PERICOLE IN MUNTI ALPINISM

Īnainte de a vorbi despre metodele tehnice ce urmeaza a fi aplicate īn cazul accidentarii unui alpinist, vom trece īn revista cīteva dintre cele mai importante pericole legate de ascensiunile pe munte.

Cauzele care determina ceea ce numim pericole īn alpinism se clasifica īn doua mari grupe, cele obiective, legate de factori independenti de vointa alpinistului, si cele subiective, care decurg din īnsasi comportarea sportivului.

Cauzele obiective principale, deci cele care provoaca īn muntii nostri accidente frecvente, sīnt urmatoarele: caderile de pietre, avalansele, ruperea corniselor si timpul nefavorabil.

Cauzele subiective mai importante sīnt urmatoarele: supraprecierea propriilor forte si subaprecierea dificultatilor traseului, lipsa de experienta si de cunostinte tehnice si, īn sfīrsit, neatentia.

Se poate spune ca accidentele din ultimii ani au fost provocate, aproape īn exclusivitate, din cauze de natura subiectiva. Prin 16516s1810q urmare, tinerii alpinisti trebuie sa fie supravegheati mai ales sub acest aspect.

Īn timpul ascensiunilor si escaladelor se alege īntotdeauna drumul cel mai putin expus pericolelor. Daca este totusi necesar ca ascensiunea sa urmeze portiuni expuse caderilor de pietre, avalanselor etc. se apreciaza īn prealabil riscurile probabile si echipa nu se angajeaza pe traseu decīt dupa ce si-a luat toate masurile de prevedere. De exemplu, cīnd itinerarul este expus avalanselor sau caderilor de pietre, ascensiunea va īncepe īnainte de rasaritul soarelui si nu īn orele zilei cīnd caldura este mare.

Itinerarul se fixeaza īn functie de riscurile ce le prezinta, tinīnd seama de sezon, de ora plecarii, precum si de conditiile atmosferice. De asemenea este necesar sa se stie din timp daca alte echipe s-au angajat pe acelasi traseu, spre a evita pericolul caderilor de pietre. Pentru acelasi motiv nu se lasa niciodata coarda sa atīrne. Cīnd o piatra se desprinde, se īncearca oprirea ei pe loc si daca acest lucru nu este cu putinta, se previn ceilalti echipieri strigīndu-se: "piatra". Tot aici trebuie sa amintim alpinistilor īncepatori sa nu dea drumul pietrelor pe pantele īnclinate spre a se bucura de efectul. rostogolirii lor.

Primavara, īn perioada de dezghet, pericolul caderilor de pietre este si mai mare, de aceea orice echipa care se deplaseaza īn aceste conditii trebuie sa fie foarte prevazatoare. Daca este posibil, echipa va merge cīt mai aproape de peretele din care se desprind pietrele, pentru a se afla īn interiorul traiectoriei si totodata - fiind aproape de stīnca - sa se poata adaposti sub surplombele sau tavanele care se īntīlnesc destul de des īn astfel de regiuni cu roci friabile.

Īmpotriva alunecarilor de zapada de pe fetele īnclinate sau īmpotriva avalanselor se iau de asemenea o serie de masuri preventive. De exemplu, nu se pleaca niciodata īn tura imediat dupa īncetarea ninsorii; se traverseaza cīt mai sus posibil pantele periculoase; nu se intra īn traseu la- ora zilei cīnd temperatura este ridicata, mai ales īn vaile cu expunere sudica (expuse razelor solare), deoarece avalansele de zapada moale si grea pornesc de obicei dupa īncalzirea aerului, īn general dupa-amiaza. Avalansele de zapada prafuita se declanseaza la orice ora, chiar si īn timpul noptii, la temperaturi scazute. De aceea sīnt foarte greu de semnalat si numai experienta īngaduie alpinistilor sa prevada acest pericol.

Declansarea avalanselor este determinata de numerosi factori: īnclinatia si relieful pantei, structura si grosimea stratului de zapada, vīntul, temperatura aerului, ruperea corniselor, cauze mecanice (animale sau oameni care traverseaza o panta si taie baza zapezii), zgomote etc.

Este important sa se stie ca avalansele nu iau nastere pe pante cu o īnclinatie mai mica de 14°, si ca zapada aluneca mai usor daca panta este mai neteda (fara copaci sau blocuri de piatra).

Din punct de vedere al structurii stratului de zapada generator de avalanse, se pot deosebi doua feluri de avalanse: de zapada uscata si de zapada uda, fiecare avīnd diferite forme.

Avalansele de zapada uscata se prezinta, la rīndul lor, sub doua aspecte:

a.        Alunecari de zapada nou cazuta (necoeziva) pe pante line, fara desprindere. Aceasta forma nu e periculoasa, deoarece poarta o cantitate mica de zapada, uneori īnsa poate provoca declansari de avalanse, antrenīnd zapada de pe pante mari si īnclinate. Acestea din urma produc un suflu puternic si nori de zapada. Datorita suflului, avalansele de zapada uscata rup copacii si distrug totul īn cale. Cīnd sīnt formate din zapada necoeziva usoara (pufoasa), efectul distrugator este redus, deoarece curg printre colturi de stīnci si copaci; cīnd sīnt alcatuite din zapada necoeziva mai grea (mai densa), au o putere de distrugere nemasurata. Zapada uscata formeaza si avalansele de altitudine, declansate de actiunea vīntului, asa-numitele scīnduri de zapada. Din cauza vīntului zapada se comprima la suprafata, apoi acest strat superior se dezlipeste de cel inferior, necoeziv, formīnd scīndurile de zapada care aluneca cu zgomot peste suprafete mari.

b.       O alta forma de avalansa din zapada uscata, foarte frecventa, este aceea care ia nastere din zapada cu granulatia mai mare (ca nisipul). Aceasta avalansa se formeaza sub alte strate de zapada sau sub crusta, antrenīndu-le treptat si pe acestea.

Avalansele de zapada uda se formeaza din zapada umeda, necoeziva, noua, prin desprinderea de straturi: ele curg cu un zgomot surd, specific. Aceste avalanse se formeaza si din zapada uda, veche, sau firn īnmuiat de ploaie si caldura, curgīnd cu bulgari, īndeosebi primavara.

Īn caldarile glaciare, avīnd o viteza si o forta foarte mare. Alteori iau nastere din zapada de pe vai, care curge zi si noapte, la īnceputul primaverii, antrenīnd pamīnt, grohotis, copaci etc. (avalanse de adīncime). Acestea din urma sīnt primejdioase datorita fortei cu care se deplaseaza si cantitatii mari de zapada.

Am vazut ca īn ascensiunile de iarna pe vai si vīlcele, care sīnt cai naturale de acces, alunecarile de zapada constituie - pe līnga caderile de pietre din peretii friabili - un pericol permanent. De aceea, cel mai bun itinerar este cel care merge pe zona umbrita a vaii, unde zapada este mai tare. Un alt mijloc de a evita declansarea avalanselor, īn ascensiunile pe zapada, este deplasarea alpinistilor cīt mai aproape de stīnca.

Īn ascensiunile care se efectueaza pe creste, un pericol de care trebuie sa tinem seama īl prezinta cornisele. Acestea sīnt acumulari de zapada depusa de vīnt īn forma de stresini uriase, ce prelungesc panta expusa bataii vīntului peste linia crestei. Cīnd temperatura este este scazuta, ele prezinta oarecare rezistenta, desi sīnt formate din zapada cu densitate mijlocie, dar īn perioadele de īncalzire aceste uriase balcoane, ce pot atinge cītiva metri, se rup si cad pe pantele acoperite cu zapada, provocīnd avalanse. Pericolul mare este cel al desprinderii corniselor atunci cīnd echipa - fara sa stie - se afla pe o asemenea streasina. De aceea, īn ascensiunea pe creste se merge pe panta expusa vīntului, putin sub linia crestei, iar daca un echipier va trebui sa iasa pe cornisa, asigurarea lui se face cu o deosebita atentie. Īn cazul īn care echipa a urcat pe o vale īnchisa la iesire de o cornisa si daca aceasta nu poate fi ocolita, capul de coarda, asigurat lateral, de sub cornisa, va sapa cu pioletul un tunel vertical īn tavanul ei, iar apoi va urca, asigurīnd de pe versantul opus pe ceilalti echipieri. Niciodata nu se va īncerca escaladarea unei cornise pe vreme favorabila ruperii ei (vīnt cald, soare etc).

Īn timpul verii, o echipa care a intrat īntr-o vale stīncoasa, nu are voie sa īnceapa catararea daca mai jos se afla o alta echipa, pe mijlocul aceleiasi vai. Echipierii trebuie sa urce cīt mai aproape unul de altul, ca sa blocheze mai usor pietrele desprinse si sa nu se afle prea departe īn traiectoria acestora. Cīnd deplasarea echipei se efectueaza pe grohotisuri - deci īn teren instabil -la urcare cataratorii folosesc, ca puncte de sprijin pentru picioare, portiunile cu blocuri mari ale conului grohotisului, iar pentru coborīre, pantele acoperite cu grohotis fin.

Pe munte, alpinistii sīnt nevoiti de asemenea sa faca fata intemperiilor, care adeseori au urmari grave. Lupta īmpotriva frigului, vīntului, furtunii, zapezii si viscolului epuizeaza rapid fortele cataratorului, care si asa este supus unui mare efort de escalada. Īn plus, erorile de orientare, pierderea traseului, pot fi tot atītea cauze de īntīrziere a echipei, care - īmpreuna cu epuizarea fizica -provoaca accidente.

Avīnd īn vedere cele aratate pīna acum, socotim ca orice echipa care se deplaseaza pe munte este datoare sa ia o serie de masuri de precautie. De pilda, nu se īntreprind actiuni de lunga durata si nu se īncep trasee de dificultate mare pe timp nesigur si atunci cīnd echipa nu are asupra sa un material minim pentru bivuacare. Īn rucsac trebuie sa existe īntotdeauna o rezerva de alimente pentru cazul cīnd timpul de ascensiune se prelungeste. Cīnd ameninta furtuni sau viscol, echipa trebuie sa se īntoarca din traseu daca nu este pregatita pentru o astfel de vreme.

Actiunea frigului, combinata cu umiditatea, influenteaza foarte mult ascensiunea, accentuīnd oboseala, īngreunīnd miscarea membrelor si facīnd uneori cu neputinta escaladarea unor pasaje sau executarea unor manevre de coarda. Daca temperatura este foarte scazuta opririle prelungite īn traseu sīnt periculoase, mai ales pentru echipierii obositi.

Actiunea de lunga durata a frigului poate provoca degeraturi si congestii. Toate acestea se datoresc īn mare parte faptului ca echipamentul nu e corespunzator, de aceea alpinistii trebuie sa aiba o īmbracaminte si īncaltaminte potrivita, cum s-a aratat la capitolul destinat echipamentului. Īn ceea ce priveste alimentatia, pentru combaterea frigului si a oboselii se recomanda alimente bogate īn calorii (zaharul si grasimile). Cīnd alpinistul simte degetele īntepenite de frig si nu mai are siguranta īn mīini, escalada trebuie īntrerupta. Echipierul obosit, care resimte īn corp senzatia de frig nu se va aseza pe zapada, chiar daca este coplesit de oboseala si de somnolenta. Daca degetele, urechile, nasul etc. Īncep sa īnghete, alpinistul le va freca usor cu o manusa uscata de līna si va executa cīt mai multe miscari.

Vīntul sporeste actiunea frigului, provocīnd o evaporare rapida si o pierdere de caldura care se accentueaza mai ales cīnd īmbracamintea este umeda. De asemenea, vīntul stinghereste respiratia si vazul, īn special cīnd aduce cu el particule de zapada. Daca este violent, vīntul provoaca senzatia de sufocare sau chiar īl dezechilibreaza pe alpinistul īn miscare; tot el este acela care disloca pietre si declanseaza avalanse, pericolul fiind cu atīt mai mare, cu cīt vīntul īi īmpiedica pe alpinisti sa auda zgomotul rostogolirii pietrelor sau al avalanselor. Cea mai buna protectie īmpotriva vīntului o ofera īmbracamintea de matase sau foaia de cort Se recomanda īmbracarea a doua hanorace, unul peste altul, sau introducerea unor foi de hīrtie (ziare) īntre straturile īmbracamintei.

Traseele de creasta si cele expuse vīntului vor fi abandonate īn cazul cīnd vīntul are o intensitate prea mare.

Furtunile se stīrnesc de obicei vara, mai ales īn orele calduroase ale zilei. Adeseori se īntīmpla ca echipa - īn curs de a escalada un traseu dificil - sa fie departe de orice adapost. Īn aceste īmprejurari se impun masuri imediate pentru adapostire si anume: īn momentul cīnd ameninta furtuna, se parasesc īnaltimile stīncoase, vīrfurile, crestele si se coboara pe versante. Cīnd furtuna este īnsotita de descarcari electrice echipierii nu trebuie sa alerge, deoarece traznetul se canalizeaza mult mai usor prin curentul de aer provocat de deplasarea īn fuga. Īn pasajele dificile, echipa ramīne legata īn coarda, īnaintīnd īncet, cu asigurare foarte atenta, īntrucīt descarcarile electrice pot sa produca o detenta musculara violenta, cu proiectarea unuia sau a mai multor echipieri la departari mari. De asemenea, se evita folosirea materialelor metalice (pitoane, ciocan), ele introducīndu-se, daca este posibil, īn rucsac.

Adeseori, urmarile descarcarilor electrice sīnt destul de grave: sincope, lesinuri, arsuri sau chiar moartea. Īn caz de accidentare a unui echipier - ca prima masura - i se frictioneaza extremitatile membrelor, i se administreaza bauturi calde si daca este cu putinta i se face o injectie cu cofeina sau ulei camforat, aplicīndu-se tratamentul obisnuit pentru cazurile de asfixie, adica respiratia artificiala. Chiar daca accidentatul nu mai respira, trebuie sa i se acorde primul ajutor, fiindca de cele mai multe ori ne gasim īn fata unei morti aparente.

Iarna, timpul nefavorabil se manifesta īn chip de ninsoare cu rafale puternice de vīnt, adica sub forma de viscol. Viscolul este mai periculos decīt furtuna, deoarece are o intensitate foarte marc si se naste la temperaturi scazute. Sub actiunea lui se produc alunecari ale stratelor de zapada si avalanse; alteori vīntul poarta bucati de gheata pe care le proiecteaza cu violenta. Viscolul accentueaza actiunea frigului deoarece patrunde prin īmbracaminte. Din cauza rafalelor cu zapada, echipa poate fi derutata si daca nu cunoaste bine regiunea se rataceste. Īn aceasta situatie - daca e posibil - echipa īntrerupe tura si cauta un loc adapostit. Pe vreme senina, viscolul este uscat si poarta cu mare intensitate zapada desprinsa de pe pante.

Zapada viscolita modifica relieful pantelor, īncetineste mersul si īngreuiaza orientarea, de aceea se impune ca echipa sa mearga legata īn coarda sau, īn orice caz, echipierii sa tina un contact strīns īntre ei. Cīnd traseul nu este īndeajuns de cunoscut, īn special pe creste, se merge exclusiv cu ajutorul busolei, iar daca s-a pierdut drumul este mai bine ca echipa sa se opreasca si sa bivuacheze decīt sa caute drumul pīna la extenuare. Daca īn timpul viscolului luminozitatea este puternica, precum si pe ceata laptoasa, se poarta īn mod obligatoriu ochelari cu lentile de culoare īnchisa, spre a evita oftalmiile.

Ori de cīte ori survine un accident - indiferent de cauzele care l-au provocat - trebuie sa se aplice de īndata masurile necesare de salvare.

Credem ca nu exista alpinist caruia sa nu i se poata īntīmpla sa cada; de aceea socotim ca este absolut necesar pentru un alpinist sa cunoasca metodele de a prevedea pericolul caderilor.

Pe de o parte, caderea se produce cu o repeziciune atīt de mare, īncīt lasa foarte putin timp de gīndire. Pe de alta pare, īmprejurarile īn care survine caderea sīnt atīt de complexe, īncīt nu pot fi formulate reguli generale, avīnd drept obiect crearea unei tehnici a caderilor. Totusi se stie ca īn timpul unei caderi, īn cele mai multe cazuri cataratorul ramīne lucid, fapt ce-i īngaduie sa-si comande miscarile voluntare cu mare repeziciune. Prin urmare este nevoie ca alpinistul sa fie initiat īn unele reguli care sa-i permita limitarea urmarilor unei caderi sau ale unei alunecari; totodata el trebuie sa stie ce anume e de facut cu un accidentat, dupa cadere. Cīnd capul de coarda a scapat de pe toate prizele, secundul sau secunzii care asigura vor trage puternic si cīt mai repede corzile de asigurare, scurtīnd astfel distanta dintre piton si cel care cade. Daca socul este puternic, trebuie sa elibereze cītiva metri de coarda - chiar īn momentul producerii lui - spre a amortiza smucitura, dar fara sa supuna coarda, pitonul si carabiniera la un efort prea mare. Apoi se blocheaza coarda, retinīndu-se īn loc echipierul cazut si se īncearca ajutarea acestuia pentru a-l readuce īn pozitia de echilibru. Daca se constata ca cel cazut si-a pierdut cunostinta, se blocheaza complet coarda la piton si se īntreprinde o manevra de salvare. Īn cazul alunecarii secundului, care este asigurat de sus, caderea nu va avea urmari prea grave, ea fiind foarte mica. Fac exceptie alunecarile din timpul traversarilor (cele mai periculoase), deoarece se produc cu pendulare īntr-o parte.

Esential este ca īn toata aceasta operatie de salvare sa se pastreze calmul si sa se actioneze cu sīnge rece.

Pentru o eventuala cadere este bine ca alpinistul sa cunoasca urmatoarele reguli:

Cīnd caderea se produce īn pereti cu īnclinatie medie, cataratorul trebuie sa se lase sa alunece pe fete, īntrucīt frecarea micsoreaza viteza de cadere. Īn peretii verticali alpinistul, constient ca se desprinde de pe punctele de sprijin, va efectua un salt īnapoi, apasīnd puternic, cu picioarele īn stīnca descriind īn cadere un arc de cerc cu spatele spre vale si va ateriza pe picioare cīt mai elastic, sprijinindu-se īn mīini. Conditia principala īn acest caz este īnsa ca asigurarea sa fie perfecta (fig. 83).

Dupa cadere, echipierul care asigura va aduce la sine pe cel cazut sau īl va coborī cu coarda pīna va atinge o platforma pe care sa poata ramīne. Īn nici un caz nu trebuie sa fie lasat mult timp suspendat īn coarda, deoarece aceasta īl oboseste peste masura si fiindca s-ar putea sa-l sufoce coarda.

Īn cazul alunecarii pe o panta de zapada sau gheata cel mai important lucru pentru un alpinist este sa nu scape pioletul din mīna. De asemenea, indiferent de pozitia īn care a ajuns, se va īntoarce, prin diferite miscari ale corpului, cu fata īn jos si dupa aceea va īnfige usor ciocul pioletului īn zapada, ajungīnd - prin apasarea treptata a acestuia īn panta - la pozitia de alunecare cu picioarele īnainte. Apoi, presīnd puternic cu greutatea īntregului corp pe piolet, ciocul se īnfige mai adīnc, iar alunecarea va fi oprita. Daca alpinistul are coltarii īn picioare, īi va ridica de pe suprafata de alunecare, pentru a evita agatarea lor si rostogolirea sa.

Caderile si alunecarile pe stīnca sau zapada se datoresc, de obicei, diferitelor cauze de ordin subiectiv si anume: neatentia, lipsa de disciplina, insuficienta pregatire tehnica si fizica īn raport cu dificultatile unui traseu, materiale tehnice necorespunzatoare etc.

Īntrucīt caderile provoaca adeseori si accidentarea alpinistului, semnalam īn cele ce urmeaza cīteva din procedeele tehnice de salvare īn regiunile alpine.

Fig. 83. Caderea īn coarda

Iarna, īn traseele de creasta, alpinistul va fi transportat pe o targa improvizata din schiuri, bete si īmbracaminte. Accidentatul va fi introdus īn sacul de dormit si purtat la cel mai apropiat post de ajutor (fig. 84).

Īn turele de coltari se poate improviza o targa din pioleti, cu ajutorul corzii.

Fig. 84. Targa improvizata din schiuri

Īn cazul cīnd accidentul se īntīmpla īntr-un perete, ranitul trebuie sa fie adus pe o platforma de regrupare si apoi coborīt īn vale.

Coborīrea se efectueaza īn rapeluri prin sistemul pe trei carabiniere sau cu ajutorul coborītorului.

Cīnd accidentul nu este grav, alpinistul este lasat sa coboare singur īn rapel, fiind asigurat de sus.