EFORTUL IN JOCUL DE FOTBAL
La fotbal se poate vorbi in exclusivitate de un metabolism energetic la nivel muscular propriu celor doua tipuri de fibre – rosii si albe (denumite si lente si rapide, tonice si fazice etc.)
Teoretic se pot decela trei surse de energie utilizabile pentru contractie si anume: energia anaeroba alactacida, energia anaerob lactacida si energia aeroba.
De fapt, este vorba de disocierea si resinteza ATP, pentru ca numai transformarea ATP ADP + P poate elibera energia necesara contractiei musculare, iar orice alta forma de energie va trebui sa aiba ca finalitate resinteza ATP.
In lucrarea “La biochimie au service du sprinter” Luc Legros prezinta trei procese care au loc si anume:
a) procesul anaerob alactacid (I) se bazeaza pe transformarea ATP in ADP, fie resinteza ATP prin mijlocirea consumarii “pool” –ului fosfatidelor (fosfocreatina) care se gasesc in celula musculara. El poate fi “sustinut” de procesul lactic care produce energia asa-numita “secundara”.
b) procesul anaerob lactacid (II). Daca efortul continua, rezerva de fosfocreatina se epuizeaza; urmatoarea sursa de energie necesara contractiei musculare, provine din transformarea glicogenului in lactat. Energia eliberata va permite, pe de o parte sciziunea ADP in AMP si resinteza AMP in ADP (calea asa-zisa “primara”) si pe de alta parte, resinteza fosfocreatinei (calea asa-zisa “secundara”).
c) procesul aerob (III). Daca efortul se continua cu intensitate crescuta, acidul lactic, rezultat prin transformarea glicogenului, anihileaza actiunea enzimelor care permit resinteza glicogenului, iar efortul nu mai poate fi continuat.
Daca efortul este mai putin intens, o parte din glicogenul transformat in acid piruvic trece in ciclul de reactii numit “ciclul lui Krebs”, unde, in prezenta oxigenului este resintetizat.
Concentratiile rezervelor musculare de energie de origine anaeroba – adenozintrifosfat (ATP), creatinfosfat (CP) si glicogen, in repaus, in muschiul scheletic (conform studiilor lui L. Hermansen) sunt urmatoarele:
ATP = 5 mmoli / kg muschi proaspat
CP = 20 mmoli / kg muschi proaspat
Glicogen = 80 – 100 mmoli de unitati glicozil / kg muschi proaspat
Cum degradarea unei unitati de glicozil asigura resinteza a trei molecule de ATP, cantitatea de glicogen ar echivala potential, in medie, cu aproximativ 250 mmoli ATP. Astfel, in repaus, cele trei surse de energie – ATP, CP si glicogen se folosesc, din punct de vedere cantitativ, in raport de 1/4/50.
La un efort maxim, scaderea cea mai mare de concentratie ATP observata este de 20% din concentratia de repaus, ceea ce presupune ca nu intreaga cantitate de ATP din muschi este disponibila pentru utilizarea sa in cadrul sistemelor contractile. Rezervele de CP insa, pot fi epuizate aproape complet, ceea ce afecteaza resinteza ATP.
In privinta glicogenului, rapiditatea si amploarea utilizarii rezervelor prin metabolismul anaerob sunt in functie de intensitatea si durata efortului, dar, nici in acest caz nu se epuizeaza toate rezervele sau, altfel spus, epuizarea “fizica” intervine cu mult inainte ca toate rezervele musculare sa fie utilizate.
Astfel, la un efort de intensitate mare, care a dus la epuizarea in trei-patru minute, concentratia de lactat in muschi a fost de 25 mmoli. Se poate presupune ca aceeasi cantitate a fost varsata in timpul efortului, in sange, deci total 50 mmoli lactat = 25 mmoli glicogen (o unitate de glicozil produce 2 molecule lactat).
La un efort care in prima zi duce la epuizarea intr-un minut, a doua zi in 2 minute, a treia zi in 3 minute, concentratia de lactat din muschi, dupa fiecare efort a fost aproape aceeasi. Acelasi lucru a fost experimentat in timpul unui efort maxim intermitent. Concentratia sangvina de lactat a crescut de la un efort la altul, in timp ce concentratia musculara de lactat a fost aceeasi dupa fiecare efort (aproximativ 25 mmoli). PH-ul muscular scade cu 0,5-0,6 unitati atunci cand concentratia de lactat creste in jur de 25 mmoli / kg muschi proaspat. O scadere a pH-ului la valorile de 6,4-6,3 scade activitatea enzimelor cheie ale glicolizei, fosforilaza si fosfofructokinaza, ca atare este afectata glicoliza, care, la randul ei, afecteaza resinteza ATP. In plus, s-a stabilit tot pe cale experimentala, dar fara a se poate explica, scaderea pH-ului altereaza direct si procesele contractile.
Privind capacitatea anaeroba alactacida pana in prezent, nu exista nici un temei sa se afirme ca, sub influenta antrenamentului, se poate mari rezerva de fosfati. Se stie in schimb ca sedentarul este capabil sa utilizeze numai 50% din rezervele sale de fosfati, in timp ce antrenamentul adecvat duce aceasta utilizare pana la 90% sau chiar 100%.
In legatura cu capacitatea anaeroba lactacida, efectele de adaptare ale antrenamentului pot fi rezumate la urmatoarele: se afirma ca sportivii bine antrenati din punct de vedere al rezistentei nu se caracterizeaza printr-o capacitate crescuta a energiei anaerobe, ci printr-o capacitate crescuta aeroba si granita anaeroba mai ridicata, aceasta din urma constand in aceea ca aportul de oxigen permite desfasurarea unui efort de intensitate fara acumulare de acid lactic. Aceasta poate fi acceptata ca efect de adaptare la efortul anaerob lactacid, in cazul probelor ceva mai lungi cu dominanta anaeroba; cu corectivul ca nu este vorba de “fara acumulare de acid lactic”, ci de o acumulare mai lenta de acid lactic, ceea ce face ca bariera pH-ului sa se instaleze mai tarziu.
Pentru alergarile scurte, cea mai plauzibila explicatie este cea a lui L. Legrus, dupa care unul din factorii limitativi ai capacitatii anaerobe lactacide este “activitatea enzimatica prea putin intensa a LDH (deshidrogenazei)”.
Exista cinci feluri de LDH si, printre ele, trei sunt mai rezistente la o concentratie in acid lactic. Antrenamentul poate modifica repartitia acestor cinci feluri de LDH in interiorul celulei. Metodica de antrenament trebuie sa serveasca acest scop.
Cresterea capacitatii de efort aerob, respectiv efectele de adaptare ale antrenamentului se pot rezuma la urmatoarele:
marirea continutului de glicogen al muschiului;
reducerea consumului de glicogen al muschiului;
modificarea grosimii fibrelor musculare si cresterea concentratiei in mioglobina;
modificarea echipamentului enzimatic si cresterea concentratiei in mioglobina;
imbunatatirea capacitatii de captare si de transport a oxigenului de catre sistemul cardiovascular si aparatul respirator, precum si a capacitatii de utilizare a acestuia de catre muschi;
cresterea capacitatii muschiului de oxidare a grasimilor.
Jocul de fotbal se bazeaza pe o complexitate de miscare, cu si fara minge, efectuate prin lupta directa cu adversarul, in conditii mereu schimbatoare si de colaborare cu coechipierii.
Efortul jucatorului de fotbal este caracterizat de lipsa actiunilor ciclice, intensitatea lui fiind submaximala, dar alternand pe parcursul celor 90 minute de joc, in functie de desfasurare, efortul de intensitate maximala (anaerob) cu cel de intensitate minimala (aerob). Prin urmare, efortul este diferit cantitativ si calitativ in timpul celor 90 minute, depinzand de:
valoare adversarului (la nivel de echipa si de adversitate directa);
conditii de joc (teren, spectatori, conditii atmosferice etc.);
nivelul pregatirii fizice si tehnico-tactice;
postul ocupat in echipa;
calitatea starilor psihice (emotivitate, atentie, gandire, perceptie etc.);
strategia adoptata de echipa de conducere.
Jucatorii efectueaza actiunile de joc in conditiile unei mari varietati ale miscarii, cu viteza si forta diferita, cu alergari intercalate, cu opriri bruste si schimbari de directie, cu accelerari, cu sarituri, caderi, ridicari etc. Din aceasta cauza, actiunile de joc difera ca natura, efort si durata, ele succedandu-se, asa cum am aratat, intr-un raport variabil de intensitate.
Veriga fundamentala a jocului de fotbal o constituie pregatirea tehnico-tactica pe un fond solid de pregatire fizica si psihologica.
|
