Tehnica - totalitatea actiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficientei.
1. Componentele tehnicii: element tehnic, procedeu tehnic, stil.
Elementul tehnic- structura motrica fundamentala ce sta la baza practicarii unei probe din atletism: saritura in lungime, aruncarea discului.
Procedeul tehnic- structura motrica concreta prin care se exprima proba respectiva. Ex: elementul tehnic sau proba de saritura in inaltime se exprima prin procedeul rasturnare dorsala, foarfeca, rasturnare ventrala.
Stilul- modul particular (amprenta) de efectuare a unui procedeu tehnic (stilul 'fosburry' a devenit procedeu de exprimare a sariturii 747h74h in inaltime).
Invatarea procedeelor tehnice se realizeaza prin mai multe tipuri de invatare:
1. Invatarea senzorio-motrica- modificarea comportamentului in functie de conditiile concrete de antrenament si concursuri;
Invatarea motrica - formarea stereotipului dinamic pe baza comportamentelor senzoriale, kinestezice;
3. Invatarea inteligent motrica - invatarea prin descoperire.
Etapele invatarii tehnicii unei probe atletice:
Etapa informarii si a formarii reprezentative - este invatarea initiala cand sportivul isi creeaza imaginea tehnica pe baza informatiilor si actioneaza in functie de capacitatea de efort, nivelul calitatilor motrice si al sistemului de deprinderi motrice.
Etapa miscarilor grosiere - miscarile inutile si cele gresite sunt eliminate pe baza indicatiilor date de profesor.
Etapa coordonarii fine si consolidarii procedeelor tehnice - prin repetarea deprinderii in conditii ingreuiate.
3. Prioritati metodice privind invatarea tehnicii:
stabilirea de exercitii pentru fiecare categorie (incepatori, avansati etc);
sa se tina seama de inclinatiile si optiunile elevului;
tehnica sa fie in stransa legatura cu exigenta competitiilor
individualizarea pregatirii tehnice si stabilirea de structuri de exercitii specifice de catre profesor sau antrenor.
4. Cauzele platoului de invatare:
un numar mare de informatii;
oboseala fizica accentuata;
informatie incompleta;
lipsa motivatiei din partea elevului;
neconcordanta intre nivelul de aspiratie si capacitatea de moment a sportivului;
utilizarea unor materiale si aparatura necorespunzatoare.
1. Forte interne - care apartin corpului atletului si sunt determinate de contractia musculara. si actioneaza din interiorul lui. Ele sunt :
a. forte dinamice
forte motoare = cand tensiunea musculara invinge rezistenta care se opune;
forte rezistente =cand tensiunea musculara este mai mica decat rezistenta ce trebuie invinsa.
b. forte statice - tensiunea fibrelor musculare = rezistente opuse.
Forte externe - care nu apartin corpului atletului si actioneaza din afara lui. Ele sunt :
a forta de greutate sau forta gravitationala este forta cu care masa corpului este atrasa de pamant, datorita acceleratiei gravitationale: g=9,8m/s Marimea ei depinde de masa corpului in acelasi punct - zona - altitudine. La altitudine forta gravitationala este mai mica. Pt ca oriunde m=constant, g=9,8m/sx s; g = (R/R+h)2 unde R este raza pamantului, h=inaltimea sau altitudinea. Forta gravitationala actioneaza ca o forta rezistenta care trebuie invinsa cu ajutorul fortelor interne care actioneaza asupra punctelor exterioare de sprijin (reazem). Forta gravitationala actioneaza intotdeauna pe verticala, intr-un punct virtual al corpului numit centru general de greutate (C.G.G.).
b. forta de inertie
Inertia - propietatea corpurilor de a-si mentine starea de repaus sau de miscare rectilinie si uniforma atita timp cat asupra lor nu actioneaza nici o forta din exterior. Forta de inertie nu trebuie confundata cu inertia.
Forta de inertie este atunci cand corpul tinde sa-si modifice starea de repaus sau de miscare rectilinie si uniforma. In acest caz, apare acceleratia F=m A.
In sens contrar, dar egala cu forta de inertie, apare forta de reactiune, care, conform principiului fortelor - ele actioneaza tot timpul in pereche, egale dar de sens contrar.
c fortele de reactie ale reazemului
Cand corpul se sprijina pe sol, forta interioara a corpului poate schimba starea de repaus. In acest caz, la forta interioara, reazemul actioneaza (reactioneaza) ca o forta exterioara producind miscarea corpului. Aceasta forta actioneaza ca un resort asupra corpului uman, respingandu-l de pe sol.
Intre fortele interioare si fortele reazemului in care suprafata de sprijin este perfect ferma, rigida, fara derapari, in timpul actiunilor se stabilesc urmatoarele relatii:
-daca
suprafata de sustinere este moale (zgura, nisip) atunci o parte
din forta interioara este consumata pentru deformarea solului,
iar fortele reazemului se vor micsora ca intensitate,
proportionala cu cota pentru deformarea solului.
Fig. nr.
6. ALERGAREA
6.1. Tehnica alergarilor
6.1.1. Structura pasului alergator (p.a.)
p.a.=unitatea ciclica a alergarii.
Pasul alergator cuprinde:
1. Pasul alergator dublu - totalitatea actiunilor atletului cuprinse intre doua momente identice pe acelasi picior de sprijin.
Pasul alergator simplu - totalitatea actiunilor cuprinse intre doua sprijine succesive pe picioare opuse.
Ciclul pasului alergator dublu cuprinde doua faze:
A. Perioada de sprijin
Perioada de sprijin - corpul atletului se gaseste in contact cu solul, cand pe un picior cand pe celalalt.
Faza de amortizare - incepe cand apare actiunea oblica asupra solului (datorita vitezei de deplasare si a socului rezultat la terminarea zborului odata cu luarea contactului cu solul). Proiectia perpendiculara a CGG cade inapoia locului de contact.
Forta de reactie a reazemului orientata oblic sus inapoi exercita o actiune negativa asupra vitezei de alergare (ca frana).
Ratiunea tehnicii in faza de amortizare consta in reducerea rezultantei tangentiale prin diminuarea directiei oblice a contactului cu solul si, deci, micsorarea distantei dintre punctul proiectiei CGG si punctul de contact cu solul. Contactul cu solul poate fi pingea, pe toata talpa, pe calcai.
Faza momentului verticalei - este momentul cand CGG al corpului se afla pe aceeasi verticala coborata pe suprafata de sprijin; presiunea exercitata de corpul atletului pe sol va crea o forta de reactie a reazemului, egala cu greutatea corpului.
Faza de impulsie - CGG descrie in plan sagital un arc de cerc ascendent; incepe din momentul depasirii verticalei si dureaza pana cand laba piciorului se desprinde de pe sol. Forta care actioneaza asupra fortei reazemului, actioneaza orientata oblic in sus si inainte si este mai mare cu cat distanta dintre punctul de sprijin al piciorului pe sol si punctul in care verticala coborata din CGG pe sol este mai mare.
Forta de reactie a reazemului este paralela cu solul si actioneaza in directia alergarii. Acest fapt este singurul pozitiv in ciclul pasului alergator.
Forta tangentiala a reazemului este mai mare cu cat micsoram unghiul de impulsie si prin marirea fortei de impulsie care se realizeaza prin cresterea fortei musculare.
B. Perioada de pendulare
Perioada de pendulare incepe cand faza de impulsie se termina si piciorul alergatorului paraseste solul.
Perioada de pendulare cuprinde trei faze:
faza de oscilatie posterioara (faza pasului posterior), incepe cand piciorul de sprijin se ridica de pe sol, se penduleaza posterior pe o traiectorie care difera in functie de tipul de alergator si de tipul de alergare, se incheie cand alergatorul ajunge in momentul verticalei, corespunzator piciorului opus;
- faza (momentul) verticalei - este momentul cand se incruciseaza picioarele pe traiectorii diferite.
-faza de oscilatie anterioara (faza pasului anterior), dureaza pana la urmatoarea perioada de sprijin. Coapsa piciorului pendulant se ridica pana la orizontala.
Dupa Dach, 1986, Colloque 'Sprint' Paris 22-23.11.1986, citat de Ardelean, 1991, avem:
tc = timp de contact care depinde de:
forta gambei;
tehnica de alergare (intentia de a alerga pe gamba 'avant pied' si de a rezista la strivire).
reprezinta 40% din timpul total al unui fuleu;
bazinul parcurge in timpul tc o distanta aproape egala cu lungimea piciorului.
tz = timp de zbor care depinde de tehnica de alergare: [piciorul liber trebuie sa parcurga cea mai scurta traiectorie posibila, respectind un ciclu de picior corect]. tz = 60% din timpul total al unui fuleu.
unghiul gama (g) dintre cele doua coapse trebuie sa fie cat mai mic posibil ca sa nu lase impresia ca se sare in alergare (120≈125s);
unghiul alfa ( ) dintre gamba si coapsa piciorului de sprijin nu se deschide complet pentru a da o impulsie la sfarsitul fazei de sprijin (170-175s);
unghiul beta ( ) dintre gamba si laba piciorului de impulsie trebuie sa cada la 50-55s pentru a permite ca unghiul gama sa creasca la 120s pentru ca genunchiul sa fie mai sus.
Cateva precizari trebuie amintite pentru a intelege mai in profunzime tehnica pasului alergator in sprint.
In studiul fazei de sprijin din sprintul cu viteza maxima, Mann si Sprague 1980 si Mann, 1981, descriau modelele momentelor articulare generate la sold, genunchi si glezna. Ei au aratat ca flexorii plantari au fost activati in timpul acestei faze de sprijin; are loc un schimb de actiune a flexorului la actiunea extensorului genunchiului, imediat dupa pasire, iar extensorii soldului domina de la pasire pana la faza de mijloc a aceleiasi faze. Acceleratia si viteza maxima difera nu numai din cauza directiei de aplicare a fortei, dar si a originii acesteia.
Studiile realizate de Mann si Sprague, 1980, Mann, 1981, dar si Chapinan si altii, 1984, privind evaluarile cinematice ale performantei in sprint, au ajuns la concluzia ca muschii extensori ai soldului ca “hamstrings si gluteals” produc forta musculara cea mai mare, concluzie stabilita prin analiza cinematica a miscarilor articulatiilor soldului, genunchiului si gleznei.
In urma acestor studii, autorii au emis ipoteza ca realizarea de sprinturi cu rezistenta (incarcatura) va duce la cresterea fortei musculaturii extensoare a soldului, musculatura care este implicata in producerea fortei pe parcursul realizarii unei alergari accelerate. Mero, 1986, a pus in evidenta o corelatie (0,66 p<0.05), intre producerea de forta in faza de propulsie si viteza de alergare, accentuand importanta fortei maxime pe parcursul fazei de accelerare in sprint. Tehnica necesara maximizarii acceleratiei are un rol deosebit. Dezvoltarea mai ales a caracteristicilor fortei nu va duce la imbunatatirea performantelor in probele de sprint. (Faccioni, A., 1992).
Acelasi autor a demonstrat ca pentru maximizarea acceleratiei si implicit cresterea vitezei orizontale sunt importante urmatoarele aspecte:
*sportivul, ca sa fie capabil sa aplice forta de extensie a soldului pe o directie liniara, trebuie sa: minimalizeze contactul cu solul, in timp ce creste producerea de forta, sa mentina o pozitie corecta a trunchiului, scazand rotarile partii superioare a corpului pe parcursul alergarii si sa creasca forta de extensie a soldului realizata de muschii ischiocrurali si gluteal;
*o problema comuna tuturor atletilor care se antreneaza pentru sprint este o ineficienta miscare laterala pe tot parcursul fazei de zbor (sau pasire), in special dupa impingere si pe parcursul revenirii piciorului chiar sub sold (muschiul gluteal); aceasta miscare laterala trebuie inlaturata, deoarece de obicei conduce la o rotare excesiva a soldului si la o limitare a fortei membrelor inferioare, ducand la o tehnica ineficienta si implicit la o incetinire a fazei de acceleratie.
*o alta limitare tehnica a eficientei sprintului este o blocare a conducerii directe a extensorilor coapsei (gluteal si ischiocrurali) cand atletul accentueaza ridicarea genunchiului (flexia coapsei), in credinta ca o ridicare mai inalta a genunchiului este importanta pentru performanta in sprint.
M. Ae si altii, 1992, intr-un studiu realizat pe sprinteri, in proba de 100mp, au evidentiat ca diferenta majora dintre atletii de performanta si incepatori a fost frecventa vitezei de extensie a coapsei, fara nici o diferenta intre viteza de flexie a coapsei la cele doua grupe (incepatori si performeri).
Caderea centrului de greutate, determinata de o inclinare pe spate a partii superioare a trunchiului poate accentua o miscare prea inalta a genunchiului, aceasta pozitie determinand imposibila aplicarea fortei de extensie a coapsei la o mai mare categorie de miscari, ceea ce conduce la scurtarea pasului de alergare si la o scadere a acceleratiei.
Toate aceste greseli tehnice au ca efect cresterea fortei de franare, daca piciorul ia contact cu solul inaintea proiectiei pe sol a centrului de greutate, producandu-se astfel o crestere a timpului de contact cu solul si o scadere a timpului de zbor, de aici rezultand o micsorare a vitezei orizontale. (Faccioni, 1992)
F. Urtebise, 1996, sustine ca, in faza de accelerare, multe dintre forte deriva din contractia muschilor si nu din reactia elastica. Aceeasi idee reiese din studiul realizat de A. Veloso si J. Abrantes, 2001. Ei au incercat sa exemplifice rolul celor mai importanti muschi implicati in timpul fazei de accelerare din proba de sprint. Cei doi muschi sunt: rectus femoris (RF) si gastrocnemius (GAS). Studiul a fost realizat cu 10 sportivi de elita, cu varsta cuprinsa intre 22 si 23 ani, care au efectuat 10 sprinturi cu start de jos. Cel de-al doilea pas de dupa start s-a realizat pe o platforma de forta, numita Kistler. Forta de reactie a solului a fost inregistrata la 1kHz. Simultan au fost calculate doua seturi de date cinematice ale gleznei, genunchiului, soldului si umarului, pentru frecventa de 120Hz. S-au constatat urmatoarele rezultate:
dupa 45% din faza de sprijin in timpul alergarii, muschii gleznei si genunchiului genereaza crescator o putere mai mare, care permite o extensie explosiva a piciorului;
puterea de varf a genunchiului a avut loc in jurul momentului de 73% din faza de sprijin;
puterea de varf a flexorilor plantari s-a produs in jurul valorii de 85% din faza de sprijin;
dupa 45% din faza de sprijin, predomina extensia membrului inferior cand, RF si GAS au fost in stare sa transfere energia de la extensorii soldului la genunchi si de la extensorii genunchiului la articulatia gleznei;
energia transferata de RF de la sold la genunchi a fost de 72,6 ± 14,5J, care de fapt reprezinta 34,4 ± 5,6% din lucrul net al articulatiei genunchiului;
transferul de energie al muschiului GAS, de la genunchi la glezna a fost de 20,6 ± 3,6J reprezentand 24,9 ± 7,3% din lucrul net al articulatiei gleznei;
muschii biarticulari par a avea un rol important in transferul energiei de la articulatia proximala, produsa de muschii monoarticulari la articulatia distala; segmentele distale, cu muschi cu fibre mai scurte si tendoane mai mari, se potrivesc cu contractiile rapide de viteza.
Aceste caracteristici, asociate cu mecanismul de transfer al muschilor biarticulari, permit un produs eficient de mare putere la articulatiile distale implicate in efortul de accelerare a sportivului.
7. Oscilatiile corpului
a. Oscilatiile verticale au loc in plan sagital si sunt provocate de directia oblica a fortei de impulsie. Oscilatiile verticale sunt puse in evidenta prin variatiile de inaltime ale crestetului capului. Ele sunt mai ample la pasul alergator cu viteza mai mica, media oscilatiilor fiind de 8-12, 6-8cm, 4-6cm. Cresterea amplitudinii denota un pas «saltaret».
b. Oscilatiile laterale au loc in plan frontal, diametrul bazinului in plan frontal e mai mare, iar talpile prezinta intre ele o departare mai mare la fiecare sprijin pe sol. Ele se pot atenua prin luarea contactului cu solul pe axa alergarii.
c. Oscilatiile transversale au loc in plan orizontal. Se manifesta cu valoare maxima la terminarea fazei de impulsie cand unghiul dintre coapse este in cea mai mare deschidere.
8. Scoala alergarii
Sarcini:
formarea deprinderii de 'alergare corecta' cu diferite sarcini;
dezvoltarea capacitatii de efort a organismului privind adaptarea marilor functiuni la efortul de alergare si dezvoltarea rezistentei musculare;
dezvoltarea calitatilor motrice necesare perfectionarii tehnicii exercitiilor de alergari.
1. Alergarea usoara
Alergarea usoara asigura pregatirea organismului pentru efort. Alergarea corecta se formeaza prin coordonare intre brate si picioare, relaxare musculara, cu trunchiul pe verticala, capul in prelungirea trunchiului. Se executa prin repetari pe distante scurte 150-200m, alternari de alergare usoara cu mers pe distanta de 600-800m in functie de varsta si nivelul de pregatire al sportivului.
Alergarea in tempo uniform si moderat
Alergarea in tempo uniform si moderat se realizeaza tehnic prin pasul alergator lansat in tempo moderat (p.a.l.t.m.).
pasul alergator lansat in tempo moderat este pasul de semifond, fond, este un pas caracterizat prin economie de miscare printr-o alergare naturala, libera, relaxata.
asezarea piciorului pe sol se face intr-o maniera care sa satisfaca cerintele unei amortizari corecte, in functie de viteza de deplasare.
contactul piciorului pe sol se face cat mai aproape de proiectia normala a CGG pentru reducerea componentei tangentiale a fazei de amortizare.
lungimea pasului e mai mica decat pasul alergator de viteza si variaza intre 135-215cm.
Caracteristicile alergarii de fond:
a) contactul cu solul porneste de la toc, laba piciorului fiind flexata pe gamba;
b) socul aterizarii pasului este mult atenuat, iar trunchiul este la verticala, in timp ce la semifond trunchiul este usor proiectat inainte;
c) respiratia este profunda, in special expiratia trebuie sa fie cat mai completa, inspiratia fiind asigurata in mod automat.
Invatarea acestei alergari se realizeaza prin doua tipuri de exercitii:
a. exercitii fundamentale:
mers normal cu pas intins, ritm vioi cu trecere in alergare usoara si revenire la mers normal;
alergare in tempo moderat pe distanta intre 100 - 150m in formatie de grup cu 6-10 elevi sau in sir cite unul, in linie dreapta sau in turnanta; se evidentiaza corectitudinea si se inlatura greselile;
alergare in tempo moderat pe distanta de 150-300m individual sau in pluton, in linie dreapta si in turnanta.
b. exercitii suplimentare:
alergare in care contactul cu solul sa fie alternativ cand pe pingea, cand pe toata talpa pentru a-si alege contactul cel mai comod si adecvat fiecaruia;
alergare pe linia culoarului pentru a evita unele oscilatii;
alergare pe distanta prestabilita cu un numar minim de pasi alergatori sau maxim de pasi pentru a se stabili raportul optim dintre lungimea si frecventa pasilor;
studiul ritmului respiratiei, care trebuie sa fie strict individual, neimpus, dar cu expiratie educata prin mers urmat de alergare, cu inspiratie si expiratie egala cu durata in cadrul unui ciclu respirator prelungit pe 2, 4, 6 pasi de alergare, 1 pas inspiratie, 1pas expiratie sau doi pasi inspir, doi pasi expir, urmat de mers, unde expiratia este mai lunga decat inspiratia;
exercitii de tactica elementara - in timpul alergarii in pluton tasniri si ruperi urmate de reintegrari in cadrul aceluiasi pluton.
alergari pe teren variat - crosul.
3. Startul din picioare sau startul inalt (de sus)
a) pozitia trunchiului este inalta, inclinat inainte;
b) greutatea este lasata pe piciorul din fata;
c) bratele semiindoite din coate, pumnul semiinchis pe directia brat si picior opus, capul in prelungirea trunchiului. Pasii a), b), c) corespund pozitiei «pe locuri», care este urmata de comanda, «start» (pocnetul pistolului, bataie din palme) ce determina plecarea rapida, brusca, cu piciorul din spate.
se executa individual, apoi in grup;
se executa in linie dreapta, in turnanta.
Nu sunt prevazute exercitii fundamentale si suplimentare. Ceea ce se recomanda pentru imbunatatirea startului din picioare sunt exercitiile pentru dezvoltarea vitezei de reactie. Dupa L. Seagrave, 1996, startul reprezinta o serie complicata de tehnici motrice, care, atunci cand sunt executate corect, duc la producerea fortei, permitand atletilor sa depaseasca inertia si sa inceapa faza de lansare si apoi faza de acceleratie.
In mod obisnuit, tinand seama de o secunda, startul include timpul de reactie, aplicarea fortei de demaraj si primii doi pasi de alergare.
|
