Conceptul de sport, subsistemele sportului, CLASIFICAREA SPORTURILOR, TEORIA SI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Cuvantul englezesc “sport” vine din latinescul “deportare”, care insemna “a te distra”, “a te amuza”. In secolul al XIV-lea, in Anglia expresia “to sport”. In secolul al XIX-lea, datorita in special lui Thomas Arnold, se cristalizeaza conceptul de sport: acela de competitie ludica care procura placeri specifice dar, de asemenea, intotdeauna si “… o formare corporala si morala, sau, mai exact, o formare morala prin una corporala” (Bernard, 1989).

M. Bernard (1989) considera ca este mai adecvata o definitie ca cea oferita de G. Magnane, tocmai pentru ca este neutra la judecati valorice si surprinde mai complex fenomenul sportiv: “O activitate de loisir unde dominant este efortul fizic …, practicata intr-un mod competitiv, comportand reguli si institutii specifice si susceptibila de a se transforma intr-o activitate profesionala”.

Sportul – cu precadere sportul de performanta - a devenit un fenomen social. Alaturi de educatie fizica si turism sportul cu cele trei ipostaze ale lui, constituie un fenomen social, cu o activitate concreta, cel al exercitiilor fizice.

Fenomenul de practicare al exercitiilor fizice uimeste prin varietatea activitatilor (sa luam de exemplu exercitiul fizic al deficientului fizic sau al participantului la jocurile paraolimpice si cel al sportivului din sporturile extreme).

Omul ca fiinta hipercomplexa, cu performante din ce in ce mai mari in toate domeniile activitatii lui, nu putea eluda studiul stiintific al fenomenului sportiv. Biomecanica, fiziologia, psihologia, pedagogia, lingvistica, stiintele exacte au contribuit la formarea unei traditii in domeniul cercetarii activitatilor sportive. In jurul anilor `60 ai acestui secol s-a considerat ca acest domeniu a dobandit o 939g66j demnitate epistemica remarcabila si s-a institutionalizat.

De-a lungul anilor oamenii domeniului au incercat sa dea o denumire cat mai adecvata acestei noi stiin e. A fost denumita: Stiinta miscarilor umane, Kinantropologie, Gimnologie, Fiziopedagogie, Kinetica umana, Stiinta activitatilor corporale, Kinesiologie umana s.a.m.d.

Pentru simplificare si intr-un anumit mod simplificat conventional termenul de „Stiinta sportului” este justificat cand in context avem sportul de performanta si de mare performanta. In fond performanta umana este raportata in primul rand la capacitatile individului si apoi raportate la performantele individului in raport cu semenii lui.

A. Dragnea citandu-l pe M. Epuran (1996) identifica 14 subdiscipline care servesc acest domeniu si care alcatuiesc un sistem complex:

      filosofia sportului;

      psihologia sportului;

      sociologia sportului;

      educatia fizica adaptata (pentru persoanele cu disfunctii);

      fiziologia efortului sportiv;

      istoria sportului;

      managementul sportului;

      medicina sportului;

      pedagogia sportului;

      informatica sportului;

      politica sportului;

      legislatia sportului;

      facilitatile si echipamentul sportiv;

      economia sportului.

Cu toate ca nu fiecare din aceste ramuri de stiinte este la fel de strans legata cu fiecare, ele formeaza un fel de sistem, in sensul ca au loc mereu imprumuturi de date concrete, concepte, teorii si metode.

SUBSISTEMELE SPORTULUI

In „Manifestul despre sport' Consiliul International pentru Educatie Fizica si Sport de pe langa UNESCO face diferentieri intre sportul de performanta, sportul scolar si sportul in timpul liber. In aceasta tripla ipostaza a sportului, elevul poate practica toate formele: in scoala in cadrul lectiilor de educatie fizica si sportiva (cerc sportiv), sub indrumarea pedagogului; in lectia de antrenament sub indrumarea antrenorului in vederea obtinerii performantelor si in timpul liber, in mod independent sau asistat de un mentor.

Mihai Epuran (1996) citandu-l pe O. Grupe, aminteste de patru categorii de sporturi:

sportul pentru tineret;

sportul pentru toti;

sportul de competitie;

sportul de inalt nivel (profesionist).

Revenind la competitia sportiva care presupune obtinerea unui rezultat, constatam ca ea se particularizeaza pentru fiecare ipostaza a sportului:

in sportul pentru toti competitia se incheie odata cu victoria. Fiecare intalnire are oarecum o existenta de sine statatoare, chiar daca se pot efectua clasamente sau decerna premii;

in educatia fizica, competitia se incheie odata cu victoria, dar aici ea lasa urme in perspectiva, prin valentele educative (dezvoltarea biologica si socializarea elevului);

in sportul de performanta competitia nu se limiteaza numai la obtinerea victoriei din concursul respectiv, sportivul sau echipa sunt inclusi intr-un sistem competitional in care toti participantii sunt adversari in timp (tur, retur, campionat, etc) si in care au relatii de rivalitate directe sau indirecte. Acest ultim sistem genereaza o serie de demersuri specifice atat in plan orizontal cat si vertical, efectuate de sportivi si staff-ul tehnic. Putem spune ca, in acest caz, competitia se desfasoara si intre concursuri.

Adrian Dragnea si Silvia Mate-Teodorescu (2002) au elaborat o schema a termenilor ce deriva din notiunea fundamentala sport:

Fig.2 - Schema termenilor ce deriva din notiunea fundamentala „sport'

(dupa A.Dragnea si Silvia Mate-Teodorescu, 2002)

CLASIFICAREA SPORTURILOR

Clasificarea exercitiilor fizice

Pentru ca exerci iile fizice sunt baza motorie a exprimarii sportive, este necesara o prezentare de ansamblu a criteriilor de clasificare a acestora.

Gh. Carstea (1999) defineste exercitiul fizic drept „actul motric repetat sistematic si constient in vederea indeplinirii obiectivelor antrenamentului sportiv, fiind mijlocul specific de baza'. Exercitiul fizic trebuie delimitat de un act motric obisnuit din viata cotidiana, productiva.

Actul motric sau „gestul motric' are la baza o intentie deliberat conceputa, se poate repeta sistematic dupa reguli metodice precise si influenteaza atat sfera biologica (cu precadere) cat si sfera spirituala, psihica.

Sistemele de educatie fizica si sport clasifica exercitiile fizice dupa criterii ca:

finalitatea exercitiului;

globalitatea exercitiului;

localizarea muschilor solicitati.

Dragnea clasifica exercitiile fizice in trei categorii:

a)  Exercitii pentru pregatire generala care: favorizeaza dezvoltarea multilaterala, dezvolta calitatile motrice de baza, largirea bagajului de deprinderi motrice ale sportivilor, favorizand transferurile pozitive de deprinderi;

b)  Exercitii cu caracter mixt sau intermediar, care sunt constituite pe baza asemanarii cu caracterele spatiale ale procedeelor tehnice, dar se deosebesc atat prin forma cat si continut de procedeele si elementele de concurs (Exemple: sarituri in inaltime prin procedee necompetitionale; alergari pe distante mai mici decat cele de concurs; joc pe teren redus cu numar redus de sportivi, cu reguli schimbate; la gimnastica exercitii cu ajutor uman sau cu aparate);

c)  Exercitii cu caracter specific, care insa nu se confunda strict cu ramura de sport practicata. Aceste exercitii sunt de apropiere pentru perfectionarea tehnicii sau tacticii (coordinative) sau de dezvoltare a capacitatii specifice de efort (conditionale).

Renato Manno clasifica exercitiile dupa urmatoarele structuri:

a)  Structura miscarii, este determinata prin intermediul parametrilor cinematici si dinamici, care pot fi dedusi din efortul competitional in comparatie cu efortul de antrenament. (Asemanarea mai mare sau mai mica a exercitiului cu concursul il clasifica in exercitiu simplu, special sau de competitie; se pot astfel sa defini modele biomecanice ale performantei si ale pregatirii)

b)  Structura incarcaturii, se bazeaza pe analiza reactiilor interne provocate de incarcatura in conditii de competitie si antrenament. Aceste reactii se refera la procesele metabolice implicate si la efectele de adaptare ale exercitiilor efectuate. Ele pot fi sintetizate in:

exercitii cu efort predominant anaerob-alactacid;

exercitii cu efort predominant anaerob-lactacid;

exercitii cu efort predominant mixt (aerob-anaerob);

exercitii cu efort predominant aerob;

exercitii cu efort predominant plastic (anabolic);

c)  Structura topografica, priveste analiza interventiilor musculare care se dezvolta pe baza datelor biomecanice descrise anterior. Studiul se poate efectua cu ajutorul electromiografiei.

d)  Structura situationala, care desemneaza o orientare a elementelor situatiei tehnico-tactice. Aceste elemente nu pot fi definite cu maxima obiectivitate, dar joaca un rol important in obtinerea performantelor. Nivelul de previzibilitate poate fi conditionat de urmatoarele elemente:

      elemente cunoscute aplicate;

      elemente cunoscute prin anticipatie, cu alegere, necunoscute (invatarea unei combinatii, repetarea unei tehnici, sparing-partener conditionat in box);

      elemente necunoscute de aplicat;

      conditii psihologice ale situatiei (realizarea unui obiectiv propus in situatii variate de stres psihic, conditii diferite).

Pornind de la analizele efectuate dupa aceste criterii, exercitiile de antrenament pot fi impartite in:

      exercitii generale (care nu au asemanare directa cu prestatia sportiva);

      exercitii specifice (de initiere si dezvoltare)

      exercitii competitionale (reproducerea efectiva sau simultana a conditiilor probei oficiale, avand la baza stimulentul determinant care constituie componenta agonistica).

Gheorghe Carstea propune clasificarea exercitiilor fizice dupa scopurile educative urmarite:

a)  dupa ponderea asupra dezvoltarii unor segmente-grupe musculare: exercitii pentru trunchi, spate, membre superioare, membre inferioare, etc.;

b)  dupa pozitia fata de „aparate': exercitii fizice la aparate, cu aparate, pe aparate;

c)  dupa influenta asupra dezvoltarii calitatilor motrice: exercitii pentru dezvoltarea vitezei, indemanarii, rezistentei, fortei, a calitatilor motrice combinate si complexe;

d)  dupa influenta asupra componentelor antrenamentului sportiv: exercitii pentru pregatirea tehnica, tactica, fizica;

e)  dupa caracterul succesiunii miscarilor componente: exercitii fizice ciclice, aciclice si combinate;

f)    dupa natura efortului fizic: exercitii fizice statice, dinamice si combinate. Aceste tipuri de exercitii sunt folosite cu precadere pentru dezvoltarea fortei, care ocupa locul central in dezvoltarea aptitudinilor motrice. Pe langa articulatii si parghii osoase, muschiul ocupa pozitia centraala in cadrul acestor exercitii, prin capacitatea lui de contractare si intindere. Daca analizam modul in care se realizeaza contractia musculara in cadrul exercitiilor putem deosebi urmatoarele tipuri de exercitii:

      exercitii izometrice utilizate in exercitiile fizice statice (nu se modifica distantele dintre capetele musculare);

      exercitii izotonice concentrice (exercitii fizice dinamice in care muschiul se scurteaza);

      exercitii izotonice excentrice (exercitii fizice dinamice in care muschiul se lungeste);

      exercitii izotonice pliometrice (exercitii fizice dinamice in care capetele musculare se indeparteaaza dupa care se apropie in timp foarte scurt). Acest tip de exercitiu se mai numeste „exercitiu pliometric';

      exercitii combinate (exercitii fizice cu combinatii intre contractii izometrice si contractii izotonice concentrice, excentrice sau pliometrice);

g)  dupa intensitatea efortului fizic: exercitii fizice maximale, submaximale, medii.

Forma exercitiului fizic este data de modul in care se succed miscarile componente luandu-se in considerare urmatoarele elemente:

directia miscarii

amplitudinea miscarii (cm, m sau grade), adica lungimea drumului (de obicei exprimata prin marimea unui arc de cerc) intre pozitiile extreme ale unui segment sau corp care oscileaza, se misca;

tempoul, adica viteza de succesiune a actelor motrice sau a actiunilorr motrice, se exprima prin spatiul parcurs pe unitate de timp S/T sau prin numar de repetari pe unitate de timp N/T si reprezinta un raport sau coeficient;

ritmul (cadenta) reprezinta numarul de repetari a actelor motrice pe parcursul unei executii indelungate si uniforme;

sistemul de dispunere fata de adversari si parteneri;

durata, adica intervalul de timp in care se desfasoara un act motric sau o succesiune de acte motrice de aceeasi natura sau de natura diferita;

viteza de executie.

Criterii de clasificare ale sporturilor

In functie de efectul lor fiziologic, propus de Monte (citat de R. Manno, 1996) (instrument pentru selectarea mijloacelor de antrenament) exerci iile se pot clasifica in:

a)  activitati sportive cu efect predominant si masiv anaerob, cu durata cuprinsa intre 10 secunde si 1 minut (atletism, sprinturi scurte, ciclism 20 m., natatie 100 m., 200 m., patinaj viteza, slalom schi);

b)  activitati sportive cu efect predominant aerob, cu o durata mai mare de 3 minute (atletism mars, natatie 400 m., 800 m., patinaj fond, schi fond, ciclism sosea, caiac-canoe, canotaj 2000 m.);

a)  activitati sportive cu alternanta proceselor aerobe-anaerobe (lupte, judo, baschet, box, volei, handbal, polo, rugby, hochei, fotbal, tenis);

b)  activitati sportive bazate pe putere si indemanare

pe baza de forta (haltere);

pe baza de impulsie (atletism greutate, disc, ciocan, sulita);

pe baza de propulsie (atletism 100 mp. 110 mg. Bob franare, ciclism viteza, atletism inaltime, saritura in lungime);

activitati bazate pe indemanare cu interventia grupelor musculare importante (patinaj artistic, gimnastica ritmica si artistica, schi alpin, sarituri in apa, scrima);

activitati bazate pe indemanare cu interventia musculaturii in scop directional si postural (echitatie, pilotaj bob, tir cu arcul);

activitati bazate pe indemanare cu interventia redusa a musculaturii (tir, carmaci la canotaj, talere).

Matveev, citat de R. Manno (1996), propune urmatoarea clasificare a exercitiilor competitionale:

a)  exercitii monostructurale: exercitii de forta, viteza si rezistenta in deplasari ciclice; exercitii cu deplasari ciclice cu putere submaximala si deplasari cu putere medie;

b)  exercitii polistructurale (cu forma variabila in functie de conditiile competitiei). Apar in jocurile sportive si sporturile de contact (box, lupte, judo, karate);

c)  ansambluri complexe de exercitii competitionale: ramuri sportive duble si multiple cu continut fix sau continut periodic (patinaj, schi alpin) sau ramuri neomogene (decatlon, pentatlon modern, triatloane, poliatloane moderne), gimnastica ritmica, acrobatica, sportiva, patinaj, sporturi extreme.

O ultima clasificare:

a)  sporturi de prestatie – bazate pe dezvoltarea maxima a aptitudinilor conditionale (forta, rezistenta si partial viteza) si a mecanismelor metabolice. Tehnica de executie este in general stereotipa, cu competitii in conditii standardizate (haltere, sarituri, aruncari in atletism, ciclism pista, fond, semifond, natatie, canotaj, canoe);

b)  sporturi de situatie – se bazeaza pe caracterul imprevizibil al situatiei, datorat prezentei unui adversar. Abilitatile tehnice si tactice indeplinesc un rol predominant (sporturi de lupta, jocuri sportive colective si individuale);

c)  sporturi tehnico-combinative – se bazeaza pe executia cat mai eleganta si mai sugestiva a unui numar de figuri in care arbitrul are un rol determinant. Controlul motor constituie factorul determinant (gimnastica, patinaj artistic);

d)  sporturi la tinta mobila si fixa - talere, tir cu arma, tir cu arcul;

e)  sporturi extreme, riscante

TEORIA SI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV – RAMURA A STIINTEI SPORTULUI

Stiinta sportului face parte din familia stiintelor de granita, este un domeniu aparte al stiintei activitatilor fizice si sportive si reprezinta expresia conceptuala a unei „insumari de discipline stiintifice care abordeaza - din anumite puncte de vedere – domeniul nostru. Prin complexitatea lui, acest domeniu se preteaza foarte bine la o abordare multi si pluridisciplinara” (Carstea, 1999).

In acest context a aparut   necesitatea constituirii unei discipline stiintifice care sa reuneasca ideile specifice fenomenului sportiv, sa elaboreze teorii si norme specifice pregatirii sportive, sa generalizeze experienta sportiva pozitiva acumulata in diferite ramuri de sport, sa emita ipoteze, sa prospecteze dezvoltarea ulterioara a antrenamentului sportiv. Aceasta noua disciplina stiintifica este ”teoria si metodica antrenamentului sportiv”.

Definite: „Teoria si metodica antrenamentului sportiv este o disciplina stiintifica de granita care accelereaza, interpreteaza si prospecteaza activitatea de antrenament sportiv in vederea stabilirii legitatilor si mijloacelor prin care se obtine performanta sportiva”. (Roman, 2007)

Teoria si metodica antrenamentului sportiv indeplineste cerintele impuse de metodologia stiintei si anume:

      poseda un domeniu propriu de cercetare si prospectare constituit;

      poseda principii proprii de cercetare izvorate din studierea indelungata a procesului de antrenament, a programarii si dirjarii efortului;

      foloseste metode de cercetare specifice educatiei fizice si sportului, adaptandu-le creator cerintelor antrenamentului sportiv;

      dispune de un ansamblu de cunostinte specifice, stiintifice, pe care le-a sistematizat si pe baza carora emite noi ipoteze pentru cercetare si dezvoltare (Dragnea, 1996).

Teoria si metodica antrenamentului sportiv este o disciplina cu un inalt grad de generalizare si nu poate raspunde integral exigentelor particulare ale diverselor probe sportive. Cu acest domeniu se ocupa teoria si metodica antrenamentului in ramura de sport particulara, unde se aplica in mod particular si individualizat, cunostintele generale.

Teoria si metodica antrenamentului sportiv are ca direc ii prioritare:

      elaborarea planurilor de antrenament;

      enuntarea principiilor antrenamentului;

      cresterea caracterului pedagogic al procesului de antrenament.

Domeniul de activitate al acestei discipline stiin ifice are urmatoarele directii de studiu si cercetare:

      notiunile fundamentale din domeniu;

      efortul in antrenamentul sportiv;

      mijloacele antrenamentului sportiv;

      metodele antrenamentului sportiv;

      principiile antrenamentului sportiv;

      componentele antrenamentului sportiv;

Metodica antrenamentului sportiv abordeaza urmatoarele probleme principale:

      legatura principalelor componente ale antrenamentului sportiv cu efortul;

      determinarea, dirijarea, si dinamica efortului in antrenament si competitie;

      perioadele si structurile antrenamentului sportiv in corelare cu forma sportiva;

      proiectarea procesului instructiv-educativ in antrenamentul sportiv;

      selectia si pregatirea sportiva la copii;

      evaluarea in antrenamentul sportiv;resurse materiale necesare procesului antrenamentului sportiv;

      modelarea procesului antrenamentului sportiv.

Daca obiectivul principal al Teoriei si metodicii antrenamentului sportiv este formarea unei capacitati de performanta pentru concurs (competitie), este necesara si o teorie care sa faciliteze aplicarea lor in conditii optime in concursurile la care participa sportivul – teoria competi iei sportive

Obiectivul principal al teoriei competi iei sportive este formarea capacitatii subiectilor (antrenori si sportivi) de a aplica in situatii concrete principiile, metodele si mijloacele antrenamentului sportiv. Este evident ca nu putem eluda unitatea dintre antrenament si competitie tocmai pentru ca sistemul unitar al stiintei sportului delimiteaza complexe relativ independente ale pregatirii sportive:

      pregatirea conditionala;

      pregatirea tehnicii sportive;

      pregatirea tacticii sportive;

      pregatirea psihica pentru antrenament si concurs.

Aceste componente principale pot genera relatii de favorizare sau de limitare a performantei din competitie. Cum se produc aceste procese de limitare sau de intarire a performantei in competitie? Antrenamentul fara competitie isi pierde valoarea pentru sportiv pentru ca pregatirea eficace isi dezvaluie valentele de succes in competitie.

Definitie: „Teoria competitiei este disciplina stiintifica de granita care canalizeaza si sintetizeaza caile de utilizare a capacitatii de performanta dobandite in antrenamentul sportiv in vederea obtinerii succesului in concurs”. (Roman, 2007)

A treia subramura a stiintei sportului este teoria refacerii dupa efort. Alaturi de primele discipline, aceasta constituie o disciplina de granita cu ample rezonante in disciplinele medico-sportive. Refacerea dupa efort este procesul de reabilitare a capacitatilor de efort ale sportivului, cel putin pana la nivelul aflat inainte de efectuarea antrenamentului sau competitiei. Pentru a cunoaste si a aplica intelege demersurile corecte pentru refacerea dupa efort este necesara in elegerea semnificatiei „supracompensarii”, fenomen care face obiectul TMAS. Refacerea dupa efort nu trebuie confundata cu recuperarea dupa efort, care se efectueaza dupa stari si situatii patologice cauzate de efortul irational sau accidentarea sportivului.