EducaŢia fizicĂ Īn Evul Mediu - Modificarea concepŢiei despre educaŢie fizicĂ. Formele de practicare ale exerciŢiilor fizice Īn perioada de Īnceput a Evului Mediu - Cavalerismul si educaŢia cavalereascĂ - ExerciŢiile fizice populare

Prabusirea Imperiului Roman (462 D.Hr) a determinat faramitarea lumii antice, a carei unitate se pastrase sub conducerea Romei si aparitia pe scena istoriei a unor noi popoare. Caderea Romei a adus haosul politic si social. Navalirile popoarelor migratoare, nestavilite de o forta organizata au adancit si completat dezordinea. Orasele erau adevarate atractii ale valurilor de navalitori īn cautare de prada. Viata urbana a fost cu totul nimicita, industria si comertul au fost ruinate. Timp de cateva secole tarile Europei, īn special cele care formasera imperiul roman de apus au fost īntr-o stare de anarhie.

6.1. Istoria Evului Mediu este dominata de istoria popoarelor germanice care au determinat deplasarea civilizatiei spre Nord schimband stilul de viata caracteristic lumii greco-romane.

Dezvoltarea culturala a acestor popoare este influentata decisiv de religia crestina, care triumfa asupra vechilor religii politeiste, determinand atat conceptiile cat si forma institutiilor.

Desfiintarea J.O antice si apoi incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au pecetluit triumful eticii crestine asupra conceptiilor antice, care suferisera e drept un destul de pregnant proces de degenrare īn ultimele veacuri. Locul conceptiilor greco-romane preocupate de aspectul fizic al omului este luat de conceptiile crestine care au creat un ideal cu totul diferit. Doctrina crestina se sprijina pe dualitatea corpului si spiritului: corpul este pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este dusmanul sufletului, resedinta si cauza pacatului. Cu cat corpul este mai slabit, mai neīngrijit cu atat sansele sufletului de a accede la viata vesnica sunt mai mari. Ca o consecinta naturala a cresterii influentei acestor conceptii a fost interzicerea exercitiilor fizice prin care se cultiva latura fizica a persoanei. Īn acest mod, crestinis 212g67c mul a adus decaderea execitiilor fizice. Tertullian unul dintre parintii bisericii crestine sustinea plin de indignare: " Paleastrica diaboli negotium!" (Kiritescu,1943). Au fost considerate purtatoare de pacat si baile, curatenia sau igiena personala, adica tot ceea ce tinea de īntretinerea sanatatii si a corpului.

Ostilitatea fatisa a bisericii crestine fata de educatie fizica si-a gasit deplina si completa aplicare īn sistemul de educatie al timpului. scolile medievale erau conduse de ordinele religioase, educatia se facea īn scolile manastiresti conduse de calugarii benedictini, franciscani sau dominicani. Īn scoli se īnvatau cele "sapte arte liberale" īn doua cicluri "trivium" ( gramatica, dialectica, retorica) si "quadrivium" (aritmetica, muzica, geometria, astronomia). Ca metoda de īnvatare se utiliza metoda scolastica, bazata pe rationamentul deductiv si silogismul, urmarindu-se legarea cunostintelor īntr-un rationament riguros, fara folosirea faptelor sau argumentelor.

Īn acest sistem de educatie era exclusa orice preocupare pentru educatie fizica, nu mai poate fi vorba de practicarea exercitiilor fizice īn scoli. Ele sunt chiar interzise la fel ca si baia sau īnotul.

Dar, chiar daca exercitiile fizice nu au mai fost practicate īn sistemul scolar feudal, nu īnseamna ca ele au disparut din viata popoarelor. Exercitiile fizice au continuat sa faca parte din viata oamenilor si sa fie practicate. Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea asigurarii pregatirii militare, dar si din dorinta naturala de miscare a oamenilor din cele mai diferite categorii si grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exercitiile fizice īn cadrul institutiei cavaleresti, īn timp ce oamenii din popor, tarani sau oraseni īn diverse ocazii specifice vietii feudale.

Manifestarile variate si pitoresti ale practicarii exercitiilor fizice īn perioada Evului Mediu au asigurat pastrarea unei continuitati a educatiei fizice de-a lungul acestor veacuri destul de īntunecate din istoria omenirii.

6.2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goti, scandinavi, danezi, islandezi, flamanzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influentat evolutia educatiei fizice mai ales īn perioada de īnceput a Evului Mediu.

Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau īn regiunile de nord ale Europei o viata patriarhala cu institutii proprii. Felul de viata al vechilor germani este cunoscut traditii, mituri si naratiuni istorice consemnate īn operele literare populare ale nordicilor: "edda" sau "sagas". Poemul german "Niebelungenlied" desi este de data mai tarzie a avut ca sursa de inspiratie aceleasi vechi naratiuni mitice si contine numeroase amanunte despre obiceiurile si credintele vechilor germani. Din punct de vedere documentar putem compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice si descoperirile arheologice la care se aduga miturile si traditiile au reusit sa dezvaluie amanuntele vietii vechilor germani īnca din perioadele epocii bronzului.

Īn istorie, germanii si-au facut aparitia īn momentul īn care Romanii īn expansiunea lor spre Nord au venit īn contact cu ei. Cesar si Florus ofera numeroase date despre acest popor razboinic, dar principalul izvor de documentare ramane lucrarea istoricului Tacitus: "De situ, moribus et populis Germaniae". Germanii sunt descrisi ca un popor de oameni īnalti si vigurosi, blonzi cu ochi albastri. Viata lor era simpla, se desfasura īn aer liber, vanatoarea fiind ocupatia de baza. Erau razboinici de prima mana, curajosi si viteji, manuind armele cu multa dexteritate. Romanii nu i-au putut īnvinge cu toata armata lor bine organizata. Mitologia lor este plina de povestiri razboinice, zeii germani sunt luptatori si eroi.

Toti istoricii elogiaza de asemenea calitatile morale deosebite ale acestor populatii: sentimentul onoarei, credinta, austeritatea. Vechii germani aveau cultul familiei si respectau femeia care era considerata tovarasa egala de viata si de lupta. Curajul, vrednicia, īndemanarea īn manuirea armelor erau calitatile cele mai pretuite, iar pentru a dobandi aceste calitati, īn viata vechilor germani exercitiile fizice ocupau un loc esential. Īn legendele scandinave se pot īntalni capitole īntregi care descriu adevarate programe de educatie. Din aceste surse documentare se observa ca practicarea exercitiilor fizice īncepea de la cele mai fragede varste atat pentru baieti cat si pentru fete. Copiii īnvatau sa tina scutul, sa traga cu arcul, sa arunce cu sulita, sa calareasca, sa īnoate, sa manuiasca sabia. Numai dupa īnsusirea acestor deprinderi, tinerii erau declarati maturi si capabili de lupta. Toate poeziile si poemele populare germane descriu cu lux de amanunte exercitiile fizice traditionale.

Formele īn care vechii germanici practicau exercitiile fizice erau destul de variate:

• Alergarea era un exercitiu foarte pretuit, dovada stand calificativele referitoare la capacitatea de a se misca cat mai rapid pe care eroii legendari le primesc: Siegfrid "cel iute" descris ca fiind capabil sa ajunga ursul īn fuga sau "Harald" care reuseste sa-l īntreaca prin alergare pe Magnus care este calare.
• Saritura era si ea la fel de pretuita fiind folosita mai ales pentru a depasi obstacolele īn timpul luptei. Se practica mai ales saritura īn lungime. Istoricul roman Florus, povesteste despre Teobod, un rege teuton care sarea peste patru sau chiar sase cai asezati unul langa altul.
• Aruncarea era un exercitiu de razboi. Obiectul de aruncare cel mai caracteristic pentru vechii germani era piatra. Wikingii īsi īncarcau corabiile cu pietre pe care apoi le aruncau asupra dusmanilor.
• Īnotul si scufundarile sunt si ele foarte des mentionate atat īn legende cat si īn lucrarile istoricilor. Tacit descrie germanii, barbati si femei deopotriva, scaldandu-se zilnic, indiferent de anotimp īn apele reci ale raurilor.
• Calaria era apreciata mai ales de germanii din sud. Visigotii, vandalii, francii obisnuiau sa lupta calare, iar calul era considerat animal sfant.
• Patinajul si mersul pe schiuri erau de asemenea practici obisnuite mai ales la poparele germanice din nord. Patinele preistorice confectionate din oase de animale descoperite īn localitatile din zona Marii Nordului, īn Islanda, Olanda si chiar Elvetia sunt dovezi īn acest sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare īn timpul iernii din cele mai vechi timpuri.
• Dansurile sunt mai putin pomenite, se pare ca ele nu erau foarte iubite de vechii germani. Tacit vorbeste īntr-un singur loc despre un dans spectaculos executat de tineri printre sabii si lanci - deci un dans razboinic, asemanator dansurilor pyrice ale vechilor greci.

Anglo-saxonii, vechii locuitori ai insulelor britanice īnainte si dupa invazia saxonilor au cultivat si ei o serie de exercitii fizice specifice, care pe langa pronuntatul caracter militar serveau si la satisfacerea dorintei de miscare a populatiei. Reconstituirea obiceiurilor vechilor locuitori ale insulelor britanice pana la cucerirea lor de catre normanzi (1066) a fost realizata prin studiul poemele eroice, a unor cronici si īnsemnari ale preotilor. Vanatoarea era activitatea care se bucura de cea mai mare atentie. Literatura epica abunda īn descrierea episoadelor de fapte vanatoresti ale vechilor englezi. Calaria era necesara pentru deplasare, lupta, vanatoare. Calul era foarte pretuit: practicile rituale descrise dovedind existenta unui adevarat cult pentru cal. Tragerea cu arcul era folosita īn lupta, dar si pentru distractie. Aruncarea cu prastia, lupta, īnotul, canotajul, patinajul, navigatia cu corabii cu panze, aruncarea cu pietre sunt deasemenea pomenite īn aceste documente.

Slavii care traiau raspanditi pe o mare zona geografica, īntre Marea Baltica si Marea Neagra, au format dupa destramarea Imperiului Roman, īncepand cu sec. al VI-lea, mai multe grupe de popoare:

• īn partea de rasarit: rusii, bielorusii, ucrainienii;
• spre vest: polonii, cehii, slovacii;
• ramura sudica: bulgarii, sarbii, croatii si slovenii.

Slavii s-au dovedit luptatori de seama, puternici, curajosi, bine dezvoltati fizic. Din viata lor nu lipseau exercitiile fizice, mai ales cele cu caracter militar: trasul cu arcul, aruncarea pietrelor si a sulitei, lupta cu palosul si securea, scrima cu bastoane, īnotul, canotajul, lupta cu pumnii.

6.3. Dupa sec. al X-lea viata medievala a depasit starea de haos si dezordine care a caracterizat-o īn primele secole. Factorii care au avut o influenta deosebita asupra educatiei īn general si asupra educatiei fizice īn special sunt aceiasi ca si la īnceputul Evului mediu, dar acum conceptiile despre educatie sunt mult mai clar si mai precis conturate. Biserica crestina a determinat suprimarea exercitiilor fizice din programul medieval de educatie scolara, dar pe de alta parte feudalismul ca adept al apararii cu puterea armelor a fost un factor care a influentat favorabil practicarea exercitiilor fizice.

Sub influenta acestor factori contradictorii, educatia fizica īn timpul perioadei clasice a Evului Mediu va lua forme particulare de practicare, concretizate mai ales īn institutia cavalereasca.

Cavalerismul n-a fost īnfiintat ca o institutie decretata de vreo autoritate politica sau spirituala, ci a aparut ca un efect natural al necesitatilor politice si aspiratiilor morale ale timpului. La originea lui stau niste vechi practici ale popoarelor germanice.

Esenta cavalerismului era formata din doua calitati de baza: prima de natura militara iar cea de a doua de natura etica. Calitatile de bun militar se formau prin parcurgerea de carte aspirantul la titlul de cavaler al unui adevarat program de educatie īn care exercitiile fizice erau pe primul loc.

La formarea conceptiilor etice specific cavaleresti au contribuit mai multe popoare fiecare cu īnsusirile sale specifice. Cavalerismul a preluat caracterul razboinic de la germani, spiritul combativ, eleganta si buna dispozitie de la poporul francez. Spiritul mandru si simtul onoarei au fost caracteristici īmprumutate de la spanioli, iar bravura si generozitatea de la arabi.

Locul unde toate aceste calitati au gasit teren favorabil pentru a se dezvolta a fost Franta, tara īn care instiututia cavalereasca a luat nastere si s-a dezvoltat ca forma si esenta spirituala oferind un adevarat model pentru celelalte popoare din Europa care au cultivat cavalerismul.

Conceptia etica predominanta a cavalerismului era "bravura dezinteresata". Cavalerul practica religia onoarei, sacrificiul individual si colectiv pentru o idee; el era protectorul celui mai slab, īn special al femeii pe care o respecta īn mod deosebit si era aparatorul credincios al bisericii. Trebuia sa fie curajos si īntreprinzator, sa nu ia īn calcul primejdiile, drept cu dusmanii si mariminos cu cei īnvinsi. El era īnsa gata oricand sa spele o eventuala ofensa cu sange. Respectarea cuvantului dat si a juramintelor erau alte reguli pe care un cavaler le respecta cu sfintenie. Pe langa toate astea trebuie sa se arate īntotdeauna plin de buna dispozitie, iar eleganta si gratia trebuie sa īnsoteasca forta.

Aceste principii morale au fost reunite īn perioada de apogeu a cavalerismului (sec.al XII-lea si al XIII-lea) īn cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atat de sacre ca si decalogul biblic.

Institutia cavalereasca, viata si faptele cavalerilor au avut o influenta puternica asupra īntregii vieti culturale, dar mai ales asupra literaturii. A fost creata o adevarata colectie de balade si poeme epice cu subiecte din viata cavalerilor, care a oferit istoricilor un bogat material documentar. Īn Franta colectia de poeme epice populare "Chansons de geste" cantate de trubaduri īl aveau ca erou pe Carol cel Mare si cavalerii sai, iar Niebelungenlied (1200) poemul germanilor descria īn principal faptele eroice ale cavalerilor germani.

Cavalerismul nu a fost sinonim cu feudalitatea, desi ascendenta nobiliara a aspirantilor era obligatorie. Titlul de cavaler nu era ereditar, el se dobandea prin efortul personal al viitorilor cavaleri. Calitatile fizice si morale care formau esenta cavalerismului se formau printr-un proces de educatie care dura de la 7 ani pana īn jurul varstei de 21 de ani.

Pana la 7 ani educatia fiilor de nobili era lasata īn seama familiei. De la 7 ani īncepea prima perioada de educatie cavalereasca cunoscuta sub denumirea de "noviciat" care dura pana la 16 ani. Un principiu de baza era acela ca orice cavaler trebuie sa fie īn serviciul altui cavaler, dar care sa nu fie tatal lui. Conform acestui principiu, tinerii īsi faceau noviciatul pe langa un cavaler mai īn varsta si de obicei erau atasati unor curti seniorale sau princiare, īn calitate de paji. Īn timpul acestui stagiu tinerii aspiranti la rangul de cavaler īsi desavarseau educatia intelectuala, morala si mai ales cea fizica. Dupa noviciat, pe la 15-16 ani pajul devenea scutier. Īn aceasta calitate avea dreptul sa-l īnsoteasca pe senior la lupta, vanatoare, fara a avea īnca dreptul de a fi un participant activ la aceste activitati.

Se considera ca īn jurul varstei de 21 de ani tanarul era pregatit pentru a deveni cavaler. Promovarea se facea printr-o ceremonie solemna, numita de "īnvestitura". La īnceput acest ritual avea un caracter pur militar, orice cavaler avand dreptul sa acorde "īnvestitura". Gestul esential consta īn predarea sabiei, īnsotita de obicei printr-o lovitura peste umar. Mai tarziu, pentru a-i spori caracterul solemn, īnvestitura era īnsotita de o serie de festivitati cu caracter mai ales religios. Din secolul al XII-lea ceremonia era prezidata de un reprezentant al bisericii, pentru a īntari faptul ca institutia cavalerasca se afla sub protectia bisericii.

Referitor la continutul educatiei trebuie spus ca latura intelectuala era destul de neglijata. Au fost cavaleri faimosi care nu stiau aproape de loc carte. Cunostintele preluate din cele sapte arte liberale care constituiau continutul educatiei īn Evul Mediu erau reduse la maximum si adaptate la necesitatile concrete ale vietii cavalerilor. Educatia morala consta īn īnvataturi religioase si povestiri eroice menite sa dezvolte sentimentele care formau esenta conceptiilor cavaleresti si era īn general lasata pe seama preotului care slujea la capela din incinta castelului.

Partea cea mai importanta si mai consistenta a educatiei cavaleresti era educatia fizica. Scopul era obtinerea fortei si a īndemanarii necesare pentru practicarea celor doua activitati caracteristice vietii feudale: razboiul si vanatoarea. Exercitiile fizice specifice cavalerilor erau grupate īn asa numitele "sapte virtuti" cavaleresti: calaria, īnotul, manuirea armelor, lupta, aruncarea, curtenia si turnirul.

Calaria era un exercitiul de baza, viata feudala nu putea fi conceputa fara aceasta deprindere. Eleganta cu care se calarea era o nota importanta īn aprecierea calitatilor unui cavaler. Saritura era un exercitiu necesar la urcarea si coborarea de pe cal.

Īnotul era o deprindere absolut necesar pentru conditiile din acele timpuri īn care existau destul de putine poduri peste ape.

Manuirea armelor era o deprindere fundamentala: lupta cu sabia, cu lancea, cu bastonul erau exercitiile favorite ale tinerilor. Armele albe erau considerate nobile, cele care actionau la distanta erau dispretuite. Principiul luptei era lealitatea si lupta cu arme egale. Cavalerii nu luptau niciodata mai multi contra unui singur adversar.

Lupta se practica dupa regulile stravechi ale acestui exercitiu. Era utila din punct de vedere militar atunci cand cavalerul cadea sau īsi pierdea calul, dar era practicata si sub forma unor īntreceri cu caracter sportiv.

Aruncarea īsi avea si ea locul printre exercitiile cavaleresti, desi nu era agreata ca mijloc de lupta, ci mai ales ca un exercitiu pentru masurarea fortei.

Viata la curte sau curtenia nu era un exercitiu fizic, dar era o deprindere eminamente cavalereasca. Scopul era sa-l īnvete pe cavaler regulile vietii de curte, bunele maniere. Se deprindea arta de a purta o conversatie interesanta, regulile de politete fata de femei, precum si o serie de jocuri de societate: tablele, damele. Compunerea de versuri era si ea exersata.

Turnirul era exercitiul cavaleresc capital, un joc razboinic care punea īn valoare toate calitatile cavalerilor si consta īn simularea razboiului. Era o scoala de pregatire a razboiului adevarat. Adversarii se atacau, se urmareau, existau īnvingatori si īnvinsi. Rezultatul jocului consacra valoarea cavalerilor. Īn Evul Mediu a fi īnvingator la turnir echivala cu cinstea de a fi castigator la J.O din antichitate. Turnirul era o sarbatoare fastuoasa si spectaculoasa, organizata ca o parada cu ocazia celor mai diferite evenimente publice sau doar familiale: o casatorie, o adunare nobiliara, o vizita mai importanta, īncheierea unei paci sau a unei aliante. Īn lumea medievala cu viata ei izolata, cu lipsa de comunicare care o caracteriza, turnirul era un prilej de īntalnire al oamenilor, o adevarata sarbatoare. Originea turnirului este celtica. Īn forma lui primitiva el se numea "buhurt" si era un joc primejdios, care adesea depasea limitele unei īntreceri sportive. Primele reglementari i-au fost aduse prin sec. al XI-lea de catre francezi. A fost practicat de mai toate popoarele Europei: germani, englezi, italieni, spanioli, ajungand prin intermediul cruciatilor sa fie cunoscut si īn Imperiul bizantin. Dupa cateva secole de practicare a unor forme de lupta asemanatoare cu buhurtul, prin secolul al XII-lea īncep sa apara adevarate reguli care vor face din turnir un spectacol de mare frumusete care punea īn valoare calitatile cavalerilor fara sa le primejduiasca viata. Perioada de apogeu cuprinsa īntre sec. al XIII-lea si al XV-lea este marcata de aparitia unor adevarate manuale de desfasurare a turnirurilor. O forma simplificata a turnirului era juta (justa= lupta regulata īn lb. latina) care consta īn singularizarea unui episod al luptei si anume lupta dintre doi adversari. Īn cadru "jutei" se puteau observa mai bine amanuntele, calitatile personale si echipamentul luptatorilor. Erau mai putin costisitoare si pentru organizarea lor era suficienta curtea castelului. Aparuta mai tarziu decat turnirul, prin sec. al XIII-lea, juta s-a dezvoltat odata cu turnirul, pe care l-a īnlocuit prin sec. al XV-lea si XVI-lea. La īnceput un joc brutal de forta pura, juta s-a perfectionat atat ca modalitate de desfasurare, cat si ca reguli si echipament de protectie, devenind un joc elegant, plin de precizie si cu un grad īnalt de spectaculozitate.

Cavalerismul a cunoscut epoca sa de apogeu īn timpul Cruciadelor, īn perioada cuprinsa īntre a doua jumatate a secolului al XII-lea pana la sfarsitul secolului al XIII-lea. Cavalerii au alcatuit elita armatelor cruciate. Printre cei mai straluciti cavaleri s-au numarat Richard Inima de Leu, regele Angliei si regele Frantei Philipe August.

Declinul cavalerismului a īnceput prin secolul al XIV-lea. Īnfrangerile armatelor de cavaleri suferite īn bataliile de la Crecy, Poitiers, Azincourt, Nicopole, la care s-au adaugat schimbarea strategiilor de lupta datorita cresterea importantei pedestrimii ca armata īn dauna armatelor care luptau calare si aparitiei armelor de foc au fost cauze care au favorizat procesul de disparitie al cavalerismului. Aversiunea institutiilor regale fata de aceasta institutia care se caracteriza printr-un accentuat spirit de independenta si īnlocuirea armatelor de cavaleri cu armate formate din profesionisti sunt alte aspecte care au contribuit la degradarea si disparitia cavalerismului. Īn fine, schimbarile produse la nivelul mentalitatii colective a societatii care a īnceput sa pretuiasca o viata mai linistita, fara atatea lupte, razboaie sau simulari ale luptelor.

Chiar daca institutia ca atare a disparut traditia ei a ramas peste secole prin acele trasaturi specifice care si astazi sunt apreciate: apararea celor mai slabi, jertfa dezinteresata pentru apararea unei idei, seninatatea īn fata primejdiei, respectul pentru cuvantul dat, pretuirea si respectul aratat fata de femei. Iar īn plan sportiv, cel putin o disciplina sportiva moderna īsi datoreaza dezvoltarea si raspandirea cavalerismului, si anume scrima. Īn perioada imediat urmatoare, secolele al XV-lea si al XVI-lea arta de a lupta era asociata cu disciplinele artistice, literare, stiintifice. Descoperirea tiparului si a gravurii a īncurajat aparitia primelor lucrari tehnice despre arta armelor. Pe teritoriul Italiei si apoi si īn alte tari europene se īnfiinteaza numeroase scoli de scrima. Primele tratate despre scrima au fost scrise de maestrii italieni Manciolino (1531), Marozzo (1536), Agrippa (1553). Acesta din urma, arhitect, matematician si inginer, a descris pozitiile de baza folosind o terminologie care este valabila si astazi. Stimulati de autorii italieni spaniolii, francezii, englezii si germanii au scris si ei lucrari dedicate scrimei. Īn Franta, prima astfel de lucrare apartine gentilomului provensal Henry de Saint-Didier si a aparut la Paris īn anul 1573.

Marea raspandire a scrimei īn tarile europene prin intermediul scolilor care s-au īnfiintat sub conducerea unor maestri italieni si francezi, a determinat aparitia unei adevarate "manii", cea a rezolvarii tuturor problemelor de onoare (tot un rest de mentalitate cavalereasca) prin intermediul duelului. Īn secolele ale XVI-lea si al XVII-lea, aceste dueluri au devenit un adevarat flagel. Numai īn Franta īntre anii 1588-1608 au fost omorati īn duel peste 10.000 de oameni. Puterea regala a fost nevoita sa intervina interzicand astfel de manifestari, duelul a intrat īn clandestinitate, dar a continuat binenteles sa fie practicat. Prin forta acestor īmprejurari, intensa practicare a duelului a dus la perfectionarea scrimei ca ramura sportiva, care este prezenta la J.O. moderne, īnca de la prima lor editie, cea de la Atena din anul 1896.

6.4. Īn Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exercitiile fizice. Desi īmprejurarile si conditiile de viata ale celorlate categorii sociale: tarani, mestesugari, comercianti nu le permiteau practicarea lor īn mod constant si organizat, serbarile populare erau marcate prin organizarea unor īntreceri de alergari, sarituri, popice, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea, alaturi de dansurile populare traditionale.

Exercitiile fizice practicate de populatia din jurul feudelor si din orasele medievale care au cunoscut cea mai mare raspandire au fost: chintena, lupta si jocurile cu mingea.

6.4.1.CHINTENA era un exercitiu care se asemana cu juta, īnsa tinta era fixa si reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticala. Cateodata manechinul era personalizat, reprezentand silueta unui sarazin, dusmanul traditional al cavalerilor. Exercitiul era folosit de catre cavaleri ca mijloc de pregatire pentru turniruri si juta. Prin imitarea exercitiului cavaleresc de catre tinerii tarani s-a ajuns la aceasta forma hazlie de parodiere a obiceiurilor cavaleresti, care imbina exercitiul fizic cu distractia. Adesea cu ocazia unor turnire, erau invitati si "chintanierii" pentru a distra publicul cu demonstratiile lor. Acest exercitiu sau joc s-a practicat īn Franta pana īn sec. al XVIII-lea.

Exista si o varianta care se desfasura pe apa si consta īn īntrecerea īntre doua barci. Acestea alunecau īn sens contrar, īntr-o barca se afla un jucator cu o lance, care trebuia sa-l nimereasca si sa-l doboare pe adversarul din cealalta barca care se apara cu un scut. Cel mai putin īndemanatic, cadea de obicei īn apa spre hazul celor care asistau. Aceste exercitii s-au practicat īn Franta pana īn sec. al XVIII-lea.

6.4.2. LUPTA a fost un exercitiu traditional practicat de catre toate popoarele de-a lungul timpurilor. La curtile seniorilor erau angajati cei mai buni luptatori din rīndurile taranilor. Acestia erau partenerii de pregatire sau de īntrecere ai cavalerilor si reprezentau castelul cu prilejul unor īntreceri organizate.

Originea lor populara este īntarita si de faptul ca īntrecerile de lupte se organizau numai īn zilele de duminica. Aveau loc īn pietele centrale ale satelor sau oraselor si erau aproape īntotdeauna urmate de petreceri. Cele mai faimoase īntreceri de lupta se desfasurau īn zona Bretaniei din Franta, īn regiunile muntoase ale Elvetiei si īn Germania.

6.4.3. JOCURILE CU MINGEA au fost practicate de toate populatiile primitive. Īn antichitate numeroase popoare au continuat sa le practicace īn forme diferite, iar īn Evul Mediu oamenii au continuat sa fie fascinati de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu mare placere īn forme variate si pitoresti. Toate popoarele din Europa de nord si de vest iubeau jocurile cu mingea, dar īn Franta ele s-au dezvoltat īntr-o masura mai mare de aceea si denumirea lor este mai ales īn limba franceza. Jocurile erau variate, mingile erau de dimensiuni diferite, ele se loveau la cu mana, cu racheta sau erau conduse cu un baston. Bineīnteles ca nu puteau lipsi jocurile īn care mingea se lovea cu piciorul. La īnceput jocurile se dsfasurau īn aer liber, dar pe masura ce s-au dezvoltat si au īnceput sa castige teren si īn randul clasei nobiliare a societatii, au fost construite sali speciale pentru practicarea lor.

Jeu de paume era un joc popular practicat initial mai ales de tarani īn aer liber, pe spatiile virane. Mingea era lovita cu palma si transmisa la distante cat mai mari, de unde si denumirea de "longue paume. Jeu de paume sau jocul mingii batute cu mana putea fi un mijloc de divertisment dar se organizau adesea si īntreceri. Īn functie de marimea si materialul mingii, jocul purta mai multe denumiri: "paume", "eteuf", "balle", " bonde", "pelote", "boule", s.a. Īn Anglia, la un astfel de joc se angaja īntreaga populatie a unei localitati. Participantii loveau mingea pana o scoteau īn afara orasului, fara sa se respecte nici o regula. Īnversunarea cu care se juca provoca multe accidente si pagube: se spargeau geamuri, obloane, etc. Adesea autoritatile erau oblligate sa emita ordonante prin care sa tempereze elanul jucatorilor si sa limiteze pagubele: se permitea oragnizarea jocurilor doar īn zilele de duminica, iar mingile trebuia confectionate din materiale moi: lana, stofa, par de animale.

Courte paume a aparut la īnceputul sec. al XVI lea, ca un joc nou, destinat de data aceasta celor din clasele avute cae se desfasura īn localuri īnchise. La īnceputul sec. al XVI-lea apare racheta, la īnceput cu forma patrata apoi rotunda, cu care este lovita mingea. Salile īn care se juca, numite "Tripot" erau construite īn centrul oraselor, dupa o anumita arhitectura avand o forma dreptunghiulara de 40/14 m, delimitata la mijloc de o franghie sau o plasa pentru terenul celor doua echipe. Pentru spectatori erau prevazute galerii pe marginea terenului.

Īn Anglia jocul care se desfasura īn "courts" (sali) se numea royal-tennis, iar varianta īn aer liber "field-tennis". Alte variante ale jocului se numea "fives" si "raquets". Īn Spania jocul īn care mingea se lovea cu un fel de racheta purta denumirea "juego de pelota".

La crosse era un joc care consta īn lovirea unei mingi de mici dimensiuni confectionata din lemn sau piele umpluta, cu un baston īncovoiat la un capat. Mingea era trimisa spre o tinta care putea fi un cerc, un loc delimitat de tarusi, o gaura īn pamant, sau un loc anume trasat pe sol.

Jeu de mail a fost foarte raspandit īn sec. al XVI-lea mai ales īn Franta si Anglia, desi avea origine celto-germanica. Mingea de lemn se lovea cu un ciocanas cu coada lunga, conducand-o pana la tinta pe un traseu dificil. Jocul a avut trei variante:

• prin cat mai putine lovituri jucatorul trebuia sa-si dirijeze mingea proprie la tinta stabilita;
• doua echipe īsi disputau o singura minge īn acelasi scop;
• combinata de doua jocuri īn care o singura minge de dimensiune mare, putea fi jucata si cu mana si cu piciorul - numita "chouler la crosse";

La soule era un joc īntre doua echipe care loveau mingea cu piciorul (īn Franta se mai numea si "choule") spre terenul advers sau o tinta trasata pe sol. Mingea a fost confectionata la īnceput din lemn, apoi din piele umpluta cu iarba, muschi, etc. Din sec. al XVI lea, tinta s-a modificat, luand forma actuala, adica o poarta īn forma de dreptunghi, limitata de doua bare verticale si de una transversala.

Varianta italiana a cestui joc a fost Calcio, īndragit de toti italienii, de la popor la studentii din Padova, si de la nobili la preoti. Era considerat un joc nobiliar, avand legatura cu "harpastum" jocul practicat de catre patricienii romani.

Īn Anglia jocul mingii cu piciorul se numea Football si se desfasura pe orice teren si pe strazi. Marea popularitate cīstigata de acest joc l-a impus ca joc national.

Cele mai multe dintre jocurile sportive practicate īn zilele noastre īsi au originea īn jocurile cu mingea practicate īn Evul Mediu: tenisul, crichetul, golful, biliardul si binenteles jocul de fotbal, ca sa le pomenim doar pe cele mai cunoscute.

ĪNTREBĂRI

1. Care au fost factorii care au contribuit decisiv la modificarea conceptiei dspre educatie fizica īn perioada de īnceput a Evului Mediu ?
2. Cum a fost asigurata continuitatea educatiei fizice de-a lungul acestei perioade istorice?
3. Ce caracter aveau exercitiile fizice practicate de popoarele germanice, anglo-saxone si slave ?
4. Ce īnseamna "cavalerismul" ?
5. Care erau cele sapte virtuti cavaleresti ?
6. Cum se desfasura jocul numit "chintena"?
7. Care dintre jocurile sportive moderne īsi au originea īn jocurile cu mingea practicate īn Evul Mediu ?