).

Īn timpul catararii este necesar sa existe īn permanenta trei puncte de sprijin sigure, pentru ca alpinistul sa fie īncontinuu īntr-o pozitie stabila, īn timp ce cauta un nou punct de sprijin pentru mīna sau picior. Alpinistul nu are voie sa foloseasca niciodata o priza, īnainte de a fi sigur de existenta si soliditatea urmatoarei, si nici sa faca sarituri pentru a apuca o noua priza.

Fig. 25. Efort vertical; alpinistul se trage īn brate

Fig. 26. Efort vertical; alpinistul īmpinge cu bratele si picioarele

Īn timpul escaladei cataratorul īsi mentine corpul departat de stīnca, pentru a putea observa mai usor prizele si pentru a reduce frecarea de asperitatile stīncii. De altfel, aceasta pozitie este necesara, īn primul rīnd pentru ca mareste aderenta picioarelor pe prize. Pentru a obtine o stabilitate mai mare bratele si picioarele se departeaza putin lateral. Īn acest scop alpinistul se serveste īntotdeauna de prize ce se afla īn afara liniei de escalada.

Fig. 27. Efort vertical; īmpingere īn picioare si un brat; tractiune cu un brat

Catararea nu se face cu ajutorul genunchilor decīt īn cazuri extreme, īntrucīt acestia nu prezinta aderenta, sīnt puncte dureroase si creeaza corpului o pozitie nefavorabila pentru mentinerea echilibrului.

b. Aderenta este un procedeu cu ajutorul caruia alpinistul - prin frecarea de stīnca a diferitelor parti ale corpului si īn special a mīinilor si picioarelor - reuseste sa se mentina īn contact cu suprafata īnclinata a stīncii, datorita unui sprijin sustinut.

Pentru a utiliza o priza, nu este absolut necesar ca aceasta sa fie orizontala, deoarece prin apasare aderenta se mareste si coeficientul de alunecare scade. Din mecanica se stie ca atunci cīnd un corp este apasat puternic si perpendicular pe alt corp, nu se produce nici o alunecare īntre cele doua suprafete de contact, chiar daca ele sīnt netede. De aceea, īn cazul prizelor īnclinate, alpinistul trebuie sa se lase pe spate, departat de stīnca, solicitīnd mai ales forta bratelor si aplicīnd talpile pe suprafata prizei (vezi fig. 28). Īn aceasta situatie aderenta mīinilor se obtine datorita faptului ca, īn timpul presarii pe prize, palmele formeaza un anumit unghi fata de bratul care le imprima forta de apasare si efortul se repartizeaza deci perpendicular pe suprafata stīncoasa. Aderenta este cu atīt mai mare cu cīt stīnca este mai putin alunecoasa. Pe prize uscate si fara vegetatie aderenta sporeste daca se folosesc espadrile cu talpa de crep sau cauciuc.

c. Opozitia este o aderenta fortata, obtinuta pe o suprafata de sprijin oarecare, prin aplicarea a doua forte simetric opuse sau concurente. De exemplu, la utilizarea prizelor īntoarse īn jos, opozitia este obtinuta efectuīndu-se o tractiune al carei scop este de a apropia corpul de stīnca; īn acelasi timp, prin apasarea picioarelor se tinde sa se departeze corpul de stīnca (fig. 29). Tractiunea cu mīinile si apasarea cu picioarele se executa īn doua sensuri opuse. Cīmpul de aplicare a diferitelor opozitii este vast, īndeosebi īn toate escaladele dificile si acolo unde lipsesc prizele (fig. 30). Gratie acestui procedeu alpinistul izbuteste sa depaseasca pasaje pentru a caror escaladare, īn mod direct, ar fi necesar sa se recurga la eforturi foarte puternice sau la situatii de echilibru complicate.

Fig. 28. Aderenta

Fig. 29. Folosirea prizelor de mīna īntoarse

Fig. 30. Opozitia combinata brate-picioare

Fig. 31. Opozitia "bavareza"

Principalele procedee de escalada prin opozitie sīnt urmatoarele:

Opozitia combinata a mīinilor si picioarelor; procedeu īntrebuintat de preferinta atunci cīnd, īn timpul urcarii directe, prizele de picioare sīnt foarte putin proeminente sau prea mult īnclinate si alunecoase. Īn acest caz, pentru a spori aderenta, alpinistul asaza picioarele perpendicular pe stīnca, cīt mai sus posibil, iar corpul si-l lasa cīt mai pe spate. Aceasta pozitie necesita eforturi considerabile, mai ales cīnd īnclinatia stīncii este accentuata (fig. 31).

Opozitia mīinilor se efectueaza prin apasarea ambelor mīini pe stīnca sau prin tractionare īn lateral. Īn aceste doua cazuri prizele se afla de o parte si de cealalta a corpului, aproape la nivelul umerilor (fig. 32 a, b). Uneori se poate recurge la o pozitie combinata apasīnd cu o mīna pe stīnca si tragīnd cu cealalta. Īn acest caz corpul este asezat lateral īn raport cu linia prizelor.

Opozitia degetelor este un procedeu care ajuta la folosirea celor mai mici prize (fig. 33 a, b).

Opozitia picioarelor se aplica atunci cīnd prizele pentru picioare sīnt foarte putin pronuntate; aceasta se refera numai la pozitia talpilor (fig. 34). Cīnd opozitia se efec tueaza cu coapsele, aderenta cu stīnca se obtine, de fapt (īn cazurile de calarire a crestelor īnguste), prin strīngerca coapselor si genunchilor. Aceasta opozitie poate fi completata printr-o īncrucisare a picioarelor. Cīnd escaladarea se executa īn felul acesta, mīinile adera la roca tot prin opozitie si nu trebuie sa paraseasca pozitia de contact cu stīnca decīt atunci cīnd aderenta genunchilor si coapselor īn opozitie este suficienta pentru a suporta greutatea corpului (fig. 35).

Fig. 32 a. Opozitia bratelor

Fig. 32 b. Opozitia bratelor

2. Prin escalada interioara se īntelege catararea pe formatii stīncoase cunoscute sub denumirea de hornuri si fisuri.

Contrar parerii admise īn general, escaladarea acestor formatii necesita mai multe cunostinte tehnice decīt forta.

Fig. 33 a. Cheie cu degetele

Fig. 33 b. Cheie cu palma

Tehnica de escalada interioara are la baza folosirea opozitiilor de forte. Īn aceasta escalada alpinistul depune aceleasi eforturi ca si īn cea exterioara, dar ele sīnt mult mai putin obositoare īntrucīt constau īntr-o actiune de apasare. Procedeele folosite variaza dupa natura formatiilor interioare ce se escaladeaza: hornuri si fisuri.

Hornurile

Escaladarea hornurilor reprezinta tipul perfect de escalada interioara, deoarece corpul cataratorului patrunde īn īntregime īn formatii stīncoase. Pentru īnaintare īn hornuri se utilizeaza procedeul denumit ramonaj.

Fig. 34. Opozitia picioarelor

Ramonajul consta īntr-o succesiune a miscarilor de opozitie, combinate, ale diferitelor parti ale corpului: picioarele, spatele, coapsele, bratele. Fiecare combinatie de opozitii corespunde unui timp īn miscarea completa de ramonaj.

Fig. 35. Urcarea pe o muchie (calare)

Pentru mentinerea echilibrului pe toata durata de catarare īntr-un horn, este necesar ca efectele opozitiei sa nu fie īntrerupte, iar opozitia - corespunzīnd unui timp de miscare - sa nu fie abandonata decīt atunci cīnd partile corpului care vor executa miscarea sīnt pregatite sa efectueze o noua opozitie. Aceasta presupune o coordonare perfecta a miscarilor; coordonarea īnlatura eforturile inutile si contribuie īn mare masura la securitatea cataratorului.

Hornurile se prezinta sub forma unor despicaturi īn pereti stīncosi si au o latime care variaza de la crapatura īn care abia poate patrunde corpul si pīna la hornul ale carui fete pot fi atinse numai cu vīrfurile picioarelor mult departate lateral. Adīncimea hornurilor variaza si ea, ajungīnd pīna la cītiva metri si din aceasta cauza escalada se face uneori mai mult īn interior. Este bine de retinut ca pentru a urca pe un horn, īn general nu se va patrunde prea mult īn adīncul sau, deoarece acolo hornul se īngusteaza si alpinistul ar putea sa se īntepeneasca. Cataratorii buni folosesc, pe cīt se poate, marginile hornurilor, desi exista totdeauna o tendinta de a patrunde spre interior, datorita senzatiei de nesiguranta care se naste prin miscarea īn gol. Procedeele de escalada, bazate pe realizarea fortata a aderentei, prin opozitii de forte, pot fi aplicate mult mai corect atunci cīnd corpul cataratorului nu este īnghesuit īn adīncime, ci are perspectiva peretelui si spatiu pentru miscare.

Īn continuare vom descrie principalele procedee de ramonaj si utilizarea lor directa, īn functie de dimensiunile hornurilor ce urmeaza sa fie strabatute.

- Primul procedeu: ramonaj cu spatele, picioarele si mīinile īn hornuri largi. Acest procedeu de ramonaj clasic pentru hornuri largi este folosit atunci cīnd exista posibilitatea de a īntinde picioarele. Ramonajul īn aceste hornuri se face īn trei timpi (fig. 36 a, b, c).

Timpul īntīi (pozitia initiala). Opozitia spatelui si a picioarelor. Cataratorul, sprijinit cu spatele de un perete al hornului, stabileste puncte de sprijin cu picioarele pe peretele opus. Palmele sīnt asezate īn spate, iar punctele lor de sprijin - cīt mai sus posibil.

Timpul doi. Opozitia picioarelor si a palmelor īn asa fel īncīt spatele este eliberat, spre a se ridica si a prinde un punct de sprijin mai īnalt. Pentru a usura aceasta miscare, palmele si picioarele executa o miscare de apasare de sus īn jos.

Fig. 36 a. Ramonaj cu bratele, spatele si picioarele; timpul īntīi

Timpul trei. Opozitia spatelui si a unui picior. Piciorul eliberat din priza prinde un punct de sprijin superior celuilalt picior, iar cataratorul se gaseste īntr-o pozitie simetric opusa celei initiale. Astfel se executa un ciclu complet de ramonaj.

Fig. 36 b. Ramonaj cu bratele, spatele si picioarele timpul doi

Īn pozitia spatelui si a picioarelor alpinistul are grija sa nu ridice picioarele prea sus. Cea mai mare parte a greutatii corpului va fi lasata pe spate, iar avansarea se va face prin miscari de amplitudine mai mica. Daca hornul este foarte larg numai umerii si omoplatii fac opozitie cu picioarele, dīndu-se astfel picioarelor posibilitatea sa prinda cīt mai usor punctul de sprijin pe peretele opus.

Al doilea procedeu: ramonaj cu picioarele si mīinile īn hornuri mai putin largi. Ramonajul īn aceste hornuri se efectueaza īn doi timpi (fig. 37 a, b).

Fig. 36 c. Ramonaj cu bratele, spatele si picioarele timpul trei

Fig. 37 a. Ramonaj cu picioarele si bratele timpul īntīi

Timpul īntīi (pozitia initiala). Echilibrul se mentine prin opozitia picioarelor. Mīinile sīnt ridicate si se aplica fiecare pe cīte un perete, īn asa fel īncīt īntre ele sa existe o opozitie.

Fig. 37 b. Ramonaj cu picioarele si bratele timpul doi

Timpul doi. Opozitia celor doua mīini. Picioarele sīnt libere, cataratorul putīnd sa le ridice si sa le sprijine mai sus.

Al treilea procedeu: ramonaj cu spatele si genunchii īn hornuri īnguste. Īn hornurile īnguste, picioarele nu pot fi īntinse, opozitia picioarelor cu spatele īnlocuindu-se prin aceea a genunchilor cu spatele (fig. 38).

Fig. 38. Ramonaj spate-genunchi

Timpul īntīi (pozitia initiala). Echilibrul se mentine prin opozitia genunchilor cu spatele, palmele sīnt ridicate si sprijinite īn spate.

Timpul doi. Opozitia palmelor si a genunchilor. Spatele se ridica si se sprijina mai sus.

Timpul trei. Opozitia spatelui si a unui genunchi. Se ridica alternativ fiecare genunchi eliberat din opozitie.

Īn acest procedeu de ramonaj genunchii trebuie sa fie sprijiniti cīt mai sus cu putinta, pentru a beneficia la sfīrsitul miscarii de avantajul īncovoierii spatelui. Daca atunci cīnd se executa aceasta ultima miscare, vreo asperitate a stīncii stinghereste deplasarea genunchilor, pentru a-i elibera din presiune se executa cu spatele o usoara miscare de rotatie laterala, īn acelasi timp cu īnaltarea sa.

Al patrulea procedeu: ramonaj cu spatele, genunchii si picioarele. Acest fel de ramonaj este folosit īn hornuri foarte strīmte, īn care spatele are o pozitie īnclinata. Īn aceasta pozitie este foarte dificil sa pastram aderenta genunchilor pe stīnca si sa-i īmpiedicam sa alunece (fig. 39)

Pentru a pune īn aplicare opozitia spate-genunchi, conform sistemului folosit īn al treilea procedeu, se ridica piciorul sub coapsa si se creeaza astfel o noua opozitie īntre genunchi si talpa piciorului, apasīnd-o (talpa) pe peretele dinapoi.

Timpul īntīi. Opozitia genunchi-picior, ridicarea corpului.

Timpul doi. Opozitia dintre mīini si spate.

Timpul trei. Ridicarea alternativa a picioarelor.

Al cincilea procedeu: ramonaj transversal, prin opozitia picioarelor si a mīinilor (fig. 40). Acest procedeu este destinat hornurilor cu peretii departati. Cataratorul nu-si mai sprijina spatele pe una dintre fete ci, aflīndu-se cu fata spre interiorul hornului, īncepe pozitia de ramonaj. Īn mod exceptional este īngaduita si pozitia cu fata īn afara. Sprijinul se va face pe cei doi pereti, prin partea superioara a corpului, cu opozitia mīinilor care preseaza cu podul palmelor, si prin partea inferioara a corpului, cu opozitia picioarelor.

Urcarea se face īn mod normal īn 2 timpi.

Fig. 59- Ramonaj spate-genunchi-talpa

Timpul īntīi. Eliberarea si ridicarea bratului drept; eliberarea si ridicarea bratului stīng.

Timpul doi. Eliberarea si ridicarea picioarelor.

Fig. 40. Ramonaj transversal

Opozitia īntre brate trebuie sa fie puternica, Pentru ca picioarele sa poata fi ridicate īn acelasi timp. Īn ramonajul transversal sistemul opozitiilor variaza dupa largimea hornului. Opozitia bratelor se face īn conditii mai bune cīnd articulatiile coatelor sīnt īndoite. Avantajul ramonajului transversal īl constituie faptul ca el permite folosirea la maximum a prizelor existente īn hornuri. Cataratorul de mai sus este rezemat cu spatele de perete si astfel poate sa vada mult mai bine prizele ce se afla īn fata sa.

Al saselea procedeu. Ramonaj cu picioarele si mīinile īn hornuri foarte largi. Acest ramonaj este foarte rar utilizat. Corpul - care formeaza o punte (bratele si picioarele īntinse) - este mentinut aproape la orizontala, cu fata īn jos, printr-o opozitie combinata īntre podul palmelor si talpile picioarelor. Urcarea se face īn patru timpi, fiecare dintre membre miscīndu-se alternativ.

Principii generale pentru executarea ramonajului

1. Eforturi necesare īn ramonaj. Factorii care determina eforturile depuse īn executarea ramonajului sīnt urmatorii:

a)       largimea hornului: se poate spune ca largimea favorabila este aceea care permite cataratorului sa aseze mīinile pe fetele hornului, avīnd bratele pe jumatate īndoite. Eforturile sīnt cu atīt mai mari, cu cīt largimea hornului creste;

b)       natura rocii: hornurile cele mai accesibile escaladarii sīnt acelea ale caror fete au proeminente. Efortul scade mult daca alpinistul are posibilitatea sa utilizeze prize sau mici asperitati de pe peretii hornului.

2. Alegerea modalitatii de ramonaj. Aceasta alegere depinde de largimea hornului. Īn cursul escaladei alpinistul este nevoit uneori sa schimbe felul de ramonaj, spre a-l adapta diferitelor dimensiuni ale hornului. Pentru a determina pozitia īn care se va efectua ramonajul este necesar ca alpinistul - īnainte de a se angaja īntr-un horn - sa aleaga peretele pe care se va rezema cu spatele, iar pentru ramonajul transversal sa hotarasca daca īl va efectua cu fata spre interior sau exterior; dupa īnceperea ascensiunii este mai dificil sa se schimbe pozitia de ramonaj. Pentru a determina sensul īn care urmeaza sa īnceapa ramonajul e bine ca alpinistul sa tina seama de urmatoarele principii:

sa se aseze cu fata la peretele cu īnclinatia cea mai aproape de verticala si sa evite surplombele pe peretele de care se va sprijini spatele;

sa se aseze cu fata la peretele care prezinta cele mai multe prize si puncte de sprijin pentru picior;

sa-si sprijine spatele de peretele cel mai neted, spre a evita o frecare prea mare.

3. Executarea ramonajului. La executarea ramonajului, alpinistul nu trebuie sa piarda din vedere urmatoarele:

sa depuna cea mai mare atentie pentru coordonarea perfecta a miscarilor, economisind astfel eforturile inutile;

sa nu īncerce a deplasa o parte a corpului īnainte de a anula īn īntregime opozitia de forte existente la un moment dat.

Amintim ca, atunci cīnd se constata ca prizele dintr-un horn permit aplicarea unui efort vertical īn bune conditii, alpinistii pot sa aplice principiul escaladei exterioare, renuntīnd la ramonaj. Totusi ei trebuie sa fie foarte circumspecti fiindca soliditatea blocurilor īntepenite īn hornuri este greu de verificat.

Fisurile

Fisurile au aspectul unor crapaturi foarte strīmte, care nu lasa corpul alpinistului sa patrunda īn īntregime īn interiorul lor.

Fisurile constituie, īn general, formatii greu de escaladat, mai ales cīnd au marginile rotunjite. Pentru urcarea lor se foloseste un procedeu mixt, adica se combina principiile escaladei exterioare cu cele ale escaladei interioare. Adesea, īn timp ce o parte a corpului se afla īn interiorul fisurii, cealalta parte ramīne īn afara, utilizīndu-se metodele escaladei exterioare. Alpinistul trebuie sa combata acea tendinta naturala de a patrunde mai adīnc spre interior cu tot corpul.

Īn cele ce urmeaza vom arata care sīnt procedeele de escaladare a fisurilor si anume:

Sistemul īntepenirii corpului este procedeul tipic de escalada a fisurilor, īntepenirea nu este altceva decīt o opozitie efectuata fortat, īntre doua suprafete de sprijin apropiate, de catre aceeasi parte a corpului: brat, genunchi, talpa, mīna, degete (fig. 41).

Fig. 41. Urcare directa pe fisuri

De obicei, acest sistem se utilizeaza cīnd fisura nu are prize bine determinate, īntepenirea este un mijloc oarecum natural (de exemplu, un picior poate fi īntepenit īntr-o īngustatura a fisurii). Īn acest caz espadrilele nu se introduc prea adīnc īn fisura, ca sa nu riscam blocarea lor. De fapt, īntepenirea este rezultatul aplicarii sistemului "cheie" īn mod fortat, cu ajutorul unui brat sau picior īndoit īn interiorul fisurii.

Fig- 42- Cheie cu antebratul

Fig- 43- Cheie cu picioarele

"Cheie" cu ajutorul bratului si antebratului. Efectuarea "cheii" cu bratul provoaca īndoirea antebratului si se obtine sprijinind umarul si bratul īn perete, iar palma mīinii pe peretele opus.

Antebratul se gaseste astfel īntepenit īntre cot si palma (fig. 42).

"Cheie" īntre talpa, genunchi si coapsa, īntepenirea oulpei se obtine prin opozitia fortata īntre genunchi si talpa piciorului. Efectuīnd o usoara rasucire a corpului, se accentueaza īntepenirea coapsei (fig. 43). Cīnd fisurile au largimea mai mica decīt lungimea talpii, alpinistul asaza talpa orizontal pe directia fisurii, formīnd o punte prin opozitie īntre calcīi si vīrf (fig. 44).

"Cheie" efectuata cu palma. Acest sistem este posibil numai īn fisurile strīmte, de aproximativ 5-10 cm. Se īntinde palma si se introduce īn fisura, apoi, cu degetele īndoite, se apuca puncte de sprijin pe perete, īn asa fel īncīt sa creeze o opozitie īntre falange si podul palmei (vezi fig. 33).

Fig. 44. Cheie cu bocancul

"Cheie" cu ajutorul degetelor, īntepenirea degetelor nu poate fi realizata decīt īn fisuri foarte strīmte, de 2-3 cm. Alpinistul introduce degetele īn fisura si īncearca sa rasuceasca usor palma, īntepenirea degetelor poate fi īntarita prin actiunea degetului mare care se reazima pe marginea opusa celei pe care se sprijina celelalte degete (vezi fig. 53).

Sistemul Dulfer sau bavarez. Acest procedeu de escalada īn fisuri se caracterizeaza prin opozitia combinata a picioarelor si a mīinilor, corpul fiind īn īntregime īn afara fisurii (vezi fig. 31). Pentru a crea aceasta opozitie cataratorul īsi sprijina picioarele pe peretele din fata si executa cu mīinile o tractiune pe marginea fisurii. Aceasta metoda de escalada nu se aplica decīt atunci cīnd fisurile au marginile libere, asigurīnd astfel o buna priza de mīna si totodata posibilitatea de sprijin pentru picioare. Esentialul este sa se gaseasca o fisura ai carei pereti sa formeze un unghi drept cu fetele exterioare. Procedeul de escalada descris mai sus este rapid dar obositor, si de aceea nu poate fi folosit decīt pe distante scurte.

Principii generale privind escaladarea fisurilor

Procedeele de escalada a fisurilor decurg din procedeele folosite pentru catararea īn hornuri īnguste, īntepenin-du-se īn mod alternativ membrele superioare si cele inferioare. Iata exemplificarea modului de escalada a unei fisuri.

Timpul īntīi. Cataratorul, sustinīndu-se cu ajutorui "cheii" executa cu bratul stīng, ridica piciorul drept si-l sprijina pe marginea exterioara a fisurii.

Timpul doi. Sustinut, īn continuare, de bratul stīng, alpinistul apasa cu piciorul drept, degajīnd piciorul stīng si īndoindu-1 mai sus.

Timpul trei. Sustinut de bratul si piciorul stīng, cataratorul elibereaza bratul drept si-l ridica mai sus.

Timpul patru. Echilibrul partii superioare a corpului fiind mentinut printr-o tractiune spre exterior cu mīna dreapta, cataratorul preseaza cu piciorul stīng, ceea ce īi permite sa īnalte bratul stīng si sa-l īntepeneasca mai sus.

Privitor la acest ciclu este bine sa retinem urmatoarele amanunte:

mentinerea corpului īn echilibru se efectueaza prin "cheia" executata cu bratul stīng;

ridicarea este asigurata de piciorul stīng;

miscarea membrelor din partea dreapta a corpului se efectueaza folosindu-se escalada exterioara.

Sensul escaladarii fisurilor. Fisura este denumita "de dreapta" sau "de stīnga", dupa cum permite introducerea membrelor din partea dreapta, sau din cea stīnga, a corpului. Sensul escaladei fisurilor se alege avīndu-se īn vedere unele principii care se apropie de cele ale escala-darii hornurilor. Aceste norme īnsa nu au caracter de lege, fiindca numai practica arata alpinistului cum sa stabileasca sensul de catarare īn fisura. Acest sens este determinat de anumiti factori, de pilda:

natura marginilor fisurii (marginile pot fi colturoase si proeminente, oferind posibilitati pentru prize de mīna si fiind astfel usor de folosit de mīna din exterior);

prezenta surplombelor (spatele cataratorului nu trebuie sa fie īndreptat spre portiuni surplombate).

Desi manualele de alpinism nu insista suficient - dupa parerea noastra - asupra procedeelor de coborīre, mentionam ca aceste procedee prezinta totusi o deosebita importanta īn catarare. Daca alpinistul coboara neatent sau comite unele greseli, nu este exclus ca īn timpul escaladelor sa survina accidente.

Pe pantele de mica dificultate, coborīrea se efectueaza, pe cīt se poate, cu fata spre vale, cu picioarele usor īndoite si departate, cu corpul aplecat putin īnainte, īn asa fel īncīt alpinistul sa vada prizele dinaintea lui. Echilibrul este asigurat de mīini. Pasirea se face prin miscari elastice pentru a pastra stabilitatea chiar si atunci cīnd mīinile parasesc punctele de sprijin. Alpinistul nu are voie, sub nici un motiv, sau execute salturi sau sa paraseasca simultan punctele de sprijin ale mīinilor si picioarelor (fig. 45).

Fig. 47. Coborīrea cu fata spre stīnca

Cīnd traseul devine mai dificil, este mult mai greu sa se execute coborīrea cu fata spre vale. Īn acest caz alpinistul coboara cu corpul īntr-o parte, sprijinind o mīna pe stīnca, pentru a-si pastra echilibrul (fig. 46). (īn general, acest procedeu de coborīre se poate practica pe vaile alpine.) Alteori el este nevoit sa coboare portiuni mici din traseu pentru o retragere fortata pīna la o platforma unde sa-si instaleze un rapel. Īn aceasta situatie (pe teren de dificultate mare), alpinistul coboara cu fata la stīnca, īntocmai ca la urcare, corpul fiind departat de perete (fig. 47). Picioarele pastreaza o oarecare distanta īntre ele; īn acest fel prizele de sub ele se vad mai bine. Cīnd prizele permit, mīinile se coboara cīt mai jos posibil corpul īntorcīndu-se usor īntr-o parte; apoi greutatea corpului se lasa īn brate, pe cīnd picioarele stabilesc noi puncte de sprijin. Adesea, īn coborīre, se recurge la procedee de urcare, ca de pilda opozitia. Oricum, folosirea pitoanelor existente si a corzii (spre a pastra securitatea cataratorului īn caz de cadere) este indispensabila.

Cīnd coborīrea prin procedee normale devine īn mod practic imposibila, se utilizeaza rapelul.

Coborīrea īn rapel

Rapelul este o manevra de coarda care asigura coborīrea cu maximum de securitate a celor mai dificile pasaje. Īn aceasta manevra alpinistul fixeaza o coarda īn dublu, de un punct rigid (piton, colt de stīnca) si coboara de-a lungul ei. Odata coborīrea terminata, coarda se regrupeaza tragīndu-se de unul din capete.

Alegerea locului de fixare a rapelului. Pentru ca rapelul sa fie bine instalat, este necesar sa se tina seama de urmatoarele conditii:

a. Alegerea unui punct solid de fixare. Se poate alege un colt de stīnca cu marginile nu prea ascutite - ca sa nu fie taioase - si nici prea rotunjite - ca sa nu alunece coarda. Apoi coarda se fixeaza introducīndu-se īntr-un inel de cordelina, care se agata de coltul de stīnca īn asa fel īncīt sa nu alunece. Inelul de cordelina trebuie sa fie destul de larg pentru a ramīne stabil, iar partea sa inferioara sa nu vie īn contact cu stīnca, pentru a nu stīnjeni operatia de recuperare. Coarda nu se fixeaza direct īn jurul coltului de stīnca, pentru ca sa nu se frece sau sa se īntepeneasca īn timpul manevrei de recuperare.

De asemenea, nu se īntrebuinteaza inele de cordelina sau de coarda vechi, deoarece ele nu ofera garantia rezistentei. Acest procedeu nu este utilizat de loc īn munti calcarosi sau de conglomerat, fiind specific granitului. Īn mod normal, rapelul se efectueaza la piton. Īn inelul pitonului se introduce coarda pusa īn doua, īntocmai ca īn bucla de cordelina, iar cele doua fire, la fel de lungi, se arunca īn jos. Cīnd nu exista pitoane cu inel sau inelele au un diametru prea mic si coarda este uda, deci ar aluneca greu chiar si printr-un inel de cordelina, se introduce o carabiniera īn piton sau īn inelul de cordelina, iar īn carabiniera coarda de rapel. Īn aceasta situatie, care survine desigur foarte rar, se renunta la carabiniera.

b. Verificarea lungimii pasajului de coborīt, īnainte de a īncepe coborīrea, este necesar sa se verifice lungimea pasajului ce urmeaza sa fie coborīt, si care nu trebuie sa depaseasca lungimea corzii de rapel, īntrucīt īncepatorii vor executa rapelul legati īn coarda de asigurare, este important ca pasajul pe care-l coboara sa nu aiba o lungime mai mare decīt a corzii de asigurare.

c. Stabilirea platformelor de aterizare. Platformele de aterizare trebuie sa permita tragerea corzii jos dupa efectuarea coborīrii, strīngerea corzii sau instalarea unui nou rapel, daca e cazul.

Instalarea rapelului. La rapelul normal pe coarda dubla se trece unul din capetele corzii prin inelul de cordelina sau prin inelul pitonului si se fileaza pīna la mijlocul ei care, de obicei, este marcat. Apoi capetele corzii -strīnse īn bucle - se arunca īn adīncime pentru a ajunge la platforma de aterizare.

Asperitatile stīncii de pe platforma de plecare se īnlatura cu ajutorul ciocanului, ca sa nu roada sau sa taie frīnghia. Pentru rapel, pitonul se bate de sus īn jos, adica pe cīt posibil, paralel cu linia de cadere a corzii. Inelul trebuie sa ramīna cīt mai departat de stīnca sau chiar liber, pentru ca atunci cīnd alpinistul trage de coarda, dupa terminarea coborīrii, acesta sa nu preseze inelul de stīnca si sa se blocheze. De asemenea, se va bate pitonul cīt mai sus deasupra capului, evitīndu-se fixarea sa laterala fata de locul de plecare īn rapel. Īn felul acesta se previn evenimentele pendularii sau plecarea dificila de pe platforma.

Cīnd coarda este prea scurta fata de distanta dintre doua platforme de coborīre, se leaga doua corzi la capete, avīndu-se grija sa se faca noduri de siguranta. La asezarea corzilor de rapel, nodul trebuie trecut sub baza platformei de plecare, asigurīndu-se astfel alunecarea corzilor prin inel. Pentru recuperarea corzilor dupa coborīre se va trage de firul cu nod.

Sistemul īnnodatii corzii cu o cordelina, prin introducerea īn nod a unui tarus, a unui piton sau a altui obiect, care nu permite nodului sa treaca prin inelul pitonului, nu este recomandabil deoarece, īn cursul operatiei de recuperare, se poate īntīmpla sa se blocheze coarda.

La fixarea rapelului trebuie sa tinem seama de regulile de mai jos:

capetele corzii sa atinga platforma de aterizare;

firele corzii sa fie la fel de lungi;

coarda sa atīrne libera, fara bucle, noduri si sa nu.fie agatata de colturile stīncii sau arbusti;

īncepatorii sa execute rapelul numai cu asigurare de sus sau prin autoasigurare cu o bucla legata de piept si prevazuta cu un nod Prusik, care sa alunece pe coarda de rapel.

Aruncarea corzilor. Firele corzii se arunca pe rīnd; pentru aceasta, dupa ce coarda a fost trecuta prin inel, se strīnge fiecare fir, īncepīnd de la capat, īn mici bucle regulate. Apoi fiecare pachet de bucle este azvīrlit cīt mai departe de stīnca, īn adīncime (folosindu-se sistemul de aruncare a lasoului), pentru ca derularea sa se faca īn mod normal.

Diferite procedee de coborīre īn rapel. Desi exista numeroase procedee de coborīre īn rapel, se recomanda ca alpinistul sa cunoasca bine cel putin unul singur si sa-l execute īntotdeauna. Procedeul de coborīre pe coarda este bun atunci cīnd se cheltuieste un efort minim, pastrīndu-se maximum de securitate.

Deci īntr-un rapel trebuie sa urmarim totdeauna:

sa se realizeze o frīnare eficace, reglabila dupa vointa si fara oboseala;

sa se fixeze coarda astfel īncīt sa nu se desfaca de pe corp īn timpul coborīrii;

sa existe (pentru alpinist) o perfecta libertate de miscare.

Īn cele ce urmeaza vom vedea care sīnt procedeele de coborīre īn rapel:

Rapel īn "S" sau Dulfer (descris pentru coapsa dreapta).

Pozitia cu fata la stīnca, īn picioare (fig. 48).

Fig. 48. Coborīrea īn rapel - sistem Dulfer

coarda pusa īn doua se aduce īntre picioare;

se apuca prin spate, cu mīna dreapta, cele doua fire si se trec prin exteriorul coapsei drepte;

se ridica īn continuare coarda pe umarul stīng, trecīndu-se īn diagonala peste piept;

se prind, cu mīna dreapta, cele doua fire care atīrna īn spate;

se tine, cu mīna stīnga, coarda care vine de sus.

Fig. 49. Coborīrea īn rapel - sistem īn 8

Acesta este procedeul normal de rapel īntrebuintat de alpinisti; pentru coapsa stīnga se procedeaza prin analogie.

Rapelul īn 8. Coarda, fiind asezata īn pozitia pentru rapelul īn "S", frīnarea este īnlesnita ducīndu-se īn fata, printre picioare, cele doua fire care, la rapelul īn "S" atīrna īn spate. Acest procedeu, desi mareste securitatea celui ce coboara, este mult mai lent decīt cel precedent si se foloseste īndeosebi de catre īncepatori. Alpinistul este dator sa poata executa rapelul (indiferent de procedeu) pe ambele coapse la fel de bine, fiindca īntr-o coborīre oblica, de exemplu, coarda de rapel trebuie sa fie asezata īntotdeauna pe sub coapsa exterioara miscarii (fig 49).

Rapelul pe bucla. Acesta se executa īntocmai ca si rapelul Dulfer, denumit de noi īn "S", cu singura deosebire ca īn loc sa se mai treaca coarda pe sub coapsa, ea se ataseaza, cu ajutorul unei carabiniere, la o bucla de cordelina care īnconjoara partea superioara a coapselor (fig. 50 a, b). Cīnd coarda este uda de ploaie sau de zapada devine rigida si īn acest caz nu se mai poate aplica nici unul din primele doua sisteme de rapel, descrise mai sus, deoarece frīnarea va fi mult prea mare. Īn aceasta situatie se recurge la sistemul de coborīre īn rapel pe bucla, care este cel mai rapid, frecarea si efortul depus fiind reduse la maximum. Īn rapelurile scurte el este incomod, dar īn coborīrile lungi si repetate devine necesar.

Rapel pe trei carabiniere si pe "coborītor". Se utilizeaza mai ales īn cazurile de salvare a accidentatilor, bazīndu-se pe metoda scripetilor dubli; astfel coarda nu mai are contact cu corpul alpinistului, frecarea efectuīndu-se numai īntre firele corzii, iar securitatea fiind asigurata prin vesta de cordelina, legata peste pieptul celui care coboara (fig. 51 a, b, c).

Fig. 50 a. Coborīrea īn rapel - pe bucla

Procedee interzise. Īnainte de a īncheia acest capitol, consideram ca nu e de prisos sa semnalam alpinistilor acele procedee periculoase, pe care nu trebuie sa le foloseasca. De pilda, coborīrea nu se executa niciodata īn brate, nici chiar pentru un pasaj foarte scurt. O durere musculara sau o slabiciune cīt de usoara pot provoca, īn acest caz, un accident foarte grav (fig. 52).

Fig. 50 b. Coborīrea īn rapel īn surplomba

Fig. 51 a. Coborīrea īn rapel pe trei carabiniere

Procedeul asa-numit "genovez", care consta īn trecerea corzii numai pe sub o coapsa si peste un brat, precum si vechiul procedeu denumit "Kletschluss" nu trebuie sa fie utilizate sub nici un motiv. Acest ultim procedeu consta īn īnfasurarea corzii de rapel īn jurul unui picior si frīnarea cu picioarele (foarte periculos, deoarece coarda poate sa scape dintre picioare si alpinistul ramīne astfel suspendat īn mīini).

Fig. 51 b. Detaliu la rapel pe trei carabiniere

Executarea rapelului. Momentul plecarii īn rapel este important pentru executarea corecta a acestuia. O plecare defectuoasa, coarda īnfasurata prea larg īn jurul corpului, inelul de cordelina care aluneca de pe coltul de stīnca, pitonul prost batut sau neverificat etc. duc adeseori la accidentare.

Fig. 51 c. Rapel pe "coborītor"

Pentru plecarea corecta īn rapel dam cīteva indicatii asupra succesiunii elementelor lui:

coarda se prinde cu o mīna cīt māi jos posibil, dedesubtul punctului de fixare;

alpinistul se asaza īn pozitia de rapel;

īncepe coborīrea.

Fig. 52. Coborīrea pe coarda īn brate (procedeu interzis)

Fig. 53 a. Rapel - pozitie gresita - prea apropiat de perete

Se īntelege ca este preferabil - daca se poate - ca plecarea sa se faca de la īnceput īntr-o pozitie buna, efectuīndu-se miscarea de asezare īnspre gol, cu fata la perete si tinīnd corpul departat printr-o usoara tensiune a picioarelor ce se sprijina de stīnca (fig. 53 a, b).

Daca departarea corpului de stīnca, chiar īn momentul plecarii, este riscanta, datorita faptului ca pitonul ar putea sa fie slabit, fiind solicitat axial, alpinistul poate porni īn rapel cu corpul īntors lateral, revenind īn pozitia de baza - cu fata la stīnca - cītiva metri mai jos.

Fig. 53 b. Rapel - pozitie gresita - prea rasturnat pe spate

Īn decursul coborīrii se impune respectarea anumitor reguli:

picioarele se tin pe perete usor departate, iar piciorul pe a carui coapsa e īnfasurata coarda trebuie sa fie sprijinit mai sus decīt celalalt;

coborīrea se face cu viteza constanta (viteza potrivita de coborīre este de circa 1 m pe secunda). Coborīrea prea lenta este obositoare, iar cea īn viteza prea mare devine primejdioasa;

īn timpul coborīrii vom evita salturile sau smuciturile care pericliteaza punctul de sprijin al corzii, precum si coborīrile bruste care ard mīinile si coapsele, si care contribuie la pierderea controlului vitezei.

Daca alpinistul coboara asigurat, trebuie sa tina coarda de asigurare putin departata de coarda de rapel, pentru a evita īncurcarea lor.

Coborīrea pe un perete vertical este mult mai usoara decīt pe o fata putin īnclinata, deoarece alpinistul nu mai cauta prize pentru picioare, ceea ce ar provoca dizlo-cari de pietre mobile care ar putea sa taie coarda; īn acelasi timp el nu mai risca sa fie proiectat cu fata īn stīnca, daca se īntīmpla sa alunece cu picioarele de pe prize.

Greutatea corpului se lasa pe "scaunul" format de coarda, adica nu trebuie sa fie suportata de mīini, mai ales de cea de sus. Mīna de deasupra are rolul de a mentine echilibrul, iar cea de jos de a regla viteza de coborīre, īn timp ce greutatea corpului este sustinuta de coarda īnfasurata īn jurul coapsei si peste umar.

Pentru evitarea eventualelor arsuri provocate de frecarea corzii de corp se recomanda o īmbracaminte mai groasa, iar īn situatia rapelurilor repetate, aplicarea sistemului "pe bucla". Īn rapelurile scurte si mai ales īn traversari prin metoda Dulfer, este indicat sa se foloseasca rapelul īn "S", care asigura o alunecare mai lenta. Daca īn timpul coborīrii īn rapel, alpinistul este nevoit sa elibereze o mīna, el procedeaza astfel: duce īn sus firele corzii din mīna de jos, prin fata corzii ce vine de sus si le petrece o data peste umarul opus; iar ca sa nu opreasca alunecarea sa si ca sa-si pastreze echilibrul, apuca si aceste fire ale corzii cu aceeasi mīna cu care le tine pe cele de deasupra. Astfel, coborīrea este oprita temporar. Īn cazul īn care coarda se īnfasoara de doua ori īn jurul corpului, rapelul poate fi īntrerupt pentru mai mult timp, corpul alpinistului ramīne īn coarda, pe loc, ca īntr-un scaun.

La rapelurile īn surplomba, pentru a preīntīmpina rasucirea corpului o data cu coarda, alpinistul mareste viteza de coborīre si cauta sa atinga permanent peretele cu vīrfurile picioarelor. Pe buza surplombei, corpul se lasa mai mult pe spate si se preseaza cu picioarele, efectuīndu-se un usor salt, simultan cu o alunecare rapida de cītiva metri. Astfel se previne frecarea si ranirea mīinilor de buza surplombei sau proiectarea alpinistului cu fata īn stīnca.

Cu toate ca rapelul este o manevra simpla de coarda, care nu necesita decīt un efort fizic minim, majoritatea accidentelor survin tocmai īn timpul coborīrii si aceasta datorita faptului ca sīnt ignorate unele principii elementare si anume:

Rapelul se exerseaza īn prealabil pe teren cunoscut, de scoala, si numai dupa aceea īn trasee. Daca nu se cunoaste perfect sistemul de a īnfasura coarda pe corp, ea poate sa alunece de pe umar - ceea ce se īntīmpla foarte des la īncepatori - provocīnd accidente.

Nu vom executa rapelul decīt pe pitoane bine batute si verificate, precum si pe bucle de cordelina īn perfecta stare.

Rapelul nu trebuie īnceput daca alpinistul nu este sigur ca platforma de aterizare poate fi atinsa de capetele corzii. Coarda nu trebuie sa aiba bucle, noduri si nici lasata sa se agate de pernitele de iarba sau arbusti. Atingerea platformei de aterizare prin terminarea coborīrii cu o saritura, chiar de un metru (cīnd frīnghia nu atinge platforma) este un lucru foarte periculos, deoarece platformele nu sīnt niciodata perfect orizontale si destul de mari spre a īmpiedica rostogolirea alpinistului. La fel de primejdioasa este saritura īntr-un copac, caci prin ruperea lui caderea devine inevitabila.

Fig. 54- Urcare cu ajutorul nodului Prusik

Daca īn timpul rapelurilor intervine ceva neprevazut, de pilda, blocarea hanoracului īn carabiniera, noduri pe coarda etc., alpinistul nu trebuie sa-si piarda cumpatul, ci sa ramīna calm si relaxat, oprind alunecarea prin īnfasurarea corzii īn jurul corpului dupa cum am aratat mai sus; astfel o mīna ramīne libera si el va putea sa clarifice mult mai usor situatia.

Cīnd coarda de rapel a ramas agatata īn piton, īn timpul operatiei de recuperare, alpinistul va urca īnapoi prin metoda nodului Prusik (fig. 54), nu īn brate ("pompiereste") si numai atunci cīnd ambele capete ale corzii se afla jos, pentru a putea fi blocate si a preveni astfel alunecarea alpinistului.

Pentru a se urca pe coarda cu ajutorul nodului Prusik se utilizeaza trei bucle de cordelina de lungimea unor scarite (la nevoie pot fi folosite.chiar scaritele). Acestea se ataseaza pe unul din firele corzii de rapel, īn timp ce firul celalalt este blocat īntr-un piton. Buclele folosesc ca "pedale" (fig. 55) pentru picioare (cele doua de jos) si pentru mijloc (prima de sus, care este mai scurta). Īn fig. 56 vedem cum se executa nodul cu care sīnt fixate buclele pe coarda.

Nodul Prusik este mobil atunci cīnd nu suporta greutatea alpinistului, purtīnd alunecarea pe firul de coarda, iar atunci cīnd vom pasi īn pedala buclei, nodul se strīnge pe coarda si culisarea este oprita. Eficacitatea functionarii lui depinde īnsa īn mare masura de regularitatea cu care sīnt facute spirele.

Fig. 55 Treapta pentru picior

Fig. 56. Nodul Prusik. Asezarea buclei pe coarda

Fazele urcarii prin acest procedeu sīnt urmatoarele: alpinistul e legat cu o bucla de mijloc pentru asigurarea si pastrarea echilibrului, picioarele stīnd si ele īn doua bucle. Se īnalta pe coarda

nodul unei bucle de picior, ridicīndu-se īn acelasi timp si genunchiul respectiv. Pe acest picior alpinistul se ridica descarcīnd de greutate celalalt nod si aducīndu-i mai sus pe coarda; apoi paseste īn bucla acestuia si ridica nodul buclei de talie. Ciclul acesta se repeta pīna tind cataratorul ajunge la pitonul de rapel.

Īn timpul urcarii picioarele ramīn tot timpul īn bucle, alpinistul se īnalta folosind si bratele, iar firul de coarda e tinut de jos de catre un echipier, pentru a īmpiedica pendularea (cīnd rapelul e īn surplomba) si pentru ca nodul Prusik aluneca mai usor pe coarda īntinsa.

La nevoie se pot folosi numai doua bucle de cordelina pentru picioare, echilibrul fiind mentinut numai cu bratele.

Sistemul acesta se mai aplica si pentru coborīrea pe coarda sau īn trecerea surplombelor de catre secund, spre a preīntīmpina o pendulare periculoasa, precum si īn alte cazuri mai rar īntīlnite.

Primul echipier care coboara se va convinge īn prealabil daca regruparea īntregii echipe este posibila si daca se poate continua coborīrea īn rapelul urmator. Altfel echipa risca sa ramīna blocata pe o platforma, fiindca nu mai are suficienta coarda spre a atinge o platforma noua.

Cīteodata alpinistul este obligat - la aterizare - sa efectueze o usoara pendulare ca sa ajunga platforma. Aceasta miscare se usureaza aducīnd capetele corzii de jos spre mīna ce tine coarda de sus si apucīndu-le cu aceeasi mīna. Pentru aceasta se īnfasoara coarda de doua ori īn jurul corpului sau se foloseste pozitia de rapel īn 8. Asa, rapelul e oprit prin blocarea corzilor cu o singura mīna, cealalta ramīnīnd libera pentru cautarea prizelor.

Recuperarea corzii de rapel. Dupa ce coborīrea a fost terminata coarda trebuie sa fie adusa pe platforma de aterizare. Aceasta operatie de recuperare este foarte importanta, fiindca atunci cīnd se executa prost, riscam sa blocam si sa pierdem coarda sau chiar sa īntrerupem coborīrea echipei.

Pentru ca operatia de recuperare a corzii sa se faca īn bune conditii, vom tine seama ca:

primul alpinist care a coborīt sa controleze daca frīnghia aluneca prin inel;

ultimul alpinist, īn decursul coborīrii, sa vegheze ca firele corzii sa nu se rasuceasca, separīndu-le prin introducerea īntre ele a unui deget sau a unei carabiniere, iar dupa ce a ajuns jos, sa pastreze īn mīna - tot timpul coborīrii celorlalti echipieri - capatul firului de care se trage;

sa se imprime corzii o miscare serpuitoare, īn timp ce este trasa de un capat, pentru a preīntīmpina blocarea ei.

Cīnd unele portiuni din traseu nu pot fi escaladate prin procedee normale, se recurge la procedeele - denumite artificiale - care īnlesnesc escaladarea cu ajutorul materialelor tehnice si al metodelor speciale.

Īn aceste procedee materialele tehnice completeaza īnsusirile naturale de catarare ale alpinistului si maresc totodata coeficientul de securitate a echipei. Baza alpinismului ramīne īnsa tot catararea libera, rezultat al īnsusirilor īnnascute ale omului. De aceea pentru un alpinist este tot atīt de -important sa īnvete catararea īnainte de a trece la escalada artificiala (necesara parcurgerii pasajelor de mare dificultate), precum este pentru un īncepator īn alpinism sa īnvete mersul pe potecile de munte, īnainte de a se aventura pe stīnca.

Legatura īntre procedeele naturale si cele artificiale o constituie utilizarea piramidei.

Piramida

Fig. 57 a,b,c. Piramida

Acest procedeu simplu se aplica pentru catararea pe o portiune scurta, lipsita de prize. Piramida trebuie utilizata ori de cīte ori este cazul, fiindca usureaza īn mare masura sarcina capului de coarda, dīndu-i posibilitatea sa-si economiseasca fortele si sa cīstige timp. Īn general īn cazul piramidei se procedeaza īn urmatorul fel:

unul dintre cataratori se asaza īn pozitie cīt mai stabila, cu picioarele departate, sprijinite pe prize, si cu corpul rezemat de stīnca (fig. 57 a, b, c); pozitia aceasta e mai comoda pe platformele de regrupare;

capul de coarda īl foloseste pe acest catarator drept scara vie, pe care se ridica pasind mai īntīi pe mīinile facute treapta, apoi pe umeri.

Tehnica pitonarii este aplicata cu precadere īn muntii formati din calcare si conglomerate, adica acolo unde dificultatea obstacolelor nu īngaduie catararea prin mijloace naturale (catararea libera). Aceasta tehnica, atunci cīnd va fi aplicata bine, mareste securitatea cataratorului īn timpul escaladei, desi īncetineste ritmul de urcare.

Rostul pitoanelor este urmatorul:

a)       pentru asigurare si rapel, ele neconvenind cu nimic escaladei denumite "libere";

b)       pentru manevre de coarda si drept prize artificiale, ceea ce duce la tehnica escaladelor artificiale.

Baterea pitoanelor. Pitoanele sīnt destinate sa fie introduse īn fisurile strīmte, unde se īntepenesc prin baterea lor fortata. Pentru a bate bine un piton trebuie sa se aleaga unul potrivit pentru fisura respectiva (orizontal sau vertical, lung sau scurt) si sa fie introdus cīt mai adīnc posibil, ramīnīnd afara doar urechea (fig. 58).

Alpinistul trebuie sa fie foarte atent la sunetul" pitonului atunci cīnd īl bate. Un sunet clar, īnalt, dovedeste ca pitonul e bine īntepenit, īn timp ce unul surd este un indiciu ca nu a fost bine batut sau ca a nimerit īntr-o roca friabila. De altfel, se spune ca un piton bine batut "cīnta". Īn roca friabila, pitonul se bate cu atentie, ca sa nu disloce blocuri de piatra care ar putea sa taie coarda sau sa raneasca pe cataratori.

Orice alpinist trebuie sa-si formeze deprinderea de a introduce pitonul cu o singura mīna (dificultatile escaladei cer de multe ori aceasta), si la fel de bine cu fiecare mīna īn parte, spre a face fata diferitelor pozitii, oricīt de incomode. Cīnd pitonul este batut dinainte, el trebuie īncercat si numai dupa aceea va putea fi folosit.

Fig. 58. Baterea pitoanelor sus: pozitie ideala mijloc: pozitie buna jos: pozitie nesigura

Atasarea carabinierelor. Dupa introducerea pitonului carabiniera se ataseaza - daca este posibil - cu o singura miscare, fara a mai prinde īn prealabil pitonul cu mīna. Clapa carabinierei trebuie sa ramīna īn afara. Pentru a usura manevra de coarda si mai ales pentru a reduce timpul de manevra si efortul, se introduce mai īntīi carabiniera pe coarda de asigurare si apoi direct īn piton, fara alte miscari suplimentare. Pe de alta parte, acest lucru asigura si o buna circulatie a corzii prin carabiniera, deoarece aceasta se introduce īntotdeauna īn pozitia cea mai potrivita. Daca pitonul este batut īntr-o adīncitura a stīncii - fapt care determina coarda sa formeze un unghi, producīndu-se astfel o mare frecare -se introduc īn piton doua sau trei carabiniere, īn lant, coarda fiind atasata prin ultima.

Recuperarea pitoanelor si carabinierelor. Īn ceea ce priveste recuperarea carabinierelor nu exista indicatii speciale. De obicei ele se scot din inelul pitonului si se lasa agatate pe coarda de asigurare.

Recuperarea unui piton se face batīndu-l cu ciocanul pīna īncepe sa se miste (directia loviturii - pe linia fisurii īn care se afla pitonul); cīnd pitonul rezista, se executa lovituri si īn sens lateral sau se sparge stīnca īmprejur. Pentru ca pitoanele sa nu cada si astfel sa se piarda, alpinistul care efectueaza operatia de recuperare foloseste o mica bucla de cordelina, legata de mijloc si prevazuta cu o carabiniera de dimensiuni reduse, pe care o ataseaza la piton īn timp ce-l loveste cu ciocanul. Pitonul, odata scos din fisura, este īndreptat prin lovituri de ciocan si poate fi īntrebuintat din nou.

Operatia de recuperare a carabinierelor si a pitoanelor cade īn sarcina secundului, adica a ultimului catarator din echipa.

Principalele manevre de coarda care necesita utilizarea pitoanelor sīnt:

tractiunea directa (la coarda simpla si dubla);

traversarile (la coarda simpla si dubla si prin metoda Dulfer);

folosirea de scarite (pentru depasirea surplombelor). Īn practica alpinistul combina toate aceste procedee.

Tractiunea directa

Coarda simpla. Acest procedeu consta īn urcarea si mentinerea cataratorului la īnaltimea pitonului pe care l-a introdus. Capul de coarda se īnalta prin propriile sale forte, ajutīndu-se cu coarda de asigurare prin auto-filare - dupa ce aceasta a fost introdusa īn carabiniera - sau prin īntinderea (filarea) ei de catre cataratorul de la baza, care asigura. Acesta din urma este de altfel si cel care blocheaza coarda, cīnd capul de coarda se opreste pentru a bate un nou piton.

Sa vedem acum care sīnt avantajele tractiunii directe:

īnaltarea fara prea multa oboseala īn cazul unei portiuni cu prize putine sau īn cazul cīnd trebuie sa se bata un nou piton;

oprirea escaladei pentru a da ragaz capului de coarda sa se odihneasca īn rastimpuri;

atingerea prizelor departate pe linia principala a escaladei.

Fig. 59. Tractiune directa

Asadar, īn timpul escaladei, capul de coarda bate pitoane de asigurare (uneori acestea folosesc si la tractionare, daca prizele lipsesc) si introduce coarda cu ajutorul carabinierelor īn aceste pitoane, lasīnd īn urma sa puncte de sprijin (fig. 59). Datorita acestora - īn eventualitatea unei alunecari - capul de coarda este sustinut cu coarda de catre alpinistii de la baza care efectueaza asigurarea. Echipierul care se catara dupa capul de coarda, cīnd ajunge īn dreptul fiecarui piton, scoate coarda din carabiniera pitonului respectiv si reintroduce firul frīnghiei din spatele sau spre a-si continua drumul si a pregati astfel catararea urmatorului echipier. Ultimul din echipa recupereaza carabinierele si scoate pitoanele īn masura īn care īi este posibil, lasīndu-le numai pe cele de baza. Tractiunea cu ajutorul frīnghiei poate fi utilizata nu numai de capul de coarda, ci si de cei care vin īn urma lui, dar escalada trebuie sa respecte toate celelalte reguli de care am vorbit la catararea libera.

Fig. 60 a. Manevra de coarda dubla

Coarda dubla. Acest procedeu de tractiune directa este adoptat cīnd escalada devine extrem de dificila, spre a permite cataratorului (cap de coarda) sa urce pe pereti verticali, surplombati, netezi sau lipsiti complet de prize.

Fig. 60 b. Manevra de coarda dubla

Conditia principala este, īn acest caz, existenta fisurilor pentru introducerea pitoanelor.

Pentru acest fel de tractiune, capul de coarda se leaga cu doua corzi care sa se poata distinge usor īntre ele datorita unor fire de control colorate diferit sau printr-un alt diametru. Urcarea se face īn modul urmator:

capul de coarda bate un piton cīt mai sus, de exemplu spre stīnga, si se ridica, mentinīndu-se la piton prin tractiunea corzii stīngi trecuta prin aceasta (fig. 60 a, b);

cataratorul bate apoi un nou piton spre dreapta, de asemenea cīt mai sus posibil, prin care trece coarda din dreapta ce fusese lasata neīntinsa (libera); apoi cataratorul se īnalta si se mentine tot prin tractiunea directa a corzii;

capul de coarda continua sa bata un nou piton spre stīnga, apoi spre dreapta s.a.m.d.

Īn sistemul de escalada la coarda dubla, rolul cataratorilor de la baza este foarte mare, fiindca ei efectueaza tractiunea directa, respectiv fileaza si slabesc corzile dupa momentele de catarare (stīnga sau dreapta). Astfel capul de coarda īsi economiseste mult energia lasīndu-se filat (ajutat) pentru urcarea unui pasaj īn care metoda corzii simple nu ar fi fost suficienta. Capul de coarda poate sa ajute manevra prin autofilari la piton.

Pentru a preīntīmpina o blocare nu se trec niciodata ambele corzi prin aceeasi carabiniera, evitīndu-se astfel frecarea corzilor, marita si de greutatea lor..

Cea mai potrivita echipa pentru aplicarea metodei la coarda dubla este cea formata din trei alpinisti, pentru ca cele doua corzi pot fi manevrate pe rīnd de fiecare echipier. Asigurarea la doua corzi de catre un singur echipier este mai anevoioasa, īn afara de cazul cīnd secundul este foarte experimentat. Echipa alcatuita din doi alpinisti se deplaseaza īnsa cu o viteza mai mare si de aceea este preferata cu tot dezavantajul aratat mai sus. Capul de coarda nu trebuie sa se lase filat exclusiv de secund, care depune pentru asta un efort foarte mare, ci se va ajuta singur prin catarare, folosind pitoanele ca prize, si prin autofilare. Daca īn timpul urcarii frīnghia s-a īncrucisat sau daca a fost necesara folosirea unui numar prea mare de carabiniere care dau o frecare excesiva, capul de coarda se va lasa īn jos, filat īn corzi, si va rari carabinierele sau va cauta sa descurce corzile.

Cu ajutorul pitoanelor se efectueaza traversari oblice si chiar orizontale pe anumiti pereti care, īn mod normal, adica prin procedeele obisnuite de escalada, nu permit acest lucru.

Exista trei procedee principale de traversari:

Traversari simple (fig. 61). Se bate un piton īntr-un punct situat cīt mai sus deasupra portiunii ce urmeaza a fi traversata; capul de coarda introduce coarda īn piton si se mentine īn tractiune directa (coarda īntinsa devine un punct de sprijin), apoi efectueaza traversarea cautīnd sa prinda prize cīt mai departate si, la nevoie, introducīnd noi pitoane cu ajutorul carora īsi dirijeaza coarda mai departe. Aceasta traversare se efectueaza la coarda simpla.

Traversari prin metoda Dulfer (fig. 62). Pe portiunile fara prize se traverseaza īntocmai ca si la coarda simpla, dar cataratorul este sustinut printr-un rapel instalat cīt mai sus deasupra pasajului ce urmeaza a fi strabatut, si de aceea traversarea se efectueaza īn usoara coborīre (pozitia de rapel este cea Dulfer).

Cīnd traversarea se efectueaza spre dreapta, coarda de rapel este trecuta pe sub coapsa dreapta si, pe sub cea stīnga, atunci cīnd traversarea se face spre stīnga. Īn cursul traversarii cataratorul īsi mentine coarda de asigurare orizontal fata de directia de traversare, batīnd pitoane acolo unde este posibil, īntocmai ca la coarda dubla. Īn acelasi timp, picioarele apasa pe stīnca īn directia opusa traversarii, efectuīnd o pozitie cu coarda de asigurare si de rapel, spre a ajuta la mentinerea echilibrului.

Fig. 61. Traversare la coarda simpla

Pentru cataratorul urmator, coarda de rapel se fixeaza rigid, la capatul unde s-a terminat traversarea. Astfel el va putea sa o utilizeze drept balustrada pentru mīini sau pentru o bucla trecuta īn jurul pieptului si atasata de coarda de rapel cu o carabiniera. Asigurarea acestuia se efectueaza tot la coarda simpla.

Fig. 62. Traversare Dulfer

Dupa ce traversarea s-a terminat, coarda de rapel (balustrada) se recupereaza tragīndu-se de un capat, īntocmai ca la rapel.

Traversari cu pendulare. Acest procedeu - īntrebuintat pe portiuni lipsite complet de prize si de fisuri, sau surplombate - consta īn atasarea unei corzi de rapel la un piton situat cīt mai sus deasupra pasajului respectiv. Cu cīt pitonul este mai sus, cu atīt traversarea va fi mai usoara.

Cataratorul se asaza īn pozitie de rapel (se prefera sistemul īn 8) blocīnd coarda, deci si alunecarea, cu o singura mīna, fiind īn acelasi timp sustinut cu coarda de asigurare. Coarda de rapel trece pe sub coapsa exterioara miscarii. Cataratorul, agatat īn coarde, efectueaza pendularea apasīnd puternic cu picioarele īn stīnca spre a-si lua elan si pentru a executa o miscare de pendulare. Aterizarea se face tot pe picioare, cautīndu-se o mica platforma cu picioarele sau o priza cu mīna ramasa libera.

Acest procedeu este īntrebuintat la urcare pentru trecerea surplombelor sau a portiunilor de coarda dubla surplombate si, īn general, pentru portiunile lipsite complet de prize. Scaritele sīnt bucle de cordelina atasate de pitoane prin intermediul carabinierelor (fig. 63). Buclele, bine īnnodate la capete si avīnd o lungime de 2-3 m, se īmpart īn 2-3 trepte, prin noduri intermediare. Cele doua fire ale fiecarei trepte sīnt inegale ca lungime, spre a nu se īnchide atunci cīnd alpinistul īsi lasa greutatea corpului īn scarita. Scarita se ataseaza de carabiniera printr-un ochi facut la capatul opus celui īnnodat, pentru ca ea sa nu se roteasca īn carabiniera. Capatul īnnodat al scaritei formeaza īntotdeauna treapta cea mai de jos. Īn escaladarea surplombelor foarte dificile se folosesc scarite cu 3 sau 4 trepte (fig. 64 a, b). Pentru premiere, cīnd alpinistul lucreaza timp mai īndelungat īn scarite, treptele se confectioneaza din placute de lemn sau aluminiu, ceva mai mari decīt latimea unei espadrile, ca sa nu jeneze piciorul (vezi fig. 63).

Fig. 63. Scarite

Fig. 64 a. Trecere de surplomba

Prin analogic cu metoda catararii la coarda dubla, scaritele se folosesc alternativ, dupa necesitate, īndeosebi ca prize de picior. Scarita se ataseaza de piton cu o alta carabiniera decīt aceea a corzii de asigurare, īnainte de introducerea carabinierei cu coarda īn piton; aceasta, pentru a se evita blocarea corzilor prin īncurcarea scaritei cu coarda īn carabiniera, sau prin īnfasurarea scaritei pe coarda.

Fig. 64 b. Trecere de surplomba