PERICOLE ÎN MUNŢI
Înainte de a vorbi despre metodele tehnice ce urmeaza a fi aplicate în cazul accidentarii unui alpinist, vom trece în revista cîteva dintre cele mai importante pericole legate de ascensiunile pe munte.
Cauzele care determina ceea ce numim pericole în alpinism se clasifica în doua mari grupe, cele obiective, legate de factori independenti de vointa alpinistului, si cele subiective, care decurg din însasi comportarea sportivului.
Cauzele obiective principale, deci cele care provoaca în muntii nostri accidente frecvente, sînt urmatoarele: caderile de pietre, avalansele, ruperea corniselor si timpul nefavorabil.
Cauzele subiective mai importante sînt urmatoarele: supraprecierea propriilor forte si subaprecierea dificultatilor traseului, lipsa de experienta si de cunostinte t 858i86i ehnice si, în sfîrsit, neatentia.
Se poate spune ca accidentele din ultimii ani au fost provocate, aproape în exclusivitate, din cauze de natura subiectiva. Prin urmare, tinerii alpinisti trebuie sa fie supravegheati mai ales sub acest aspect.
În timpul ascensiunilor si escaladelor se alege întotdeauna drumul cel mai putin expus pericolelor. Daca este totusi necesar ca ascensiunea sa urmeze portiuni expuse caderilor de pietre, avalanselor etc. se apreciaza în prealabil riscurile probabile si echipa nu se angajeaza pe traseu decît dupa ce si-a luat toate masurile de prevedere. De exemplu, cînd itinerarul este expus avalanselor sau caderilor de pietre, ascensiunea va începe înainte de rasaritul soarelui si nu în orele zilei cînd caldura este mare.
Itinerarul se fixeaza în functie de riscurile ce le prezinta, tinînd seama de sezon, de ora plecarii, precum si de conditiile atmosferice. De asemenea este necesar sa se stie din timp daca alte echipe s-au angajat pe acelasi traseu, spre a evita pericolul caderilor de pietre. Pentru acelasi motiv nu se lasa niciodata coarda sa atîrne. Cînd o piatra se desprinde, se încearca oprirea ei pe loc si daca acest lucru nu este cu putinta, se previn ceilalti echipieri strigîndu-se: "piatra". Tot aici trebuie sa amintim alpinistilor începatori sa nu dea drumul pietrelor pe pantele înclinate spre a se bucura de efectul. rostogolirii lor.
Primavara, în perioada de dezghet, pericolul caderilor de pietre este si mai mare, de aceea orice echipa care se deplaseaza în aceste conditii trebuie sa fie foarte prevazatoare. Daca este posibil, echipa va merge cît mai aproape de peretele din care se desprind pietrele, pentru a se afla în interiorul traiectoriei si totodata - fiind aproape de stînca - sa se poata adaposti sub surplombele sau tavanele care se întîlnesc destul de des în astfel de regiuni cu roci friabile.
Împotriva alunecarilor de zapada de pe fetele înclinate sau împotriva avalanselor se iau de asemenea o serie de masuri preventive. De exemplu, nu se pleaca niciodata în tura imediat dupa încetarea ninsorii; se traverseaza cît mai sus posibil pantele periculoase; nu se intra în traseu la- ora zilei cînd temperatura este ridicata, mai ales în vaile cu expunere sudica (expuse razelor solare), deoarece avalansele de zapada moale si grea pornesc de obicei dupa încalzirea aerului, în general dupa-amiaza. Avalansele de zapada prafuita se declanseaza la orice ora, chiar si în timpul noptii, la temperaturi scazute. De aceea sînt foarte greu de semnalat si numai experienta îngaduie alpinistilor sa prevada acest pericol.
Declansarea avalanselor este determinata de numerosi factori: înclinatia si relieful pantei, structura si grosimea stratului de zapada, vîntul, temperatura aerului, ruperea corniselor, cauze mecanice (animale sau oameni care traverseaza o panta si taie baza zapezii), zgomote etc.
Este important sa se stie ca avalansele nu iau nastere pe pante cu o înclinatie mai mica de 14°, si ca zapada aluneca mai usor daca panta este mai neteda (fara copaci sau blocuri de piatra).
Din punct de vedere al structurii stratului de zapada generator de avalanse, se pot deosebi doua feluri de avalanse: de zapada uscata si de zapada uda, fiecare avînd diferite forme.
Avalansele de zapada uscata se prezinta, la rîndul lor, sub doua aspecte:
a. Alunecari de zapada nou cazuta (necoeziva) pe pante line, fara desprindere. Aceasta forma nu e periculoasa, deoarece poarta o cantitate mica de zapada, uneori însa poate provoca declansari de avalanse, antrenînd zapada de pe pante mari si înclinate. Acestea din urma produc un suflu puternic si nori de zapada. Datorita suflului, avalansele de zapada uscata rup copacii si distrug totul în cale. Cînd sînt formate din zapada necoeziva usoara (pufoasa), efectul distrugator este redus, deoarece curg printre colturi de stînci si copaci; cînd sînt alcatuite din zapada necoeziva mai grea (mai densa), au o putere de distrugere nemasurata. Zapada uscata formeaza si avalansele de altitudine, declansate de actiunea vîntului, asa-numitele scînduri de zapada. Din cauza vîntului zapada se comprima la suprafata, apoi acest strat superior se dezlipeste de cel inferior, necoeziv, formînd scîndurile de zapada care aluneca cu zgomot peste suprafete mari.
b. O alta forma de avalansa din zapada uscata, foarte frecventa, este aceea care ia nastere din zapada cu granulatia mai mare (ca nisipul). Aceasta avalansa se formeaza sub alte strate de zapada sau sub crusta, antrenîndu-le treptat si pe acestea.
Avalansele de zapada uda se formeaza din zapada umeda, necoeziva, noua, prin desprinderea de straturi: ele curg cu un zgomot surd, specific. Aceste avalanse se formeaza si din zapada uda, veche, sau firn înmuiat de ploaie si caldura, curgînd cu bulgari, îndeosebi primavara.
În caldarile glaciare, avînd o viteza si o forta foarte mare. Alteori iau nastere din zapada de pe vai, care curge zi si noapte, la începutul primaverii, antrenînd pamînt, grohotis, copaci etc. (avalanse de adîncime). Acestea din urma sînt primejdioase datorita fortei cu care se deplaseaza si cantitatii mari de zapada.
Am vazut ca în ascensiunile de iarna pe vai si vîlcele, care sînt cai naturale de acces, alunecarile de zapada constituie - pe lînga caderile de pietre din peretii friabili - un pericol permanent. De aceea, cel mai bun itinerar este cel care merge pe zona umbrita a vaii, unde zapada este mai tare. Un alt mijloc de a evita declansarea avalanselor, în ascensiunile pe zapada, este deplasarea alpinistilor cît mai aproape de stînca.
În ascensiunile care se efectueaza pe creste, un pericol de care trebuie sa tinem seama îl prezinta cornisele. Acestea sînt acumulari de zapada depusa de vînt în forma de stresini uriase, ce prelungesc panta expusa bataii vîntului peste linia crestei. Cînd temperatura este este scazuta, ele prezinta oarecare rezistenta, desi sînt formate din zapada cu densitate mijlocie, dar în perioadele de încalzire aceste uriase balcoane, ce pot atinge cîtiva metri, se rup si cad pe pantele acoperite cu zapada, provocînd avalanse. Pericolul mare este cel al desprinderii corniselor atunci cînd echipa - fara sa stie - se afla pe o asemenea streasina. De aceea, în ascensiunea pe creste se merge pe panta expusa vîntului, putin sub linia crestei, iar daca un echipier va trebui sa iasa pe cornisa, asigurarea lui se face cu o deosebita atentie. În cazul în care echipa a urcat pe o vale închisa la iesire de o cornisa si daca aceasta nu poate fi ocolita, capul de coarda, asigurat lateral, de sub cornisa, va sapa cu pioletul un tunel vertical în tavanul ei, iar apoi va urca, asigurînd de pe versantul opus pe ceilalti echipieri. Niciodata nu se va încerca escaladarea unei cornise pe vreme favorabila ruperii ei (vînt cald, soare etc).
În timpul verii, o echipa care a intrat într-o vale stîncoasa, nu are voie sa înceapa catararea daca mai jos se afla o alta echipa, pe mijlocul aceleiasi vai. Echipierii trebuie sa urce cît mai aproape unul de altul, ca sa blocheze mai usor pietrele desprinse si sa nu se afle prea departe în traiectoria acestora. Cînd deplasarea echipei se efectueaza pe grohotisuri - deci în teren instabil -la urcare cataratorii folosesc, ca puncte de sprijin pentru picioare, portiunile cu blocuri mari ale conului grohotisului, iar pentru coborîre, pantele acoperite cu grohotis fin.
Pe munte, alpinistii sînt nevoiti de asemenea sa faca fata intemperiilor, care adeseori au urmari grave. Lupta împotriva frigului, vîntului, furtunii, zapezii si viscolului epuizeaza rapid fortele cataratorului, care si asa este supus unui mare efort de escalada. În plus, erorile de orientare, pierderea traseului, pot fi tot atîtea cauze de întîrziere a echipei, care - împreuna cu epuizarea fizica -provoaca accidente.
Avînd în vedere cele aratate pîna acum, socotim ca orice echipa care se deplaseaza pe munte este datoare sa ia o serie de masuri de precautie. De pilda, nu se întreprind actiuni de lunga durata si nu se încep trasee de dificultate mare pe timp nesigur si atunci cînd echipa nu are asupra sa un material minim pentru bivuacare. În rucsac trebuie sa existe întotdeauna o rezerva de alimente pentru cazul cînd timpul de ascensiune se prelungeste. Cînd ameninta furtuni sau viscol, echipa trebuie sa se întoarca din traseu daca nu este pregatita pentru o astfel de vreme.
Actiunea frigului, combinata cu umiditatea, influenteaza foarte mult ascensiunea, accentuînd oboseala, îngreunînd miscarea membrelor si facînd uneori cu neputinta escaladarea unor pasaje sau executarea unor manevre de coarda. Daca temperatura este foarte scazuta opririle prelungite în traseu sînt periculoase, mai ales pentru echipierii obositi.
Actiunea de lunga durata a frigului poate provoca degeraturi si congestii. Toate acestea se datoresc în mare parte faptului ca echipamentul nu e corespunzator, de aceea alpinistii trebuie sa aiba o îmbracaminte si încaltaminte potrivita, cum s-a aratat la capitolul destinat echipamentului. În ceea ce priveste alimentatia, pentru combaterea frigului si a oboselii se recomanda alimente bogate în calorii (zaharul si grasimile). Cînd alpinistul simte degetele întepenite de frig si nu mai are siguranta în mîini, escalada trebuie întrerupta. Echipierul obosit, care resimte în corp senzatia de frig nu se va aseza pe zapada, chiar daca este coplesit de oboseala si de somnolenta. Daca degetele, urechile, nasul etc. Încep sa înghete, alpinistul le va freca usor cu o manusa uscata de lîna si va executa cît mai multe miscari.
Vîntul sporeste actiunea frigului, provocînd o evaporare rapida si o pierdere de caldura care se accentueaza mai ales cînd îmbracamintea este umeda. De asemenea, vîntul stinghereste respiratia si vazul, în special cînd aduce cu el particule de zapada. Daca este violent, vîntul provoaca senzatia de sufocare sau chiar îl dezechilibreaza pe alpinistul în miscare; tot el este acela care disloca pietre si declanseaza avalanse, pericolul fiind cu atît mai mare, cu cît vîntul îi împiedica pe alpinisti sa auda zgomotul rostogolirii pietrelor sau al avalanselor. Cea mai buna protectie împotriva vîntului o ofera îmbracamintea de matase sau foaia de cort Se recomanda îmbracarea a doua hanorace, unul peste altul, sau introducerea unor foi de hîrtie (ziare) între straturile îmbracamintei.
Traseele de creasta si cele expuse vîntului vor fi abandonate în cazul cînd vîntul are o intensitate prea mare.
Furtunile se stîrnesc de obicei vara, mai ales în orele calduroase ale zilei. Adeseori se întîmpla ca echipa - în curs de a escalada un traseu dificil - sa fie departe de orice adapost. În aceste împrejurari se impun masuri imediate pentru adapostire si anume: în momentul cînd ameninta furtuna, se parasesc înaltimile stîncoase, vîrfurile, crestele si se coboara pe versante. Cînd furtuna este însotita de descarcari electrice echipierii nu trebuie sa alerge, deoarece traznetul se canalizeaza mult mai usor prin curentul de aer provocat de deplasarea în fuga. În pasajele dificile, echipa ramîne legata în coarda, înaintînd încet, cu asigurare foarte atenta, întrucît descarcarile electrice pot sa produca o detenta musculara violenta, cu proiectarea unuia sau a mai multor echipieri la departari mari. De asemenea, se evita folosirea materialelor metalice (pitoane, ciocan), ele introducîndu-se, daca este posibil, în rucsac.
Adeseori, urmarile descarcarilor electrice sînt destul de grave: sincope, lesinuri, arsuri sau chiar moartea. În caz de accidentare a unui echipier - ca prima masura - i se frictioneaza extremitatile membrelor, i se administreaza bauturi calde si daca este cu putinta i se face o injectie cu cofeina sau ulei camforat, aplicîndu-se tratamentul obisnuit pentru cazurile de asfixie, adica respiratia artificiala. Chiar daca accidentatul nu mai respira, trebuie sa i se acorde primul ajutor, fiindca de cele mai multe ori ne gasim în fata unei morti aparente.
Iarna, timpul nefavorabil se manifesta în chip de ninsoare cu rafale puternice de vînt, adica sub forma de viscol. Viscolul este mai periculos decît furtuna, deoarece are o intensitate foarte marc si se naste la temperaturi scazute. Sub actiunea lui se produc alunecari ale stratelor de zapada si avalanse; alteori vîntul poarta bucati de gheata pe care le proiecteaza cu violenta. Viscolul accentueaza actiunea frigului deoarece patrunde prin îmbracaminte. Din cauza rafalelor cu zapada, echipa poate fi derutata si daca nu cunoaste bine regiunea se rataceste. În aceasta situatie - daca e posibil - echipa întrerupe tura si cauta un loc adapostit. Pe vreme senina, viscolul este uscat si poarta cu mare intensitate zapada desprinsa de pe pante.
Zapada viscolita modifica relieful pantelor, încetineste mersul si îngreuiaza orientarea, de aceea se impune ca echipa sa mearga legata în coarda sau, în orice caz, echipierii sa tina un contact strîns între ei. Cînd traseul nu este îndeajuns de cunoscut, în special pe creste, se merge exclusiv cu ajutorul busolei, iar daca s-a pierdut drumul este mai bine ca echipa sa se opreasca si sa bivuacheze decît sa caute drumul pîna la extenuare. Daca în timpul viscolului luminozitatea este puternica, precum si pe ceata laptoasa, se poarta în mod obligatoriu ochelari cu lentile de culoare închisa, spre a evita oftalmiile.
Ori de cîte ori survine un accident - indiferent de cauzele care l-au provocat - trebuie sa se aplice de îndata masurile necesare de salvare.
Credem ca nu exista alpinist caruia sa nu i se poata întîmpla sa cada; de aceea socotim ca este absolut necesar pentru un alpinist sa cunoasca metodele de a prevedea pericolul caderilor.
Pe de o parte, caderea se produce cu o repeziciune atît de mare, încît lasa foarte putin timp de gîndire. Pe de alta pare, împrejurarile în care survine caderea sînt atît de complexe, încît nu pot fi formulate reguli generale, avînd drept obiect crearea unei tehnici a caderilor. Totusi se stie ca în timpul unei caderi, în cele mai multe cazuri cataratorul ramîne lucid, fapt ce-i îngaduie sa-si comande miscarile voluntare cu mare repeziciune. Prin urmare este nevoie ca alpinistul sa fie initiat în unele reguli care sa-i permita limitarea urmarilor unei caderi sau ale unei alunecari; totodata el trebuie sa stie ce anume e de facut cu un accidentat, dupa cadere. Cînd capul de coarda a scapat de pe toate prizele, secundul sau secunzii care asigura vor trage puternic si cît mai repede corzile de asigurare, scurtînd astfel distanta dintre piton si cel care cade. Daca socul este puternic, trebuie sa elibereze cîtiva metri de coarda - chiar în momentul producerii lui - spre a amortiza smucitura, dar fara sa supuna coarda, pitonul si carabiniera la un efort prea mare. Apoi se blocheaza coarda, retinîndu-se în loc echipierul cazut si se încearca ajutarea acestuia pentru a-l readuce în pozitia de echilibru. Daca se constata ca cel cazut si-a pierdut cunostinta, se blocheaza complet coarda la piton si se întreprinde o manevra de salvare. În cazul alunecarii secundului, care este asigurat de sus, caderea nu va avea urmari prea grave, ea fiind foarte mica. Fac exceptie alunecarile din timpul traversarilor (cele mai periculoase), deoarece se produc cu pendulare într-o parte.
Esential este ca în toata aceasta operatie de salvare sa se pastreze calmul si sa se actioneze cu sînge rece.
Pentru o eventuala cadere este bine ca alpinistul sa cunoasca urmatoarele reguli:
Cînd caderea se produce în pereti cu înclinatie medie, cataratorul trebuie sa se lase sa alunece pe fete, întrucît frecarea micsoreaza viteza de cadere. În peretii verticali alpinistul, constient ca se desprinde de pe punctele de sprijin, va efectua un salt înapoi, apasînd puternic, cu picioarele în stînca descriind în cadere un arc de cerc cu spatele spre vale si va ateriza pe picioare cît mai elastic, sprijinindu-se în mîini. Conditia principala în acest caz este însa ca asigurarea sa fie perfecta (fig. 83).
Dupa cadere, echipierul care asigura va aduce la sine pe cel cazut sau îl va coborî cu coarda pîna va atinge o platforma pe care sa poata ramîne. În nici un caz nu trebuie sa fie lasat mult timp suspendat în coarda, deoarece aceasta îl oboseste peste masura si fiindca s-ar putea sa-l sufoce coarda.
În cazul alunecarii pe o panta de zapada sau gheata cel mai important lucru pentru un alpinist este sa nu scape pioletul din mîna. De asemenea, indiferent de pozitia în care a ajuns, se va întoarce, prin diferite miscari ale corpului, cu fata în jos si dupa aceea va înfige usor ciocul pioletului în zapada, ajungînd - prin apasarea treptata a acestuia în panta - la pozitia de alunecare cu picioarele înainte. Apoi, presînd puternic cu greutatea întregului corp pe piolet, ciocul se înfige mai adînc, iar alunecarea va fi oprita. Daca alpinistul are coltarii în picioare, îi va ridica de pe suprafata de alunecare, pentru a evita agatarea lor si rostogolirea sa.
Caderile si alunecarile pe stînca sau zapada se datoresc, de obicei, diferitelor cauze de ordin subiectiv si anume: neatentia, lipsa de disciplina, insuficienta pregatire tehnica si fizica în raport cu dificultatile unui traseu, materiale tehnice necorespunzatoare etc.
Întrucît caderile provoaca adeseori si accidentarea alpinistului, semnalam în cele ce urmeaza cîteva din procedeele tehnice de salvare în regiunile alpine.
Fig. 83. Caderea în coarda
Iarna, în traseele de creasta, alpinistul va fi transportat pe o targa improvizata din schiuri, bete si îmbracaminte. Accidentatul va fi introdus în sacul de dormit si purtat la cel mai apropiat post de ajutor (fig. 84).
În turele de coltari se poate improviza o targa din pioleti, cu ajutorul corzii.
Fig. 84. Targa improvizata din schiuri
În cazul cînd accidentul se întîmpla într-un perete, ranitul trebuie sa fie adus pe o platforma de regrupare si apoi coborît în vale.
Coborîrea se efectueaza în rapeluri prin sistemul pe trei carabiniere sau cu ajutorul coborîtorului.
Cînd accidentul nu este grav, alpinistul este lasat sa coboare singur în rapel, fiind asigurat de sus.
|
