Deoarece în regiunile de munte temperatura este foarte schimbatoare, alpinistul are nevoie de o îmbracaminte corespunzatoare. Un astfel de echipament trebuie sa întruneasca urmatoarele conditii: sa fie calduros, usor, rezistent si impermeabil.
Pentru confectionarea unui echipament calduros se foloseste lîna, iar pentru unul usor tesaturile de matase si nylon. Echipamentul este trainic daca tesaturile sînt alese cu atentie si devine impermeabil (dar nu în mod absolut) daca tesaturile sînt tratate special (impregnate). Un alt mijloc de a face echipamentul impermeabil este suprapunerea a doua haine de acelasi fel, de exemplu, doua hanorace.
Echipamentul alpinistului cuprinde: îmbracamintea de corp; îmbracamintea de ascensiune; îmbracamintea de protectie.
sosetele. Pentru ascensiuni se recomanda sa se încalte mai întîi o pereche de sosete de lîna moale si subtire, peste care se trage o alta pereche, din lîna groasa. sosetele de bumbac nu sînt indicate deoarece impregnîndu-se cu apa, tin frig si produc rosaturi.
Ciorapii. Pentru turele de catarare efectuate în timpul verii, cînd alpinistul foloseste pantalonul bufant, se pune o pereche de ciorapi de bumbac treisferturi. Iarna însa, pentru turele de catarare, se încalta sosete de lîna moale si subtire, iar pe deasupra ciorapi de lîna treisferturi. Uneori, pentru a proteja picioarele de zapada, se întrebuinteaza ciorapi treisferturi fara laba, la fel cu aceia ai vînatorilor.
Camasa. Cele mai potrivite camasi sînt acelea confectionate dintr-o tesatura subtire de lîna, care are proprietatea de a absorbi transpiratia si de a mentine caldura corpului, chiar atunci cînd se uda. Camasa de lîna pura nu este obligatorie, ci poate fi înlocuita cu una a carei tesatura este combinata cu bumbac, ceea ce îi mareste rezistenta. Pentru ca bratele si mijlocul alpinistilor sa nu sufere din pricina frigului, nu se recomanda camasile cu mîneca scurta sau cele care nu acopera bine mijlocul.
Chilotii. Vara alpinistul va folosi chiloti fixati de talie cu elastic; iarna se utilizeaza indispensabili lungi din flanela de lîna.
Brîul de blana. Pe lînga cele enumerate mai sus, mentionam ca în timpul dormitului în bivuacuri, pentru a proteja mijlocul împotriva frigului, este bine sa se foloseasca un brîu lat de cca. 10-15 cm, confectionat din lîna moale, din blana de miel tuns, iepure sau orice alta blana.
Îmbracamintea de ascensiune
Pantalonii. În timpul verii, pentru escaladele de stînca sînt indicati pantalonii golf, putin bufanti sub genunchi, sau pantalonii de tip tirolez (knikerboker). Pantalonii se fac din doc sau din pluscord (catifea reiata), material foarte rezistent si cu aderenta la stînca. Foaia de cort, desi mai durabila, nu este buna pentru confectionarea pantalonilor deoarece avînd o tesatura foarte deasa, nu permite suficienta aerisire a pielii, favorizînd astfel transpiratia. Pe vreme friguroasa se îmbraca pantaloni golf din stofa de lîna.
Jacheta. Cînd temperatura este scazuta, alpinistul trebuie sa îmbrace peste camasa o jacheta de lîna subtire, încheiata în fata cu nasturi sau fermoar, destul de larga - spre a-i permite orice miscare, si îndeajuns de lunga - pentru a-i acoperi mijlocul. La temperaturi foarte scazute nu se recomanda un pulover gros, ci doua jachete sau pulovere de lîna subtire, îmbracate una peste cealalta, alcatuind astfel un strat izoterm.
Palaria. Acest accesoriu al echipamentului, necesar unui alpinist pentru a-i feri capul de insolatie, de caderile de pietre, prec 11111d317l um si de nisipul ce curge uneori pe trasee, poate fi - vara - o palarie de fetru sau de pînza impermeabila, cu boruri (aceasta din urma fiind foarte utila pe timp de ploaie). De asemenea se poate recurge si la bereta de tip alpin (tip vînator de munte).
Pentru turele de iarna, în cazul cînd temperatura nu este prea scazuta, alpinistul se poate limita la aparatori de urechi, caciulita de schi sau bereta.
În turele de iarna, pe viscol sau în cazul noptilor geroase petrecute în bivuac alpinistul îsi apara de frig capul si gîtul punîndu-si un passe-montagne.
Bocancii. Caracteristicile bocancilor pentru alpinism de buna calitate sînt urmatoarele: talpa suficient de groasa (15 mm), spre a asigura impermeabilitatea si insensibilitatea la asperitati, alcatuita din mai multe straturi subtiri, ultimul fiind din cauciuc profilat; rama cît mai îngusta pentru a nu incomoda la catarare (rama întoarsa si cusuta asigura un maximum de impermeabilitate); tocul cît mai lat si nu prea înalt (20 mm de la rama), bine prins de talpa, ca sa reziste la coborîrile ce se efectueaza pe calcîie; fetele din piele grasa (iuft), dublate cu captuseala de piele, croite fiecare dintr-o singura bucata si prevazute cu un burduf în fata pentru a împiedica patrunderea apei si zapezii în bocanc; bombeul rotund si nu prea tare (fig. 1). Bocancii trebuie sa fie usori, îndeajuns de înalti spre a sustine glezna si sa aiba cît mai mult cu putinta forma piciorului.
Fig. 1. Încaltamintea alpinistului: Espadrila; bocanc cu talpa de cauciuc profilat cu jambiera
Pentru turele de iarna combinate cu schi alpin se foloseste un bocanc obisnuit de munte, cu rama si talpa adaptate formei legaturii de schi. Tocul este prevazut cu un sant pentru fixarea si sustinerea legaturii, iar vîrful are forma bacurilor, bombeul fiind însa rotund. Bocancul ortopedic sau cu carîmbii prea înalti nu corespunde mersului cu coltari sau catararii.
Espadrilele. Pentru catararea pe portiunile stîncoase mai dificile, unde bocancul cu talpa de cauciuc profilat nu mai poate fi folosit, se utilizeaza ghetele de catarare denumite espadrile. Acestea sînt confectionate din pînza groasa sau din piele, si se muleaza perfect pe picior. Talpa este confectionata din cauciuc, crep, filt sau sfoara. Dintre toate acestea talpa de crep sau de cauciuc prezinta cea mai mare aderenta în escaladele pe stînca curata si uscata. Pe traseele din tara noastra, cu portiuni de stînca uda sau acoperite de vegetatie, si mai ales pentru caz de ploaie.
În timpul unei escalade, se întrebuinteaza espadrila cu talpa de filt tesut, cu o grosime de aproximativ 7-10 mm. Talpa de sfoara nu este durabila, are aderenta mare numai la stînca uda si prezinta inconveniente mari la escaladele pe stînca uscata, mai ales în calcar (vezi fig. 1).
Astazi, în muntii nostri si în general pentru catarare pe calcar si conglomerat se foloseste espadrila din piele, cu talpa de filt, iar pe granit bocancul cu talpa de cauciuc profilat (de tip Vibram).
Espadrilele trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii: sa se muleze perfect pe picior, sa nu aiba rama si bombeuri iar talpa sa fie lipita si apoi cusuta, deoarece cusatura singura se roade repede si talpa se desprinde.
Mânusile. O pereche de manusi (cu cinci degete sau numai cu unul singur), tricotate din lîna groasa, va fi întotdeauna necesara alpinistului pentru a-si apara mîinile de frig. Manusile trebuie sa fie destul de largi spre a nu stingheri miscarea degetelor si sa aiba o manseta de cel putin io cm, care sa acopere articulatia mîinii. Adeseori, în turele de zapada, alpinistii folosesc si o pereche de supramanusi, din foaie de cort impermeabila, pentru a evita udarea manusilor si, implicit, înghetarea mîinilor. Desi la noi nu sînt utilizate, mentionam ca în alte tari se folosesc si supramanusi din piele de crom subtire sau din piele grasa.
Întrucît manusile sînt acelea care pastreaza caldura mîinii, supramanusile ferind numai de umiditate si de vînt, acestea din urma nu trebuie sa fie captusite. Mai amintim ca, în orice tura, alpinistul trebuie sa aiba în rucsac mai multe perechi de manusi.
Ochelarii de soare. Ochelarii sînt indispensabili pentru a apara ochii împotriva radiatiilor ultraviolete care produc oftalmiile de zapada. Pentru a preveni acest neajuns avem la îndemîna ochelarii cu sticla de culoare fumurie; în schimb pe ceata sînt mai indicate sticlele de culoare galbena care maresc vizibilitatea. Lentilele din celuloid nu sînt recomandabile fiindca nu absorb razele ultraviolete decît în mica masura si, în general, deformeaza vederea, celuloidul fiind rareori perfect transparent si prezentînd de cele mai multe ori valuri. Ochelarii folositi în alpinism au o rama de metal similara cu aceea a ochelarilor de sudura (cochilii de forma ovala, din aluminium, pentru fiecare ochi). Ochelarii sînt prevazuti cu un elastic reglabil dupa marimea capului si cu o aerisire cît mai buna, spre a se evita aburirea, iar în caz de viscol sa nu îngaduie patrunderea zapezii în interiorul cochiliilor.
Rama ochelarilor este prevazuta - pe marginea interioara care se aplica pe fata - cu un strat protector, format din piele subtire sau fetru.
Jambierele. Rolul acestora este de a proteja portiunea între partea superioara a bocancului si partea inferioara a pantalonului, adica acolo unde zapada ar putea patrunde cu mai multa usurinta. Cea mai practica jambiera este aceea în forma de manson, facuta dintr-un material impermeabil, avînd la fiecare capat doua ekstice, cu ajutorul carora se fixeaza pe picior. Pentru ca jambiera sa nu alunece de pe carîmbii bocancului în sus, ea este sustinuta de un siret petrecut pe sub talpa (vezi fig. 1). Unii alpinisti prefera jambiere mai lungi, care acopera întreaga gamba si o parte din bocanc (model mai vechi). Acestea nu sînt recomandabile decît în situatii speciale, deoarece împiedica aerisirea piciorului si stingheresc mersul. Jambierele de tip manson acopera piciorul, peste bocanc si pantalon, numai pe o lungime de circa 15 cm, oprind astfel doar patrunderea zapezii în bocanci. Aceste jambiere pot fi folosite si vara spre a se evita patrunderea pietricelelor si a nisipului în bocanci. Elasticul jambierei se potriveste în asa fel pe picior, încît sa nu fie prea strîmt si astfel sa stânjeneasca circulatia sîngelui.
Hanoracul. Aceasta jacheta de pînza deasa, impermeabila, prevazuta cu gluga, se îmbraca peste vesta de lîna sau peste camasa. Hanoracul fereste corpul alpinistului de vînt, de ploaie si mentine un strat de aer izoterm, datorita caruia se pastreaza temperatura corpului. Pentru ascensiunile din timpul iernii se recomanda hanoracul din balonseide, acesta fiind o tesatura mult mai usoara si mai deasa. Pentru turele de vara se impune un hanorac dintr-o tesatura mai groasa, deci mai durabila (doc, foaie de cort) fiindca în urma frecarii de corzi si de asperitatile stîncii, hanoracul se uzeaza foarte repede.
În general, hanoracele deschise în fata, care se încheie cu nasturi sau fermoar, sînt mai practice. Cele care se îmbraca peste cap nu sînt comode, mai ales în cort, unde spatiul este redus si, în afara de aceasta, nu permit o reglare usoara a temperaturii corpului în timpul mersului. Buzunarele hanoracului sînt aplicate în interior ca sa nu se agate si sa nu se rupa. Hanoracul trebuie sa fie prevazut în talie cu un siret ce poate fi strîns la nevoie, la fel ca si marginea glugii. Mînecile se încheie cu nasturi. În regiunea omoplatilor si a umerilor hanoracul se dubleaza pe dinauntru. Cusaturile se fac suprapuse în asa fel încît sa înlesneasca scurgerea apei provenita din ploaie. De obicei, atunci cînd este frig, hanoracul se poarta în pantaloni, spre a mentine mai bine temperatura corpului. Deoarece hanoracul nu poate fi impermeabilizat în mod absolut este bine ca alpinistul sa aiba, pentru caz de ploaie, si o pelerina cu gluga, din foaie subtire de nylon sau de cauciuc. Pelerina trebuie sa fie destul de larga, pentru ca alpinistul sa o poata îmbraca si atunci cînd are rucsacul în spate.
Sacul de spate (rucsacul). Pentru ascensiuni se folosesc doua feluri de saci de spate:
a. Sacul mare. De obicei acesta este prevazut cu armatura metalica, exterioara sau interioara (este preferabila cea interioara) si are o capacitate mai mare, în functie de scopul utilizarii sale. Acest sac se foloseste în turele de durata mai lunga si este confectionat dintr-o tesatura foarte rezistenta, impermeabilizata. Fundul sacului se face din piele de crom sau din piele artificiala pentru a nu se uda atunci cînd este lasat jos pe zapada sau în umezeala. Buzunarele exterioare se închid cu clape. Sacul trebuie sa cuprinda întregul echipament, tot materialul tehnic, precum si proviziile de hrana ale alpinistului. De obicei, sacii de tip mare au si în interiorul lor buzunare si despartituri care îngaduie rînduirea echipamentului si a proviziilor în asa fel, încît acestea sa fie la îndemîna alpinistului cînd are nevoie de ele.
b. Sacul de escalada. Acest sac este necesar în cazul turelor dificile în stînca, în care nu se poate renunta la un minim de echipament si de material de rezerva, precum si la o anumita provizie de alimente. Sacul de escalada trebuie sa fie cît mai usor, deci nu are armatura (spatar), nici buzunare exterioare; forma sa, de dimensiuni reduse, va fi alungita în sensul înaltimii alpinistului, spre a nu-l dezechilibra în miscari. Insistam asupra faptului ca materialul tehnic se introduce în întregime în interiorul sacului, în asa fel încît nici un obiect care ar putea sa se agate de colturile stîncilor sa nu ramîna în afara.
Materialul pentru bivuacare pe munte trebuie sa corespunda urmatoarelor conditii:
- sa fie usor; în principiu, greutatea suplimentara a materialului de bivuac nu trebuie sa depaseasca 3 kg de om si maximum 5 kg pentru parcurgerile de creste de lunga durata;
- sa fie rezistent, deoarece înfrunta furtunile, viscolele si alte intemperii;
- sa fie calduros, fiindca în timpul orelor de repaus si de somn trebuie sa asigure conditia de baza a odihnei si anume temperatura potrivita;
- sa constituie o protectie eficace împotriva vîntului, împiedicînd patrunderea aerului rece si a zapezii fine;
- sa fie simplu si usor de mînuit, caci aproape întotdeauna instalarea bivuacului de catre alpinisti se face în conditii de oboseala, de frig si chiar de viscol.
Materialul pentru bivuac poate fi grupat astfel:
- îmbracaminte speciala;
- material pentru dormit;
- material pentru adapost.
Pufoaica este confectionata din tesatura de balonseide, nanghin sau tesatura de nylon; uneori ea este prevazuta si cu gluga. Poalele pufoaicei (în talie), gîtul si mînecile se termina cu o tesatura elastica, care le tine strîns lipite de corp. Lungimea pufoaicei depaseste cu putin mijlocul. Pufoaica se închide în fata cu nasturi sau fermoar si este matlasata în romburi sau carouri mari, în interiorul carora se afla puf de gîsca. Datorita acestui fapt se pastreaza un strat de aer izoterm care mentine caldura corpului. Greutatea unei pufoiace nu trebuie sa fie mai mare de 450-500 g.
Sacul de dormit se confectioneaza din acelasi material ca si pufoaica, avînd o gluga ce acopera în întregime capul si o lungime suficienta pentru ca alpinistul sa patrunda cu tot corpul în interior, închiderea sacului de dormit se face printr-un fermoar de aproximativ 50 cm lungime, iar gluga se strînge cu ajutorul unui siret. Sacul de dormit nu trebuie sa depaseasca greutatea de 1200 g.
Salteaua pneumatica, din tesatura cauciucata, trebuie sa aiba lungimea corpului alpinistului; dar ea poate fi si mai scurta, atît cît sa cuprinda portiunea dintre coapse si umeri (restul corpului se odihneste pe rucsac, coarda etc.);
Exista si saltele pneumatice confectionate din tuburi de nylon, introduse într-o camasa de pînza.
Sacul pentru bocanci este facut din pînza cauciucata si are marimea necesara pentru a cuprinde o pereche de bocanci. În timpul noptii, alpinistul introduce bocancii - curatati de zapada - în acest sac pe care apoi îl pune în sacul de dormit, la picioare. În felul acesta sacul de dormit nu se uda, iar bocancii sînt feriti de înghet.
Sacul Zdarsky este un cort din tesatura impermeabila, avînd dimensiuni reduse si fiind format din doua fete de forma trapezoidala, cusute împreuna pe trei laturi. Acest cort este sustinut de capul alpinistilor care stau jos în el (sezînd), sau prins de pitoane batute în stînca si este folosit în special pentru bivuacuri, în trasee de mare dificultate tehnica, pe platforme de regrupare nu prea largi. Greutatea sa este redusa, deci poate fi usor transportat. Deoarece acest cort nu are fund, alpinistii au posibilitatea sa-l improvizeze, asezînd sub ei întregul material tehnic pe care îl poseda echipa, precum si echipamentul disponibil, în cazul cînd nu au o foaie de nylon suplimentara. O alta solutie ar fi aceea ca la confectionarea acestui cort, una din fetele în forma de trapez sa fie lasata mai lunga la baza, spre a putea fi îndoita dedesubt si a servi astfel drept fund al cortului, încalzirea în cort se face cu ajutorul primusului. Sacul Zdarsky este oarecum asemanator cu un clopot, fiind sustinut - în loc de armatura normala a unui cort - de catre corpurile alpinistilor.
Fig. 2. Cortul izoterm
Cortul. Pentru turele de iarna se utilizeaza cortul izoterm (fig. 2); pentru bivuacurile de vara se poate întrebuinta un cort obisnuit cu o singura fata. Cortul izoterm este format din doua corturi, introduse unul în celalalt, pastrîndu-se astfel între ele un strat de aer izolant. Cel mai bun cort izoterm este acela denumit "Himalaia" pentru doua sau trei persoane. Acest cort nu se confectioneaza dintr-un material impermeabil, ci dimpotriva, dintr-o tesatura de bumbac deasa, foarte subtire si hidrofila. Datorita acestei tesaturi, apa absorbita se scurge pe cele doua suprafete ale sale si circula (conform principiului capilaritatii) între fibre, eliminîndu-se riscul ca ea sa se prelinga în interiorul cortului, chiar si atunci cînd cineva atinge peretele exterior. Ţesatura hidrofila mai are proprietatea de a fi permeabila pentru aer, permitînd ca aerisirea sa se faca în bune conditii (fara a fi nevoie de ferestruici speciale), iar condensarea vaporilor proveniti din respiratie în interiorul cortului sa nu mai fie posibila.
Fundul cortului este facut dintr-o tesatura impregnata cu nylon sau cauciuc.
Cele mai moderne corturi izoterme au peretele exterior confectionat dintr-o tesatura de nylon, ceea ce micsoreaza posibilitatea înghetarii zapezii pe fata exterioara a cortului si deci îngreuierca sa considerabila; dezavantajul lor consta însa în faptul ca aceasta tesatura nu permite o buna aerisire, din care cauza vaporii proveniti din respiratia alpinistilor se condenseaza în interiorul cortului si se depun sub forma de chiciura pe peretele interior; acest inconvenient poate fi însa înlaturat lasîndu-se primusul sa arda cîteva minute.
Betele de sustinere ale cortului sînt din teava de duraluminiu, pentru a rezista la viscole si a fi usoare, dar pot fi foarte bine înlocuite si cu bete de schi, de înaltime potrivita.
Coarda
Pîna acum cîtiva ani alpinistii utilizau cu precadere corzile de cînepa alba (cînepa abisiniana), a caror rezistenta si suplete sînt recunoscute. Corzile de Manila, cu toate ca sînt mai putin grele si putrezesc mai încet decît cele de cînepa, nu erau recomandate din cauza rezistentei lor scazute. Aceste corzi, datorita faptului ca suportau mult mai bine actiunea apei, erau folosite cu deosebire iarna. În prezent însa, pentru turele de zapada si pentru turele în care corzile sînt supuse actiunii apei, se întrebuinteaza de preferinta corzile de perlon si nylon. Acestea nu-si schimba calitatile cînd se uda si au o rezistenta de cca 2-2,5 ori mai mare decît a corzilor de cînepa, atunci cînd sînt supuse la un efort static, si de 4 ori mai mare - la un efort dinamic (soc). În afara de aceasta ele prezinta si avantajul ca sînt aproape cu 50% mai usoare decît corzile de cînepa; totusi prezinta si ele un neajuns însemnat: corzile rasucite sînt mai rigide si deci mai greu de manevrat. Cu toate acestea, în ultimii ani alpinistii din toate tarile au adoptat fara nici o rezerva corzile de nylon atît pentru stînci, cît si pentru zapada. Pentru a înlatura rigiditatea acestora, în locul corzilor rasucite se întrebuinteaza corzi tesute.
Fig. 3. Corzi tesuta rasucita
Corzile de alpinism se grupeaza, dupa felul cum sînt confectionate, în doua categorii: corzi tesute si corzi rasucite sau cablate (fig. 3).
Coarda tesuta are un miez format dintr-un singur toron rasucit si învelit cu o tesatura mai elastica decît miezul, datorita faptului ca tesatura are o elasticitate mare. Deci, la întindere, fibrele miezului nu lucreaza în acelasi timp cu cele ale camasii tesute. Camasa are numai un rol protector, în timp ce toronul interior suporta si amortizeaza socul.
Coarda rasucita. Cablarea este un sistem, binecunoscut, care consta în rasucirea împreuna a unui numar de toroane în sens invers fata de cel al rasucirii fibrelor unui toron. La întindere, toate fibrele corzii lucreaza în acelasi timp. Omogenitatea aceasta mareste rezistenta corzii rasucite fata de cea tesuta. De fapt este vorba de o superioritate temporara, fiindca dupa cîteva ore de folosire situatia se inverseaza (vezi diagrama).
În timpul folosirii ei, coarda tesuta se uzeaza la suprafata, pe cînd miezul ramîne intact. Corzile rasucite se uzeaza însa mult mai repede pentru ca, prin frecare, fibrele se rup treptat în jurul fiecarui toron. Corzile tesute - cu exceptia celor de nylon -nu mai sînt folosite. Desi sînt mai suple în timpul manevrarii, în urma actiunii microorganismelor ele îsi pierd rapid rezistenta. În afara de aceasta, verificarea starii lor de uzura nu este posibila datorita faptului ca nu poate fi controlat decît învelisul exterior. De cele mai multe ori ruperea acestor corzi s-a datorat putrezirii firelor de cînepa din interior care au suferit actiunea microorganismelor si apei. În schimb corzile de nylon tesute nu necesita o verificare a tuturor firelor ce alcatuiesc tesatura întrucît, fiind vorba de fire sintetice, acestea nu sînt supuse actiunii factorilor amintiti. Pe de alta parte, datorita marii elasticitati a nylonului, rezistenta corzilor tesute din acest material creste si ea considerabil.
Corzile cablate sînt formate din trei toroane. Rezistenta acestora nu este în functie numai de diametrul lor, ci si de felul cum au fost toronate, adica de compactitatea lor; la corzile de cînepa rezistenta depinde în mod special de lungimea fibrelor, care trebuie sa aiba minimum 50 cm.
Fabricarea unei corzi, indiferent de materialul care-i sta la baza, este o operatie dificila care necesita multa atentie si pricepere.
Diametrul corzilor de asigurare folosite actualmente în alpinism, începînd cu traseele de mica dificultate, pîna la cele de dificultate mare, variaza - dupa necesitate - de la 8 la 12 mm. În general se utilizeaza corzile de cînepa cu diametrul de n mm; la corzile de nylon însa diametrul se poate reduce pîna la 8 mm.
Pentru rapel, în cazul cînd se folosesc corzi speciale, diametrul corzilor de cînepa este de 8 mm, iar al celor de nylon sau perlon poate ajunge pîna la 5 mm.
Pe lînga corzile de asigurare sau de rapel în manevrele ajutatoare se mai întrebuinteaza scarite, bucle si corzi cu un diametru mai mic, confectionate din cordelina. Cordelina, este fabricata din acelasi material si în acelasi fel cu corzile; deosebirea consta în aceea ca ea nu este menita sa fie supusa la socuri mari, deci rezistenta si, implicit, diametrul ei sînt mai mici (4-5 mm diametru).
Coarda de asigurare, folosita cu precadere în traseele de dificultate mare, are o lungime de 30-40 m. Uneori, pentru anumite trasee de dificultate maxima, atunci cînd se lucreaza în premiere sau în ture cu surplombe, se utilizeaza si corzi de 80 m. Lungimea de 40 m însa este aproape totdeauna suficienta, caci permite legarea corecta în coarda a unei echipe alcatuita din trei alpinisti, precum si efectuarea rapelurilor care - de obicei - pot fi realizate la o lungime de 20 m.
Mentinerea rezistentei corzilor de alpinism depinde în mare masura si de felul cum sînt pastrate.
Pentru a întretine corzile în bune conditii trebuie sa le uscam imediat dupa folosirea lor. Coarda de cînepa umeda mucegaieste foarte repede si, odata uscata, pierde circa 30% din rezistenta sa initiala. Coarda nu se usuca niciodata strînsa pachet, ci desfasurata si întinsa la aer, într-un loc uscat, ventilat, ferita de soare puternic si de foc.
Coarda de cînepa noua este rigida si din aceasta cauza face bucle care îngreuiaza manevrarea ei si provoaca ruperea fibrelor. De aceea coarda noua, spre a deveni flexibila, se înmoaie în apa, apoi se usuca si se întinde de preferinta printr-un rapel sau doua.
În timpul escaladelor, alpinistii vor avea grija sa nu calce pe coarda, sa n-o tîrasca pe stînca sau pe pamînt si sa n-o loveasca cu ciocanul, pioletul sau coltarii. Cînd folosesc o coarda de cînepa vor cauta, pe cît le este cu putinta, ca ea sa nu se ude, caci actiunea repetata a apei, în afara de faptul ca o face rigida, deci greu de manevrat, îi mareste si greutatea, micsorîndu-i în acelasi timp rezistenta (coarda uda si apoi întinsa îsi pierde din elasticitate).
Pastrarea corzilor în perioada cînd nu sînt folosite este destul de simpla: ele se asaza dupa uscare într-un loc bine aerisit, ferit de caldura, de soare si mai ales de umezeala.
Fig. 4. Nodul de supralegatura
Capetele corzii se matiseaza cu ajutorul unei sfori subtiri (fig. 4), si astfel, în timpul manevrarii, ele nu se mai destoroneaza (firele nu se mai despletesc). Pentru a usura manevrarea corzii este bine sa se marcheze locul care reprezinta jumatatea acesteia printr-un fir subtire colorat (atît pentru rapel, cît si pentru legarea în coarda). Marcarea nu se face cu cerneala sau cu vopsea, fiindca acestea altereaza fibrele.
Fig. 5. Sisteme de strîngere a corzilor
Strîngerea corzii se poate face în mai multe feluri. Alpinistul, atunci cînd nu foloseste coarda, o strînge pentru ca s-o poata purta mai usor si s-o poata desface fara ca aceasta sa se încurce. Deci el este dator sa cunoasca bine un sistem de a strînge coarda, cît mai simplu si mai corect. Coarda nu se strînge în ochiuri de forma unui 8, fiindca acest sistem favorizeaza ruperea fibrelor. Cel mai practic sistem de a strînge coarda este acela "în coroana", si anume: coarda se înfasoara pe piciorul îndoit - între talpa si genunchi - în bucle, iar unul sau amîndoua capetele se strîng peste aceste bucle, înfasurîndu-se în cîteva spire (fig. 5).
Alpinistul, fie ca lucreaza cu o coarda noua sau cu una folosita, înainte de a pleca într-un traseu este obligat s-o verifice cu grija. Pentru aceasta trebuie sa se controleze daca toroanele sînt întregi si daca nu prezinta ciupituri; de asemenea - printr-o usoara destoronare din 50 în 50 cm - se cerceteaza daca nu cumva în interiorul toroanelor exista mucegai (cînepa trebuie sa fie în întregime - atît în interior, cît si la exterior - de culoare alba; culoarea închisa a cînepii tradeaza actiunea microorganismelor asupra ei). Daca se constata ca între fibre sau între toroane a patruns pamînt sau nisip, coarda se spala usor cu peria, eliminîndu-se astfel particulele straine, apoi se usuca.
Fig. 6. Vesta pentru legare în coarda
Pentru usurarea manevrelor alpinistii folosesc un nou sistem de legare în coarda: vesta cu diagonala. Aceasta este alcatuita dintr-o bucata de coarda din cînepa sau nylon (10-12 mm diametru), avînd lungimea necesara pentru a înconjura toracele, iar la capete doua ochiuri împletite (fig. 6). Cele doua capete, împreuna cu coarda de asigurare, se strîng între ele cu ajutorul unei carabiniere solide, prevazuta cu siguranta. O bucla de chinga fixata în cele doua ochiuri ale centurii se trece în diagonala peste un umar.
Pentru traseele de mare dificultate se foloseste o vesta cu centura pentru talie, care - în afara de diagonala pentru umar - mai are prinsa în cele doua ochiuri si o bucla de coarda, avînd lungimea necesara pentru a putea fi trecuta pe sub coapse. Cînd alpinistul vrea sa se odihneasca la un piton, carabiniera "centurii" se introduce în piton cu ajutorul unei alte carabiniere, iar greutatea corpului ramîne în acelasi timp în bucla si în centura ca într-un scaunel. Acest model de centura înlocuieste pe deplin si bucla de rapel.
În alpinism, pioletul este un auxiliar de prima necesitate pentru traseele de zapada si gheata, fiind folosit în orice ascensiuni pentru sprijin (întocmai ca un baston), pentru asigurare si pentru taierea treptelor.
Pioletul se compune din trei parti: capat, coada si vîrf (fig. 7). Capatul pioletului - alcatuit dintr-un cioc si o lopatica - este metalic si se fixeaza de coada cu ajutorul a doua aripioare. Capatul pioletului este facut dintr-un otel superior, numai extremitatea ciocului si a lopetii fiind calite; acestea sînt usor recurbate, spre a usura taierea treptelor.
Ciocul pioletului serveste la taierea treptelor în gheata si la^ ancorarea pioletului în zapada întarita; de aceea ci este prevazut cu zimti pe extremitatea inferioara. Lopatica pioletului ajuta la taierea treptelor în zapada.
Fig. 7. Pioletul
Coada pioletului se face din lemn de frasin uscat, fara noduri, cu fibrele paralele si impregnat cu ulei de in. Coada are sectiunea ovala, iar la extremitatea inferioara, acolo unde patrunde în zapada, forma ei este conica.
Vîrful pioletului, din acelasi otel ca si capatul, are o lungime de 6-7 cm si o forma patrata în sectiune. Vîrful se fixeaza în partea inferioara a cozii pioletului, întarindu-se cu un manson metalic.
Lungimea unui piolet obisnuit este aproximativ egala cu jumatatea înaltimii alpinistului care îl utilizeaza. Dimensiunile cele mai frecvente variaza între 75 si 95 cm.
Dupa ce am aratat, în linii generale, cum este alcatuit un piolet, sa vedem acum cîte feluri de pioleti exista si cînd se întrebuinteaza fiecare:
Pioletul capului de coarda - utilizat în muntii cu zapezi eterne - este mai mare si mai greu, asigurînd astfel un randament mai mare la taierea treptelor. Acesta se deosebeste de pioletul obisnuit prin faptul ca are capatul metalic (ciocul si lopatica) mai mare. Pentru traseele specifice muntilor nostri se foloseste un piolet cu greutatea medie de circa 1 kg. Dimensiunile acestui piolet sînt: lungimea ciocului 17 cm, lungimea lopatelei îi cm (ambele dimensiuni se iau de la axa cozii pioletului), latimea lopatelei 6 cm.
Pioletul scurt are o destinatie speciala si poate fi purtat în interiorul rucsacului atît pe traseele unde se merge pe schiuri, cît si în escaladele de stînca combinate cu zapada si gheata. Acest piolet este foarte util pentru trecerea portiunilor de gheata, pentru escalada pe portiuni de stînca acoperite cu pojghita de gheata (verglas) si chiar pentru taierea de trepte. Caracteristicile pioletului scurt sînt: lungimea cozii nu trece de 50-60 cm, iar greutatea nu depaseste 800 g.
Fig. 8. Ciocanul capului de coarda (stg.); carabiniere (mijloc); ciocan-piolet (dr.)
Uneori se recurge la un piolet de dimensiuni reduse (o combinatie între ciocan si piolet), avînd o coada de aproximativ 40 cm si, în locul lopatelei, un cap de ciocan. Dintre celelalte elemente ale pioletului acest model pastreaza numai ciocul, dar si acesta mult mai mic. Cu ajutorul pioletului de dimensiuni reduse se strabat traseele de stînca acoperite cu gheata. El se poarta la fel ca si ciocanul, folosindu-se de altfel si la baterea pitoanelor (fig. 8).
Un alt tip de piolet este acela prevazut, la capatul metalic, cu o ureche în care se introduce o carabiniera pentru manevrele de asigurare cu coarda (fig. 9).
Întretinerea pioletului nu necesita multa osteneala. Dupa fiecare utilizare coada se impregneaza cu ulei de in spre a o feri de putrezire, iar partile metalice (lopatica, ciocul si vîrful) se ascut ca sa patrunda mai bine în zapada tare sau gheata.
Fig. 9- Pioletul cu ureche pentru carabiniera
Rostul coltarilor este acela de a asigura stabilitatea alpinistului pe pantele cu zapada tare sau gheata si de a înlesni ascensiunea pe aceste pante, fara a se taia trepte decît în cazul unei înclinatii mai accentuate.
Fig. 10. Coltari
Coltarii sînt facuti din otel si se fixeaza de bocanc cu ajutorul unei chingi de cînepa sau al unei curele. Coltarul consta dintr-o armatura ce se fixeaza de bocanc si o serie de puncte (vîrfuri) care în timpul mersului se înfig în zapada sau gheata. Coltarul este format din doua parti, legate între ele printr-o articulatie (fig. 10).
În mod curent se folosesc coltani cu 10 puncte, care sînt cei mai buni. Aceste puncte, în forma de lame triunghiulare, sînt calite la vîrf si dispuse în felul urmator: 6 în plan perpendicular pe axa longitudinala a bocancului (2 în fata, 2 la mijloc si 2 în spate) si 4 în plan paralel cu axa longitudinala a bocancului; punctele au circa 40 mm lungime.
Coltarii cu 4, 6 si 8 puncte, ca si cei cu punctele scurte în forma piramidala (care patrund foarte greu în zapada tare si în gheata) sînt scosi din uz ca necorespunzatori.
Fig. 11. Coltari reglabili
Exista de asemenea coltari cu 12 puncte (2 puncte sînt asezate în fata bocancului, formînd cu talpa un unghi obtuz), dar acestia nu sînt necesari pentru ascensiunile obisnuite; prezinta totusi avantaje reale în unele trasee, cînd întîlnim zapada foarte tare si gheata. Datorita acestor coltari înaintarea devine rapida, mai ales pe pantele foarte înclinate unde se micsoreaza necesitatea de a taia trepte.
În unele tari au aparut recent diferite modele de coltari, reglabili dupa talpa bocancului, dar care prezinta un dezavantaj si anume, sînt prea grei si au o rezistenta scazuta (fig. n).
Coltarii trebuie sa se adapteze cît mai bine la talpa bocancului, iar cele doua puncte din fata sa fie depasite putin de rama bocancului. Trebuie sa amintim ca strîn-gerea prea puternica a chingii coltarului pe bocanc opreste circulatia sîngelui, ceea ce poate provoca degerarea picioarelor.
Întretinerea coltarilor consta în ascutirea punctelor atunci cînd este necesar.
Folosirea pitoanelor face parte integranta din tehnica alpinismului. Pitoanele au aspectul unor lame de diferite dimensiuni, sau sînt de forma piramidala si prevazute, la una din extremitati, cu un inel sau ureche prin care se introduce carabiniera. Prin întepenirea lor fortata (baterea cu ciocanul) în fisuri (crapaturile stîncilor) sau în gheata, pitoanele servesc la asigurare si la aplicarea procedeelor de escalada artificiala.
Fig. 12. Diferite tipuri de pitoane; în mijloc: tendorul
Pitoanele sînt de doua feluri: pentru gheata si pentru stînca (fig. 12). În ascensiunile din muntii nostri, datorita specificului traseelor, pitoanele de gheata au o întrebuintare foarte redusa.
Pitoanele de stînca cele mai des folosite sînt cele lamelare, care se forjeaza dintr-o singura bucata de fier moale (urechea formînd un tot cu lama), care poate lua forma fisurilor fara sa se rupa. Prin folosirea alia,elor sau a duraluminiului s-a ajuns la realizarea unor pitoane foarte usoare.
Din marea varietate de pitoane existente, date fiind diversitatea formelor si dimensiunilor fisurilor enumeram trei tipuri caracteristice: pitoanele orizontale (avînd lama dispusa transversal fata de planul urechii), destinate fisurilor orizontale si care sînt folosite cel mai mult; pitoanele verticale (lame în acelasi plan cu urechea), destinate fisurilor verticale; pitoanele lamelare cu inel, care pot fi folosite si pentru fisurile orizontale si pentru cele verticale. Pitoanele cu inel, de forma piramidala si de dimensiuni mai mari, sînt în general pitoane de rapel, desi uneori pot fi întrebuintate si pentru alte manevre de coarda sau pentru asigurare.
Pentru fisurile foarte largi, unde nici pitoanele de rapel (care au o sectiune de romb sau patrat, cu latura pîna la 2,5 cm) nu sînt destul de mari, se utilizeaza-pitoanele-tevi. Diametrul acestora este de 0,75-3 toli[1], iar lungimea de 20-50 cm. Pentru a confectiona un astfel de piton teava se teseste la un capat, iar la celalalt capat se ataseaza un inel metalic prin care se poate introduce carabiniera.
Pitoanele-tevi au diferite dimensiuni, dupa natura fisurilor. În mod obisnuit se folosesc cele cu diametrul între 0,75-1,5 toii. Aceste pitoane se utilizeaza numai pentru manevre ajutatoare de coarda si rar pentru asigurare fiindca nu prezinta securitate deplina (nu se muleaza' dupa forma fisurii si deci nu se fixeaza totdeauna solid). Pitoanele de gheata, ca si unele pitoane speciale pentru stînca, sînt facute dintr-o lama lunga de circa 25 cm, lata de 20 mm, cu un inel la capat. Pentru pitoanele de gheata nu se mai întrebuinteaza fierul moale, ci un otel mai dur, dar nu calit, spre a deveni casant. Cînd fisurile sînt ascunse în alveole adînci sau cînd sînt largi la suprafata si strimte în interior, alpinistul are nevoie de. pitoane de tipul celor de gheata, dar din fier moale.
În general, pitoanele de stînca au urmatoarele dimensiuni: cele orizontale 6-10 cm lungime; cele verticale 8-10 cm lungime; latimea este de 10-20 mm, iar grosimea de 3-5 mm. Pitoanele de rapel au o lungime de circa 15 cm si o grosime de circa 2,5 cm. Urechea pitoanelor verticale si orizontale trebuie sa aiba un diametru de 2,5 cm. Inelul pitoanelor de rapel, precum si al celor de gheata se confectioneaza din sîrma de fier, groasa de 4-5 mm, sudata autogen (nu electric); diametrul acestui inel este de minimum 5 cm.
Ultimele modele de pitoane (la noi n-au intrat înca în uz) sînt confectionate dupa principiul pitonului orizontal; urechea face un unghi drept fata de lama. Exista si pitoane cu sectiune în "U", pentru fisurile mai lungi (5-10 cm). Pentru fisurile foarte largi (3-10 cm) în locul tevilor se folosesc pitoane de lemn. Acestea au avantajul ca sînt mai usoare si se întepenesc mai solid în fisura Pentru fisurile si mai largi, la noi în tara s-au adoptat tendoarele (vezi fig. 12); desi sînt confectionate din metal, nu prezinta multa siguranta, decît ca puncte de sprijin intermediar.
Pentru a fixa pitoanele în fisuri alpinistul foloseste un ciocan cu coada potrivit de lunga (25 cm), calit la capete. Exista doua tipuri de ciocan: ciocanul capului de coarda, cu unul din capete ascutit în forma piramidala; ciocanul secundului, cu ambele capete tesite (vezi fig. 8). Greutatea ciocanului variaza, dupa scopul în care este folosit, între 600-1200 g. În premiere sau pentru turele în care se bat pitoane mari si pitoane-tevi este nevoie de un ciocan greu.
Pentru turele de dificultate mica se utilizeaza un ciocan mai usor, de 500-600 g. Ciocanul trebuie sa aiba o coada din lemn de frasin, întarita cu pene metalice; el se poarta în buzunarul special al pantalonilor, legat cu o sfoara trainica, petrecuta peste corp în diagonala.
Carabinierele sînt niste inele metalice ce se folosesc pentru agatarea corzii de pitoane si pentru diferite manevre ajutatoare: coborîrea în rapel, legarea a doua corzi etc.
Inelul de metal, facut din otel laminat (care nu se deformeaza), se deschide spre interior printr-o mica parte mobila, denumita clapa. Aceasta clapa sta închisa datorita unui resort interior, format dintr-un arc de otel. Carabinierele au diverse forme, dar cea mai raspîndita si utila oricarui scop este carabiniera de forma regulat ovala, cu urmatoarele dimensiuni: lungimea exterioara 10 cm; latimea 5 cm; grosimea tijei de otel 1 cm (vezi fig. 8).
Celelalte forme de carabiniere prezinta unele dezavantaje si de aceea nu le mai mentionam. Carabinierele confectionate din duraluminiu, cu toate ca sînt usoare, nu ofera securitate suficienta, fiind prea putin rezistente. Ele se pot folosi doar în manevrele de coarda dubla, care necesita carabiniere multe si numai în pitoanele intermediare (deci nu în pitoanele de baza, pentru asigurare). Greutatea unei carabiniere de otel este de 120-130 g si ea rezista la o tractiune de 800-1200 kg. Carabinierele de duraluminiu cîntaresc 65 g si rezista la 500-600 kg tractiune.
Întretinerea carabinierelor nu este dificila. Grija de capetenie, pentru a le asigura o buna functionare, este sa fie tot timpul unse si sa fie ferite de rugina. În timpul folosirii carabinierelor, ele nu trebuie aruncate pe jos, fiindca pamîntul si nisipul patrund la resortul clapei, care se defecteaza. De asemenea, mai este necesar sa se controleze daca nitul în jurul caruia se misca clapa nu s-a slabit.
|
