Demeter (1976) considera efortul fizic acea stare a organismului in care se depasesc conditiile bazale prin miscare, fiind o stare opusa repausului realizata prin contractii ale musculaturii striate.
Dupa Hollmann si Hettinger (1980) efortul reprezinta repetitia sistematica de actiuni motrice ce are ca obiectiv ameliorarea performantei fara modificari morfologice evidente.
In cadrul Stiintei sportului, efortul este proces de elaborare, de continua invatare, a carei forma de executie cuprinde un anumit numar de repetitii executate in diverse maniere. Din punct de vedere biologic, efortul fizic si in special cel sportiv, este un stimul, un excitant biologic adecvat care obliga organismul sa raspunda prin manifestari electrice, mecanice, termice. Acest stimul cand este bine dozat si administrat corespunzator particularitatilor individuale, conduce la modificari cantitative si calitative ce vizeaza obtinerea performantelor maxime.
Solicitarea impusa de efortul sportiv urmareste dezvoltarea la limita a capacitatilor fizice si fiziologice, solicitare care prin caracterul sau de stres modifica homeostazia organismului, fixand nivelul homeostazic a foarte multor indicatori fiziologici la un nivel mult superior.
Efortul sportiv este un agent stresant, deoarece mobilizeaza mecanismele adaptative, solicita organismului sa se adapteze corespunzator parametrilor sai: volum, intensitate, durata. Pe de alta parte, adaptarile privesc atat sfera somatica, cat si cea vegetativa, deoarece solicitarea este fizica, dar si psihica, cu alte cuvinte este o solicitare a intregului organism. Antrenamentele efectuate in decursul activitatii sportivului sunt permanente solicitari de adaptare la un nivel mereu superior, pentru ca in final, sa-l aduca pe sportiv la cel mai inalt grad al pregatirii (Avramoff 1986).
Sunt situatii deosebite cand efortul streseaza si chiar creeaza situatii dificile, ca in cazul reluarii efortului dupa intreruperea acestuia din anumite motive si cand sunt depasite capacitatile de adaptare prin nerespectarea gradarii corespunzatoare a efortului.
Prin antrenamente sistematice, sportivul isi perfectioneaza continuu structurile si functiile, modalitatile de adaptare la efort si astfel, capata o serie de caracteristici ce-l diferentiaza net de omul neantrenat. Astfel, marile functiuni lucreaza cu mare economie (bradicardie, bradipnee, volum sistolic crescut) iar in efort este apt sa-si mobilizeze prompt si eficient rezervele functionale.
Dintre sportivii bine antrenati si cu mare capacitate de efort, se detaseaza campionul, adica acel sportiv care la un moment dat intruneste calitatile fizice si psihice pentru a deveni castigator.
Anatomic si structural, sportivul de inalta performanta prezinta insusiri cantitative si calitative dobandite prin mecanisme de autoreglare si autostructurare (exemplu: hipertrofia musculara, cordul sportivului etc.) care indreptateste considerarea organismului acestuia ca un normal de exceptie.
Organul esential care efectueaza efortul, deci lucrul mecanic, este muschiul scheletic, unic in ce priveste amploarea proceselor metabolice in timpul efortului. Asmussen (1955) citeaza amplificari ale proceselor metabolice musculare de pana la 50 ori fata de repaus, situatie ce creeaza un consum la fel de mare de oxigen si de substante energetice, precum si amplificarea eliminarilor de caldura si a produsilor de catabolism.
Concomitent, o serie de organe si sisteme vor fi angajate in sustinerea la capacitate maxima a efortului (exemplu: sistemul cardio-respirator si sangele care furnizeaza si transporta oxigenul utilizat de tesuturi; aparatul excretor – renal si extrarenal, care elimina deseurile metabolice; sistemul nervos care comanda, regleaza, coordoneaza si adapteaza activitatea sistemelor organismului la solicitarea impusa; sistemele metabolice – intermediar si energetic, care furnizeaza energia rezultata din oxidarile intracelulare ale substratului de tip glucidic, lipidic, protidic, furnizat de functia digestiva etc.)
|
