REFUGII sI BIVUACURI
O preocupare de capetenie a alpinistului care se deplaseaza în munti este sa faca investigatii în privinta refugiilor sau adaposturilor în care sa-si petreaca noaptea si sa se apere de intemperii.
Adaposturile prezinta o importanta deosebita, deoarece conditioneaza posibilitatea efectuarii traseelor de durata mai lunga.
În timpul ascensiuni 222v2122c lor pe munte, echipele sînt nevoite sa aleaga între utilizarea refugiilor existente si construirea, cu mijloace proprii, a unor adaposturi în care sa poata bivuaca (cortul, nisele si igloul construite din zapada).
Refugiile
În cele ce urmeaza, vom da cîteva despre refugii, indicatii de care orice trebuie sa tina seama.
Astfel, cînd o echipa pleaca în tura înainte de a începe ascensiunea, sa precise asupra refugiilor pe care ar neasca în traseul ales. Aceste date informative, privitoare la refugiu, trebuie sa cuprinda urmatoarele amanunte:
daca este pazit sau nu;
ce capacitate are;
unde i se pastreaza cheia;
cum se poate ajunge pîna acolo (puncte de reper pentru noapte sau vreme rea);
daca este înzestrat cu cazarmamentul necesar;
daca exista mijloace de încalzire;
daca este utilat cu materiale de prim-ajutor.
În general echipa trebuie sa soseasca la refugiu la o ora convenabila, care sa-i permita sa se instaleze pe îndelete pentru noapte, fara a stingheri pe cei veniti mai înainte. Daca prin forta împrejurarilor ajung la refugiu în cursul noptii, tîrziu, alpinistii sînt datori ca în tot timpul instalarii lor sa nu incomodeze cu nimic pe cei care dorm.
Iarna, înainte de a intra în refugiu, echipierii se scutura de zapada si gheata, îsi lasa corzile ude afara si nu-si depun sacii decît dupa ce au luat legatura cu unul dintre alpinistii aflati în refugiu, spre a-si alege locurile de înnoptare.
Chiar daca în refugiu exista mai multe locuri disponibile, nu se ocupa decît paturile absolut necesare si nu se iau paturile sau asternuturile din alte paturi, fiindca s-ar putea ca mai tîrziu sa soseasca o alta echipa.
Alpinistii nu trebuie sa se culce la o ora prea tîrzie, mai ales daca a doua zi pleaca devreme în tura.
Înainte de a se culca, fiecare alpinist are urmatoarele îndatoriri:
sa-si pregateasca sacul, echipamentul si materialul pentru tura;
sa-si strînga lucrurile pe care le lasa la refugiu;
sa pregateasca lemne pentru focul din ziua urmatoare;
sa pregateasca alimentele pentru ascensiunea de n doua zi.
Desteptarea nu se face decît cu trei sferturi sau cu o jumatate de ora înainte de plecare. Pentru a evita zgomotul, se recomanda echipierilor sa se scoale la aceeasi ora, bineînteles cu exceptia aceluia care are sarcina de a pregati gustarea de dimineata.
Înainte de a parasi refugiul, alpinistii au datoria sa faca paturile, sa arunce resturile de mîncare în locul rezervat special, sa lase în ordine inventarul refugiului, sa stinga focul în soba, sa închida ferestrele si usa refugiului, iar cheia s-o lase în locul de unde a fost luata.
La începutul acestui capitol am aratat ca unele trasee mai lungi impun alpinistilor bivuacarea în adaposturi construite de ei însisi. Bivuacarea se face în corturi, iar iarna si în adaposturi de zapada.
Înainte de a cunoaste regulile principale de înnoptare în cort este necesar sa mentionam ca alpinistii nu trebuie sa recurga la acesta decît în cazuri fortate, deoarece el nu ofera conditii pentru o odihna deplina, ceea ce poate avea repercusiuni asupra ascensiunii din ziua urmatoare.
Bivuacul este totusi necesar în urmatoarele împrejurari:
în turele lungi, mai ales în traversarile de creste, cînd alpinistii sînt nevoiti sa petreaca noaptea pe creasta, departe de refugiu sau cabana;
în cazul cînd a doua zi echipa trebuie sa plece în traseu foarte devreme.
În unele trasee - care în mod normal pot fi terminate într-o singura zi - se întîmpla ca timpul de parcurgere sa se prelungeasca datorita schimbarii bruste a vremii. Pentru aceasta eventualitate echipa de alpinisti trebuie sa prevada bivuacarea si sa aiba asupra sa materialele respective.
De asemenea, bivuacarea devine obligatorie chiar în turele care în mod normal nu ar necesita acest lucru, daca echipa s-a angajat pe un traseu necunoscut, daca s-a ratacit, daca survin conditii speciale de ascensiune, în sfîrsit daca se întîmpla un accident sau daca un membru al echipei se îmbolnaveste.
În ceea ce priveste instalarea bivuacului, exista cîteva reguli generale pe care alpinistii sînt datori sa le respecte. În primul rînd, instalarea bivuacului nu se amîna niciodata pîna la caderea noptii, întrucît bivuacul se asaza de cele mai multe ori în conditii atmosferice nefavorabile, pe platforme nepotrivite, iar echipierii sînt obositi, este nevoie de o vizibilitate suficienta pentru ca sa poata fi instalat cît mai bine. În al doilea rînd, materialul de bivuac trebuie sa fie de calitate buna si verificat în permanenta.
Valoarea unui bivuac depinde în cea mai mare masura de materialul folosit si de alegerea amplasamentului.
Deoarece am vorbit într-un capitol precedent despre materialul de bivuacare, vom da în continuare cîteva reguli în ceea ce priveste alegerea locului de bivuac.
Aceasta alegere se face cu o deosebita atentie, fiindca orice greseala poate atrage primejdii imediate. Ţinînd seama de acest lucru, bivuacul se instaleaza în urmatoarele conditii:
a) La adapost de pericolul caderilor de pietre si de avalanse. Pentru aceasta, bivuacul nu se plaseaza la baza vailor, vîlcelelor sau a culoarelor si a pantelor foarte înclinate. De asemenea, nu se asaza la baza peretilor friabili sau a pantelor de pe care se scurge apa.
b) La adapost de curenti. Bivuacul nu se instaleaza pe culmi si creste, ci în locuri ferite de vînt, pe contrapante sau în cladiri.
c) Cît mai aproape de linia traseului ce va fi urmat. Spre a cîstiga timp, echipa îsi face bivuacul cît mai sus posibil, la urcare, si cît mai jos - la întoarcerile din tura. În traversarile de creste, pentru instalarea bivuacurilor nu se recomanda sa se piarda prea mult din înaltime.
d) Pe o suprafata cit mai neteda care sa permita întinderea cortului si amenajarea unei mici terase la intrarea lui. Aceasta terasa usureaza instalarea cortului si înlatura posibilitatea alunecarii pe panta a obiectelor. Cînd sînt mai multe corturi, acestea se grupeaza cît mai aproape, pentru a fi mai bine protejate împotriva vîntului si a frigului.
e) Pe o platforma curatata de fatada. În timpul iernii, daca stratul de zapada nu e prea gros, este bine ca el sa fie înlaturat de pe platforma aleasa, spre a evita umezirea cortului.
Dupa ce s-a ales locul de bivuac, se trece la pregatirea platformei pe care urmeaza sa fie asezat cortul; se monteaza cortul si se amenajeaza terenul din jur, luîndu-se toate masurile de protectie.
Pregatirea platformei pe care se întinde cortul se face în functie de dimensiunile acestuia, prevazîndu-se spatiul pentru platforma de intrare si pentru fixarea betelor de sustinere.
În teren stîncos se face o platforma neteda si orizontala, usor ridicata deasupra nivelului terenului dimprejur.
Pe zapada, locul de amplasare a cortului si a betelor de ancorare se pregateste prin batatorirea zapezii cu picioarele, ca sa se obtina o baza solida. Pe pante înclinate, platforma poate fi realizata prin saparea cu pioletul în zapada tare.
Instalarea cortului se face fara graba, fixîndu-l cît mai trainic, spre a rezista la rafalele puternice ale vîntului sau la greutatea zapezii ce se depune iarna. Este mai bine ca echipa sa prelungeasca operatia de montare cu cîteva minute, decît sa paraseasca în graba cortul spre a întari - în toiul noptii - betele de ancorare sau întin-zatoarele, ori ca sa coasa pînza sfîsiata de vînt.
La instalarea corturilor în teren stîncos, se tine seama de faptul ca betele de ancorare nu pot fi înfipte în mod stabil între bolovani. De aceea întinzatoarele se ancoreaza cu ajutorul pitoanelor sau legînd de ele pietre grele.
O alta regula importanta este urmatoarea: cortul nu se fixeaza cu deschiderea si partile laterale în directia de unde bate vîntul, ci numai cu suprafata cea mai mica.
Dupa montarea cortului, alpinistii trebuie sa ia o seric de masuri. Astfel, înainte de caderea noptii, îsi aduna într-un sac toate hainele ce nu vor fi utilizate peste noapte, pentru a nu le împrastia sau pierde si totodata îsi pun la îndemîna hainele si materialele pentru a doua zi, ca sa nu întîrzie în momentul plecarii, mai ales cînd se porneste în zori.
Alpinistii îsi pregatesc de asemenea bautura calda pentru noapte, apa si se îngrijesc sa aiba în preajma o lanterna sau o lumînare, ca si primusul.
Pentru dormit, alpinistii se îmbraca în asa fel, încît circulatia sîngelui sa nu fie stînjenita si îsi scot din buzunare tot ceea ce i-ar putea jena în timpul somnului. În picioare îsi pun o pereche de sosete de lîna. Înainte de intrarea în cort bocancii se curata de zapada sau de gheata. Pentru a nu îngheta si pentru a se usca, este bine ca acestia sa fie introdusi în sacul de dormit, izo-lîndu-i însa printr-un saculet de cauciuc sau o foaie de nylon (ca sa nu ude pînza sacului).
Hainele ude se pun de asemenea în sacul de dormit ca sa se usuce.
Aceste reguli constituie, bineînteles, numai principii generale de comportare, deoarece - de la bivuac la bivuac - pot sa survina nenumarate conditii speciale, care necesita o rezolvare deosebita.
În turele de zapada (mai rar la noi în tara si mai des în muntii înalti) în afara de corturi, alpinistii folosesc si adaposturi construite din zapada, întrucît aceasta este rea conducatoare de caldura, adaposturile asigura o protectie eficace împotriva gerurilor si a viscolelor. Temperatura medie din interiorul unui adapost de zapada neîncalzit, dar locuit, oscileaza în jurul a 0°. Viscolul nu are nici un efect asupra unui adapost bine situat si bine construit. Felul adapostului se alege de la caz la caz, în functie de timpul de care dispune echipa, de grosimea stratului de zapada si de consistenta ei.
Ţinînd seama de acesti factori echipa de alpinisti are posibilitatea sa construiasca doua feluri de adaposturi:
nisele sapate direct în stratul de zapada;
iglouri facute din blocuri de zapada.
Pentru a construi un atare adapost este necesar ca stratul de zapada sa fie suficient de gros, adica de 1,50-2 m pentru nise, si de minimum 30 cm pentru iglouri. De asemenea zapada trebuie sa aiba o anumita consistenta care sa împiedice pulverizarea ei în timpul lucrului, iar temperatura exterioara sa nu fie mult sub 0°. Construirea unui astfel de adapost necesita folosirea unor unelte speciale pentru decuparea zapezii, cum ar fi lopata sau cutitul pentru zapada.
Principiul construirii niselor este urmatorul: cînd echipa este mai mica se sapa în zapada o transee sau un put. Apoi, pornind din fundul transeii se sapa pe linia orizontala nise individuale, în care alpinistii se pot culca. Dimensiunile sînt urmatoarele: transeea sau putul trebuie sa aiba minimum 1,50 m adîncime, iar nisa cel putin 50 cm înaltime, adîncimea depinzînd de talia alpinistului.
Transeea se acopera cu o pînza de cort sau cu hanorace. În interiorul acestui adapost, alpinistul se odihneste fie sezînd pe o mica bancheta sapata în nisa, fie întins pe fundul acesteia, înainte de a ocupa nisa, alpinistul îsi îmbraca cele mai groase haine si apoi intra în sacul de dormit, care la rîndul lui trebuie sa aiba o îmbracaminte impermeabila.
Nisele se construiesc foarte repede si sînt indicate în cazul bivuacurilor fortate. Singurul inconvenient este ca adeseori stratul de zapada nu are grosimea suficienta pentru saparea lor.
Nisa pentru o echipa mai numeroasa - si care dispune de un timp mai lung pentru a o construi - se poate sapa în stratul de zapada, numai atunci cînd acesta atinge cel putin 2 m grosime. Pentru a construi o astfel de nisa încapatoare, se sapa în primul rînd un culoar, care înlesneste evacuarea zapezii. Saparea nisei se face cu ajutorul unei lopeti, iar evacuarea zapezii este mult mai rapida cînd se foloseste în acest scop o pînza de cort. Nisa poate avea o forma alungita sau de cupola. Dimensiunile ei depind de numarul echipierilor, corespunzînd în general dimensiunilor unui iglou.
În muntii nostri, saparea acestui fel de nisa mare este aproape imposibila, deoarece rareori se întîlnesc straturi de zapada îndesata cu grosimea de circa 2 m.
Igloul
Igloul este un adapost în forma de cupola, construit cu ajutorul blocurilor de zapada suprapuse ca niste caramizi (Fig.
Pentru construirea unui iglou se alege un teren mai neted, mai ferit de vînt si putin ridicat deasupra nivelului terenului înconjurator. Apoi se traseaza pe zapada locul igloului, printr-o circumferinta variind între 2-2,5 m.
Spre a obtine un ritm de lucru mai rapid în construirea iglourilor, echipa îsi repartizeaza sarcinile în felul urmator:
un alpinist decupeaza blocurile de zapada;
unul sau doi le transporta;
un altul cladeste igloul.
Blocurile de zapada se taie cu ajutorul unei lopeti de aluminiu si trebuie sa aiba aproximativ dimensiunile 40 x 30 X 15 cm.
Decuparea blocurilor se face în apropierea amplasamentului, în schimb primele blocuri Fig. 85. Igloul de zapada se taie chiar din interiorul cercului formîndu-se astfel o înaltime initiala a peretelui.
Înainte de a începe constructia, locul circular pe care se va sprijini zidul se batatoreste cu picioarele. Circumferinta trasata va indica linia interioara a igloului.
Echipierul care are sarcina sa construiasca peretele se asaza în interiorul cercului si începe lucrul cu un cutit lung, denumit cutit de zapada. El potriveste circular blocurile de zapada, unul lînga celalalt, dupa ce - cu ajutorul cutitului - le-a dat forma unor trunchiuri de piramida. Pentru a da igloului forma unei cupole, echipierul înclina usor aceste blocuri spre interior. Asezarea blocurilor de zapada se face în spirala, cele superioare avînd o grosime mai mica decît cele de la baza ca sa nu fie prea grele.
Constructia spiralei se va efectua în sensul acelor ceasornicului, tinînd blocul cu mîna stînga si folosind cutitul cu mîna dreapta, spre a îndrepta nepotrivirile dintre blocuri. Cînd spirala se apropie de sfîrsit, tavanul cupolei se închide cu un bloc de zapada cu suprafata mai marc si potrivit deschizaturii ramase.
Odata cupola terminata, alpinistul din interior îsi taie o iesire la baza peretelui de zapada, în partea cea mai ferita de vînt; aceasta iesire trebuie sa fie cît mai strîmta cu putinta.
La exterior, igolul se tencuieste cu zapada acolo unde nu a fost bine încheiat; de obicei, se acopera în întregime cu un strat subtire de zapada. Deschiderea igloului se prelungeste cu un culuar îngust care sa poata fi usor închis printr-un bloc de zapada mare sau cu o foaie de cort. Dedesubtul cupolei se face o mica deschidere pentru aerisire, cu ajutorul cozii pioletului. Aceasta deschidere nu este absolut necesara, caci ventilatia continua automat prin peretele igloului.
Suprafata peretelui interior se netezeste în întregime, pentru a înlatura toate acele neregularitati care ar permite picaturilor de apa - provenite din condensarea vaporilor respiratiei - sa cada peste alpinisti. Apoi se scoate toata zapada ramasa în interiorul igloului în timpul constructiei si, înainte ca echipierii sa-l ocupe, se aprinde primusul pentru ca - prin încalzirea aerului -sa se înmoaie zapada care leaga blocurile si apoi, prin reînghetare dupa stingerea primusului, sa se faca o sudura perfecta a blocurilor între ele.
|