Dificultatile unei ascensiuni sînt determinate în mare masura de structura stîncilor. Din aceasta pricina, cunostintele de geologie sînt foarte necesare pentru practicarea alpinismului.
Diferite feluri de roci si structura lor
Din punct de vedere al alpinismului, rocile pot fi clasificate dupa aderenta, soliditate si stratificatia lor. Ţinînd seama de aceste caracteristici, sa vedem care sînt cele mai cunoscute roci:
a. Graniturile, formate din cristale de cuart, feldspat si mica, sînt roci dure si grauntoase. Catararea pe stîncile de granit se poate face în espadrile si, mai ales, în bocanci cu talpa de cauciuc profilat. Prizele pe aceste roci sînt totdeauna solide.
Graniturile nu sînt roci stratificate si se prezinta în forme masive, gotice, formînd versanti regulati si vai cu fundul plat; fiind impermeabile, dau nastere izvoarelor cu apa limpede, cu gust de turbarie. La altitudine mare sufera o dezagregare mecanica foarte puternica.
Muntii granitici au peret 626r179g ii aproape verticali, cu fisuri si hornuri putine. În tara noastra, munti granitici, favorabili practicarii alpinismului, sînt putini (coltii Pelegii-Retezat).
Graniturile omogene sînt relativ rare. Adesea au intercalatii de gnaisuri care prezinta o sistozitate, ceea ce determina zonele mai accesibile escaladarii, datorita prezentei culoarelor si a vîlcelelor, dar si zonele periculoase, datorita caderilor de pietre. Gnaisurile curate pastreaza forme abrupte (Cheile Argesului).
b. sisturile cristaline se caracterizeaza prin friabilitate, de aceea impun masuri de precautie în timpul escaladei. Aceste roci au o desfacere sistoasa si din aceasta cauza nu formeaza pereti masivi. În tara noastra, muntii Fagaras, Rodna si Parîng sînt alcatuiti din asemenea roci si din aceasta pricina nu prezinta, în general, interes deosebit pentru cataratori (exemplu: Peretele Negoiului si al Caltunului).
sisturile cristaline formeaza vîrfuri cu forme piramidale, cu pante regulate si lungi; alterarea lor este puternica. Masivul alcatuit din aceste roci nu prezinta brîuri, ace, pereti compacti si nici fisuri favorabile pentru pitonare, iar prizele sînt nesigure.
c. Calcarele, formate din carbonat de calciu, însotit uneori si de carbonat de magneziu (dolomit), sînt netede, compacte si alunecoase, dînd pereti verticali si creste semete; alteori sînt stratificate. Spre deosebire de granituri, partile detasate nu se desprind, ci se pastreaza ca muchii foarte fine, ace etc.
Din cauza solubilitatii calcarului, în muntii calcarosi apa e silita sa se strecoare în adîncime pe fisuri. Din aceeasi cauza iau nastere chei (Cheile Bicazului, Cheile Turzii) cu pereti verticali favorabili catararii, saritori pe vai, doline, pesteri etc.
Calcarul compact prezinta prize sigure, fisuri pentru pitoane si hornuri putine (Cheile Bicazului). Calcarul stratificat variaza dupa modul de stratificare:
- în strate subtiri este friabil si deci periculos (Cheile Turzii);
- în strate groase este mai sigur (Piatra Craiului).
Calcarul stratificat este mai variat în forme, dupa pozitia stratelor (Peretele Padinei lui Calinet prezinta strate verticale, iar Peretele Marelui Grohotis, strate orizontale).
Calcarele dolomitice sînt roci mai putin netede, cu aderenta mare si sfarîmicioase.
Tehnica de escalada în calcare necesita folosirea espadrilelor cu talpa de filt.
La noi în tara, majoritatea masivilor în care se practica alpinismul sub forma de catarare sînt de natura calcaroasa. În Muntii Apuseni se gasesc calcare triasice, sub forma de calcare dolomitice si chiar dolomite; din pacate ele nu sînt favorabile pentru catarare avînd o înaltime redusa. Calcare jurasice se întîlnesc în Cheile Bicazului si Cheile Turzii, în Piatra Craiului, Oslea, Banat si Muntii Apuseni. În sfîrsit, calcare cretacice exista în Piatra Mare (Piatra Scrisa) si în Rarau (Pietrele Doamnei).
d. Conglomeratele sînt roci mai rare, desi în tara noastra constituie regiunea principala în care se practica alpinismul (Muntii Bucegi). Ele sînt alcatuite din prundisuri sau grohotisuri, legate printr-un ciment calcaros sau silicios. Datorita acestui fapt, conglomeratele prezinta o aderenta mai mare în escalada decît calcarele. Adeseori însa, ca urmare a infiltratiilor de apa care dizolva cimentul, ele devin foarte friabile. Prizele în conglomerat se prezinta sub forma rotunjita, ca proeminente ori ca alveole, reprezentînd respectiv elemente constituante sau golul ramas în urma desprinderii lor.
Conglomeratele, fiind mai compacte, nu prezinta dantelaria de forme a calcarelor, ci ne ofera pereti si muchii masive, desi sînt tot roci stratificate (Peretele Galbenelelor si Peretele Vaii Albe).
e. Gresiile sînt roci formate din nisipuri cimentate, cu relief neomogen, fiind alcatuite din bancuri cu duritate diferita.
Gresiile dure dau forme similare cu conglomeratele (formele sînt însa domoale, trapezoidale sau rotunjite). În alte tari exista formatiuni de gresii, favorabile practicarii alpinismului (Republica Cehoslovaca-Cesky Rai), cu prize solide dar care la suprafata au în permanenta un strat subtire de nisip, provenit din alterarea rocilor. Pe peretii rocilor de gresie catararea se face de preferinta cu picioarele goale.
f. sisturile argiloase si marnele sînt roci putin dure si sfarîmicioase, din care cauza dau un relief putin accentuat, impropriu escaladelor; ele apar uneori ca intercalatii în conglomerate sau gresii.
Escalada în sisturile argiloase este primejdioasa fiindca prizele se rup si pietrele se dizloca. Pericolul este marit si de umiditate, care micsoreaza mult aderenta pe aceste roci. Avînd în vedere aceste caracteristici, este bine ca alpinistul sa le ocoleasca, chiar cu pretul unor mari întîrzieri.
g. Rocile vulcanice sînt roci dure, grauntoase, cu mare aderenta pentru catarare; uneori sînt si sfarîmicioase. Rocile vulcanice se prezinta în forme masive si nestratificate, cum sînt andezitele ce alcatuiesc Creasta Cocosului din Gutîi si bazaltele care formeaza cunoscutele coloane din Detunatele Muntilor Apuseni.
Peretii formatiilor stîncoase nu au decît rareori fetele absolut netede. De fapt, cei mai abrupti pereti sînt brazdati aproape întotdeauna de fisuri si hornuri, si prezinta platforme care permit escalada. Aceste sparturi mari sînt legate între ele prin praguri mai mult sau mai putin strîmte si uneori orizontale. Folosind aceste sparturi si praguri cataratorii stabilesc itinerarele (traseele) de catarare.
Textura - adica modul de asezare în spatiu a rocilor - joaca un rol foarte important în alegerea traseului. În rocile care apar sub forma de strate se pot stabili linii de escalada de-a lungul planurilor de stratificatie.
Stratificatia orizontala. În cazul stratificatiei orizontale relieful se înfatiseaza ca un fel de praguri orizontale paralele, separate între ele de fete mai mult sau mai putin groase, în functie de grosimea stratelor. Aceste fete sînt brazdate de fisuri si hornuri repartizate neregulat pe suprafata lor. Traseul urmeaza fisurile verticale, taind stratele, iar atunci cînd apare o portiune cu totul spalata, care face imposibila continuarea escaladei pe linia directa, se pot face devieri pe pragurile alcatuite de fetele de strat, pentru a se reintra pe traseu într-un punct superior.
Stratificatia verticala. În acest caz liniile de stratificatie formeaza fisuri sau hornuri continue pe suprafata întregului perete, prin care se pot stabili trasee directe de escalada. Sparturi neregulate pot apare si între fetele de strat, permitînd astfel trecerea dintr-un horn în altul, daca suprafata intermediara are prizele necesare.
Roci nestratificate
Singura posibilitate de escalada, în acest caz, o dau fisurile care uneori au dimensiuni de hornuri. Aceste fisuri nu sînt regulate si vin din diverse directii. Pentru aceste motive iesirea dintr-o astfel de zona este dificila si de multe ori chiar imposibila.
Aceasta stricta delimitare a rocilor pe categorii o întîlnim numai în teorie. În practica însa, alpinistii recunosc în acelasi masiv muntos roci cu situatii de asezare deosebite, necesitînd metode variate de catarare.
ZĂPADA sI GHEAŢA
Practicarea alpinismului pe timp de iarna impune anumite conditii. De pilda, cea mai importanta conditie este ca alpinistii sa cunoasca diferitele feluri de zapada si structura acestora; în caz contrar ei nu vor putea sa aleaga cel mai potrivit procedeu de mers în timpul unei ascensiuni.
În rîndurile care urmeaza vom da cîteva notiuni despre cele mai cunoscute feluri de zapada, descriind formarea lor.
Zapada este alcatuita din cristale de gheata. Cînd se depun pe sol, prin ninsoare, ele formeaza strate în interiorul carora se produc treptat o serie de modificari, ce vor determina densitatea, taria si stabilitatea zapezii.
Ninsoarea este o consecinta a cristalizarii vaporilor de apa din atmosfera sub actiunea temperaturii scazute si se prezinta sub forma de cristale singuratice sau fulgi (acumularea mai multor cristale).
La temperaturi foarte scazute si pe timp senin ninsoarea nu este alcatuita din fulgi, ci din cristale singuratice foarte fine, care se depun sub forma de zapada sclipitoare. Zapada care se asterne pe timp rece formeaza un strat de zapada pufoasa în care se recunosc usor cristalele hexagonale.
Atît zapada sclipitoare cît si cea pufoasa sînt cunoscute pe munte si sub denumirea de zapada prafuita. Sînt, de fapt, zapezi uscate, cu densitate mijlocie, cristalizate în forma de stelute; cînd e ger mare cristalele au forma de placute hexagonale si prismatice pline, ori se prezinta ca niste ace cilindrice care pe viscol ranesc fata, fiind purtate de vînt cu mare viteza.
O alta forma de zapada des întîlnita pe munte este zapada grisata si zapada fainoasa, alcatuita din mici sfere de diferite dimensiuni. Este o zapada mobila (curge pe vai ca apa), favorabila avalanselor.
Ca urmare a evaporarii ce se produce la suprafata stratului de zapada noua, evaporare provocata de cresterea temperaturii, si a recristalizarii - provocata de scaderea temperaturii, ia nastere bruma. Bruma depusa pe stratul de zapada îi da o mare stralucire si, datorita refractiei partiale, la temperaturi foarte joase, se observa jocuri de culori. Cînd bruma se depune pe un strat de zapada întarita, înghetata, se formeaza o suprafata favorabila alunecarii schiurilor.
Daca evaporarea se produce în interiorul stratului de zapada proaspat cazuta, cristalele mici dispar, iar prin recristalizare se formeaza un strat de zapada necoeziva (zapada usoara, neîndesata si foarte mobila, ca nisipurile plutitoare), favorabila formarii avalanselor.
Zapada noua este uscata daca în timpul ninsorii temperatura este sub 0° si umeda, daca în timpul ninsorii temperatura trece de 0°.
Zapada noua, uscata, nu se lipeste pe talpa bocancului, iar piciorul nu se afunda în ea; nefiind coeziva este propice avalanselor de zapada noua, dupa ninsori abundente (pe fete înclinate si netede).
Zapada noua, umeda, se lipeste de talpa bocancului în bulgari si piciorul se afunda în stratul format. Pe pantele înclinate da nastere la niste bulgari de forma unor talere, care în rostogolire se maresc. Aceasta zapada este mobila si periculoasa, mai ales cînd se depune peste un alt strat de zapada. Datorita topirii ce are loc în stratul de zapada noua, apa se scurge pîna la suprafata stratului vechi, mai compact, formînd un strat lubrefiant, generator de avalanse.
Zapada noua, cazuta la temperaturi sub 0°, se mentine uscata daca dupa înseninare temperatura ramîne scazuta. Acest lucru nu se întîmpla prea des, astfel ca, dupa încetarea ninsorii, aceasta zapada începe sa sufere schimbari. Cristalele în forma de stea se contopesc, dînd nastere unor granule fine ce se maresc treptat, înglobînd tot mai multe cristale; stratul devine astfel din ce în ce mai compact (îndesat - zapada "tasata"). Dupa aceea, cînd intervine topirea repetata a granulelor mici, apa rezultata se adauga - prin reînghetare - celor mai marii facîndu-le sa creasca si dînd nastere zapezii înghetate. Cînd stratul astfel format este batut de soare, se produce la suprafata lui o usoara topire, iar apa - conform principiului capilaritatii - se strecoara printre granule; la apusul soarelui, cînd apa îngheata, formeaza firnul ce prezinta la suprafata o pojghita lucioasa ca oglinda, "turnul" propriu-zis se întîlneste destul de rar în muntii nostri si numai primavara tîrziu, mai ales în Muntii Fagaras, Retezat si Parîng. Firnul poate sa ia nastere si în urma ploilor repetate si a reînghetarii (firnul de ploaie). Ambele zapezi sînt sigure pentru ascensiune, deoarece nu formeaza avalanse.
Daca transformarea stratului de zapada granulata are loc numai la suprafata sa, ceea ce se întîmpla atunci cînd razele solare nu au putere de încalzire prea mare, apare o crusta mai subtire sau mai groasa, care acopera totdeauna un strat de zapada necoeziva, chiar afînata. Cînd pasim pe ea, crusta se rupe, piciorul se afunda si înaintarea devine obositoare.
Zapada înghetata si firnul, în urma actiunii puternice a razelor solare si a cresterii temperaturii, mai ales primavara, se îmbiba cu apa provenita din topirea de la suprafata stratului si se transforma în zapada veche, consistenta. Daca este suprasaturata de apa, se înmoaie complet, pierzîndu-si consistenta si formeaza zapada putreda sau zapada gelatinoasa (favorabile avalanselor); noaptea, prin înghetare, ele se întaresc din nou.
Straturile de zapada sufera însa modificari importante si din cauza evaporarii din adîncime. În zona în care stratul de zapada este în contact cu solul acoperit de vegetatie, temperatura se pastreaza constant în jurul a 0°, datorita caracterului izolant al straturilor superioare. Granulele mici se topesc si se evapora, iar cele mari se pastreaza fiind mai rezistente si formeaza scheletul pentru o noua cristalizare a vaporilor. Astfel se naste acea bruma de adîncime, o zapada înghetata, necoeziva, care formeaza straturi a caror grosime variaza de la cîtiva centimetri pîna la un metru.
Prin evaporare, o parte din cristale se pierd si din aceasta cauza în stratul de zapada ramîn goluri de aer, ceea ce face ca structura sa sa devina buretoasa. Prin pasire, stratul este taiat, scheletul de cristale se sfarîma si zapada începe sa curga pe panta. Daca peste o asemenea zapada s-au mai depus si straturi noi, acestea aluneca împreuna cu stratul de baza, formînd avalanse. Zapada buretoasa poate fi recunoscuta prin pîrîitul pe care-l produce în timpul pasirii pe ea sau a mersului pe schiuri. Bruma de adîncime este specifica perioadelor în care predomina temperatura scazuta, în special pe fetele estice, nord-vestice si nordice, unde se mentine o cantitate de zapada mai mare. La urcarea temperaturii, structura aceasta buretoasa se modifica, zapada devenind mai coeziva.
Un alt factor care are influenta asupra zapezii, modificîndu-i forma initiala, este vîntul. Acesta farîma granulele de zapada în particule foarte fine, asemanatoare cu nisipul dunelor, transportîndu-le si depunîndu-le pe fetele adapostite de vînt; se formeaza astfel straturi de zapada îndesata, întarita de vînt sau valurita.
Pe fetele expuse vîntului, zapada e tasata, formînd cruste; alteori stratul subtire de zapada e purtat de vînt si presat. În felul acesta se formeaza scîndurile de zapada, si pe creste, cornisele, iar sub acestea sacii de zapada.
|
